Tartuffe: un spectacol pentru actori

Teatrul cu implicații sociopolitice își face loc în prim-planul atenției publice. Oameni care ar putea deveni interesați de soarta lor pot fi regăsiți și responsabilizați într-o sală de teatru. Ce îmi spun astăzi un violonist uitat pe o bancă în Copou, un angajat concediat de patron pentru că nu mergea spre serviciu suficient de repede din cauza unei deficiențe cardiologice, un actor mort la numai 27 de ani pentru că șansa nu îi atinge decât pe cei care știu cum să se integreze jocurilor măsluite într-o societate perfidă?! Ce îmi spune acum Tartuffe sau Ipocritul de Molière?

Tartuffe este un spectacol despre impostură, despre impostura ideologică, despre impostura umană; despre a nu te lăsa orbit de iluzia albului ori a negrului/a dreptei ori a stângii într-o Românie în care toate acestea de mai sus și multe altele sunt permise. Ființa umană nu poate exista în afara oricărei ideologii; preconcepțiile care compun o ideologie îi dirijează din umbră modul de a gândi și de a acționa. Mai grav este însă atunci când o ideologie având consecințe grave în practică se substituie întregii personalități a individului, caz în care avem de a face cu dogmatism, extremisme, imbecializare. Categoriile expuse de Molière (credulul, victima ideologiei dominante, masele, în mare măsură dependente de direcția ideologiei impuse și farseurul politic) și mesajul (demascarea oricărei mascarade este urmată întotdeauna de o alta și mai cruntă) sunt universale. Natura umană este redată în ceea ce o caracterizează și interesează în acest context: pe de o parte, capacitatea de disimulare, pe de altă parte, încrederea fără discernământ în politicienii ofertanți.

Având în vedere finalitatea lor, spectacolele de teatru pot fi pentru public (cazul cel mai evident – performance interactiv), pentru actori (de evidențiere a calităților dobândite de artiști până într-un anumit moment) sau de regie (cu accent pe viziunea regizorală originală). Tartuffe în regia lui Vlad Massaci este un spectacol pentru actori (chiar dacă are mesaj și concepție regizorală). Sub acest aspect, Pușa Darie e catalizator scenic (într-un rol secundar notabil), Delu Lucaci și Andrei Sava încearcă, fiecare, noi ipostaze actoricești, Doru Aftanasiu își exersează din nou latura umană, într-un exces de ”omenesc, prea omenesc”, Andreea Boboc ajunge la un echilibru între cele două tipuri opuse de feminitate pe care regizori diferiți i-au cerut de-a lungul timpului să le întruchipeze, Petru Ciubotaru și Georgeta Burdujan excelează, fiecare pe cont propriu, în roluri mici, bine individualizate după particularitățile de joc ale fiecăruia, Ionuț Cornilă redistribuie tot arsenalul artistic de până acum într-un personaj ce se vrea detestabil, parodiind hitlerismul și slăbiciunile spiței masculine, nu în ultimul rând ipocrizia umană (minciuna față de tine însuți este un stadiu iremediabil).

Se lucrează în permanență pe două niveluri: decorul e împărțit în două (o zonă luminoasă, în cea mai mare parte de figurație domestică și o alta întunecată, demarcată vădit de cealaltă prin vopsirea la jumătate a panoului de background, prin luminație mai slabă și coloritul închis al mobilierului – de proiecție involutivă a unor figuri demonico-celeste); dramă și comedie; gravitate și ilar; seriozitate și parodie; tradiție (textul rostit de actori este în versuri) și actualizare (vestimentație, mijloace regizorale). Într-o zonă a intervalului au loc principalele confruntări dintre personaje (Tartuffe-Elmire, Mariane-Valère, Orgon-Orgon/sinele cu voința amputată). Trecerea este una de la valoare încremenită în tipare la degradarea valorilor; schimbările sistemelor de valori sunt necesare, dar atenție – ce fel de ideologii îmbrățișăm?

Televizorul, principala modalitate de spălare a creierului, rămâne reprezentat în mod retrograd printr-un radio de unde Orgon schimbă muzica după bunul plac, până în momentul când ajunge o marionetă în mâna celui căruia i s-a dedicat fără reținere; la final, noul discurs căruia îi este gata să se dăruiască în același mod este întrerupt printr-o tavă trântită brutal pe masă. În casa lui Orgon, servitoarele au mai multă materie cenușie decât stăpânii; raportul mamă-fiu este unul de protecție exagerată, dar și de sclavaj mintal; raporturile soț-soție ori soț-copii sunt formale; devotamentul și pasiunea mentală a lui Orgon se îndreaptă asupra unui om care personifică o idee, nu contează care (impresionistica religioasă este reinterpretată ca preluare a unei ideologii). Tinerii din ziua de azi preiau cu mare ușurință orice fenomen nou apărut (de la emo la hipster ș.a.m.d.), ceea ce mi se pare cel puțin dezastruos. Să nu uităm că cei mai fervenți apărători ai nazismului au fost tineri, care odată îndoctrinați, au luptat până la capăt împotriva americanilor.

