Cine a omorât pisica?

Până la minutul 20 al performanceului Ioanei Păun despre tragedia din clubul Colectiv, din noaptea de 30 octombrie 2015, știi deja că ai de face cu o experiență teatrală halucinantă. Regizoarea folosește deopotrivă mijloace de distanțare și apropiere, creând un eseu-puzzle, în care scene soft se întrepătrund cu sau vin în continuarea scenelor hard și diminuează astfel efectul acestora, altminteri ar fi fost aproape insuportabil de privit și/sau rememorat.

Ioana Păun este o regizoare inteligentă, cu experiență în teatrul bine documentat, dar care nu livrează adevăruri pe tavă, riscând ca spectatorul, aparținând generației millennials (Y) sau chiar generației Z, să plece de la spectacol fie și numai cu o experiență subiectivă. Diferențierea dintre ceea ce este obiectiv valabil (vocea container clubului) și experiența subiectivă a fiecăruia, în funcție de cum a receptat tragicul eveniment la momentul respectiv, nu este forțată spre nici un fel de acord. Tragedia a făcut foarte multe victime, în special tineri (e singurul lucru pe care Ioana Păun îl accentuează), însă a afectat direct și indirect atât generația Y, cât și generațiile X sau Z.

Este un performance narativ și deopotrivă fragmentar, categoric, dar și evaziv, cu un personaj bine evidențiat (Denisse Moise, fata cu rochie de nailon, hiperprotejată, mutilată fizic și sufletește de experiența îngrozitoare din timpul incendiului, dar și de după), dar în același timp mizând mai mult pe personajele colective (coregrafice) sau pe înlocuirea personajelor prin patternuri comportamentale, reprezentative pentru o întreagă generație; regizoarea Ioana Păun reușește să controleze ca de obicei, cu luciditate, totul, de la documentare la sound (cânturi armonioase, dar și scrâșnet metalic, nemelodios) și video, apoi la mișcarea impecabilă a actorilor (realizată de Andreea David), având în echipă tineri foarte talentați.

Prilej de reflecție, documentare și interogare, tragedia din clubul Colectiv conduce demersul discursiv spre Revoluția din 1989, căutând să scoată în relief asemănări și diferențe între astăzi și ieri, să unească, dar să și separe generațiile în cauză (o generație sau alta se identifică prin manifestări, trăsături și limite), să creeze perspective posibile asupra fenomenului corupției din România, al lașității și trădării, al ipocriziei, al luptei pentru supraviețuire etc. ”Generația de sacrificiu”, cei care erau părinți la revoluție, a făcut loc generației următoare, celor care s-au născut la revoluție, după sau imediat anterior acesteia, o generație care refuză explicit, sub formă de manifest chiar, să fie, asemenea părinților lor, o generație de tranziție, revendicându-și cu insurgență libertatea, dreptul la schimbare.

Ioana Păun realizează o investigație asupra condițiilor de posibilitate ale schimbării, având în vedere factori istorici, psihologici, social-politici etc. În acest context al modificării, dar și al repetării patternurilor de comportament sub o altă formă, de la o generație la alta, al traumei ”moștenite”, întrebarea e dacă putem găsi vinovați în sens absolut de vreme ce nu putem vorbi de nevinovați în sens absolut: ”Inocența e a acelora care nu au avut încă vreme să devină vinovați”. Adică: ”Cine a omorât pisica?”

Generația părinților hiperprotectivi a crescut copii cu un acut simț al independenței (Care killed the cat), copii care sunt acum, la rândul lor, părinți foarte preocupați de latura profesională a vieții lor în societatea postmodernă, iar copiii copiilor din preajma revoluției – ceva mai distrași și foarte atrași de tehnică – înțeleg uneori libertatea ca respingere a oricărei constrângeri, ca absență a restricțiilor de orice fel în mod absolut, dar de cele mai multe ori anarhismul lor având un motiv (scena cu pisica arată clar modul lor de comportament, febrilitatea, agitația, neastâmpărul acestora, în permanență revendicându-și drepturile și libertățile, frenetic, dezinvolt, recalcitrant, direct sau chiar apelând la forurile aferente). E vorba de generația device-urilor, dar și a unor talente remarcabile în domenii solicitante intelectual sau din punct de vedere creativ; o generație a căutătorilor și a ”navigatorilor” pe internet (Curiosity killed the cat).