 

(Tartuffe de Molière, regia: Vlad Massaci, distribuția: Georgeta Burdujan, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru Florescu, Delu Lucaci, Andrei Sava, Dumitru Năstrușnicu, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Petru Ciubotaru, Gelu Zaharia, Antonella Cornici, Andreea Spătaru, scenografia, light design: Andu Dumitrescu, premiera: 16-17 octombrie, Sala Mare, TNI)

 

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/10/tartuffe-un-spectacol-pentru-actori.html

Edmond

Spectacolul Edmond, după scenariul într-un act, cuprinzînd douăzeci și trei de scene, al lui David Mamet, în regia lui Vlad Massaci (regizor la Teatrul de Comedie din București), încearcă, parcă, o viziune asupra umanității de la mare distanță (decorul include două oglinzi rectangulare în fundal, opt hublouri laterale cu rol de lentile-oglindă convexe). Ca-ntr-o ”odisee spațială” peisajul uman este robotizat, indivizii viermuind indistincți în pelerine galbene identice. Aceasta este chiar imaginea de debut, totodată cea mai importantă din spectacol, realizată împreună cu scenograful Andu Dumitrescu și cu aportul actorilor: Livia Iorga, Octavian Jighirgiu, Diana Chirilă, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Anne Marie Chertic, Dumitru Năstrușnicu, Oana Sandu, Petronela Grigorescu. În rolul protagonistului: Călin Chirilă.
Scenariul lui David Mamet a fost prima dată pus în scenă în 1982 la Goodman Theatre din Chicago. De asemenea, a fost ecranizat în 2005, în regia lui Stuart Gordon. Din distribuția filmului fac parte William H. Macy, Rebecca Pidgeon, Joe Mantegna, Julia Stiles etc. Premiera pe scenă la Iași a avut loc pe 10 martie la sala cub a Teatrului Național, urmînd să se mai joace pe 24 și 25 martie.
Filmul lui Stuart Gordon folosește structura narativă secvențială a scurt metrajelor europene. De altfel, nici nu durează foarte mult, o oră și ceva. Cea mai mare importanță în film o are acțiunea, personajele sînt schematice, lipsite de interioritate. Cu toate acestea, filmul nu pare mai deloc american, în sensul că nu e un film de acțiune, ci ușor static, apropiindu-se mai degrabă de stilul european. Un rol aparte în constituirea acțiunii îl are dialogul dintre personaje. E vorba de un limbaj-acțiune. Operaționalizarea limbajului angajează automat vorbitorul într-o situație și stîrnește reacții vădite în interlocutor (ilocuțiune, perlocuțiune). La final, ai impresia că întregul scenariu nu-i decît un fel de semn de punctuație ori o interjecție. În continuarea filmului, montarea scenică de la Iași valorifică elementele teatrale ale acestui scenariu. Pentru alternanța scenelor se apelează la decorul modern, modular, mobil, economic. Blazarea personajului principal, reprezentativ pentru o întreagă categorie de oameni, care simt că nu-și găsesc locul ori că și-au greșit vocația, într-un cuvînt că ”nu sînt acolo unde ar trebui să fie”, este interpretată ca furie oarbă, generalizată, fără obiect.
În penumbra unei reprezentații actuale, vorbind pe limba contemporanilor despre realități ineluctabile (blazare conjugală, modalități de evadare, printre care distracțiile și sexul, raporturile mai mult tranzacționale decît afective ori spirituale dintre oameni, goana după bani), poate fi descifrată o meditație despre sensul vieții, destin, moarte. Renunțînd aproape absurd la o existență conformistă, dar în limitele etico-sociale admisibile, Edmond îl reprezintă pe cel care, deși printr-un gest exagerat, iese în întîmpinarea propriului destin. Alternativa la conformismul social (la nivelul scenografiei redat prin cinci perechi de spații rectangulare gri, perfect simetrice, lăsînd liber pentru circulație un fel de labirint de coridoare) îl dă închisoarea, metaforă pentru libertatea interioară, pentru exprimarea nestingherită de prejudecăți sociale de orice fel (rasism, rolurile diferite în urma distincției de gen etc.).
Înspre depășirea propriilor prejudecăți, Edmond parcurge într-o singură zi fatidică a vieții un traseu sinuos, trecînd prin ipostaza actului gratuit (Gide), dar și prin cea a omului revoltat (Camus). Își părăsește soția fără motiv și tot fără motiv o ucide pe Glenna. E incapabil să-și explice faptul că se revoltă împotriva tuturor, a înseși condiției umane. Așa cum anticipase Malraux, unica eliberare nu ar putea avea decît un caracter religios. Mîntuirea devine posibilă pentru Edmond ca ”iubire a aproapelui”: acesta e sensul sărutului controversabil din finalul piesei. Discutabilă rămîne și concluzia personajului tragic: ”oricum ne-am ciopli rîvnitul țel,/ ni-l dăltuiește-o pronie” (Hamlet, traducere Leon Levițchi, Dan Duțescu).


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2012/03/edmond.html