Informația din documentare devine cânt, imagine sau chiar poezie; deși Ioana Păun e în general inclinată să conceptualizeze foarte mult regizoral, împotrivindu-se estetismului sau lucrând cu tușe groase, de această dată cedează și realizează un spectacol cu o estetică nuanțată pentru că numai astfel gradul de emoție pe care îl suscită spectacolul devine suportabil. Și din punctul de vedere al cercetării, și ca scenariu, și estetic, și reflexiv, și emoțional performanceul este viabil. Cu toate acestea, ai putea avea senzația că o idee îți trece printre degete, fără a deveni prin aceasta stare, ca atunci când asiști la scena cu asistenta din străinătate care manifestă xenofobie la adresa pacientei din România, o victimă a tragediei din Colectiv, o scenă reflectând o cruzime paradoxală, subtilă și totuși la vedere, având-o ca protagonistă, alături de Denisse Moise, pe Claudia Chiraș. E modul în care regizoarea alege să își pună amprenta ideatic asupra întregului performance, speculând informații, emoții, dar neimpunând judecăți de valoare.

 În final, întrebările prin care se revine la generația de părinți ai anilor 89-90 sunt totodată întrebările părinților de astăzi, prin intrarea simultană în roluri realizându-se suprapunerea generațiilor, dar și a perspectivelor, fără a exclude alternarea lor, prin trecerea rapidă de la o generație la alta: cum e posibil să dai șpagă și să ieși în stradă la proteste anticorupție, să îți torni vecinul, dar să pledezi, eventual să activezi pentru respectarea drepturilor omului și împotriva sistemului, să votezi într-un fel, dar să îndemni pe altul să voteze altfel și alte asemenea exemple. Revărsarea de întrebări (culminând cu cele adresate pe Nothing else matters) nu are limite în sensul că nu subîntinde nicio ideologie și e extrem de incisivă (”Cine…?”).

Uneori având ca protagoniști persoane publice, alteori anonimi, uneori având în vedere fapte aparent minore, alteori foarte grave, întrebările sunt relevante pentru ipocrizia dominantă și nevoia de deschidere, vindecare și schimbare. E una dintre scenele cu valoare de simbol în spectacol (alături de cea în care se toarnă lichid violet deschis în apă). Un simbol incendiar pentru generalizarea ideii de sacrificiu, o incitare fascinant construită scenic, stimulându-te să ieși din tiparele unei generații, ale unei nații și să privești obiectiv o rană rămasă deschisă, trauma colectivă a poporului român.

(135 de secunde, regia: Ioana Păun, scenografia: Cătălin Rulea, documentare: Laura Ștefănuț, Smaranda Nicolau, scenariul: Svetlana Cârstean, coloana sonoră: Sillyconductor, mișcare: Andreea David, performeri: Irina Artenii, Andrei Cătălin, Claudia Chiraș, Sorin Dobrin, Lorena Luchian, Alice Mihalache, Denisse Moise, Cristina Negucioiu, Ana Maria Pop, Ingrid Robu, Adina Răducan, Amelia Stuparu, Teodora Tudose, Octavian Voina, imagine, video: Răzvan Leuce, producător: Biatrice Cozmolici, premiera: 27-28 octombrie 2018, coproducție Arcub și CNDB)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2019/05/cine-omorat-pisica.html

Blind Review: Când Harry Potter se suie pe mătură și începe să regizeze

Motto:

 În absența unui regizor, spectacolul riscă să devină un kitsch, iar în absența unui autor, scenariul își poate permite să nu fie decât o compilație. Desigur, ar putea exista obiecții: că în postmodernism autorul nu-i decât o funcție intertextuală, iar regizorul – un ochi heisenbergian, în continuă schimbare, fiecare dintre actorii implicați în ”regia colectivă” urmărind, rând pe rând, și corectând prin indicații scenice, din afară, prestațiile colegilor de scenă. Dar cum te poți situa cu adevărat în afara fenomenului numit spectacol, de vreme ce joci în chiar respectivul spectacol? Pretenția de obiectivitate nu poate fi decât aleatorie...

Daniel Chirilă, tânăr actor ieșean, lansează proiectul Freelancer și montează, împreună cu alți trei colegi (George Cocoș, Claudia Chiraș, Radu Homiceanu) un spectacol de bar, în cafeneaua Maideyi (premiera 21 aprilie), după un scenariu anonim, peste care se suprapun, prin compilație, două monologuri, unul poetic și celălalt de dramaturgie clasică (ambele modificate ușor față de versiunea originală). Proiectul a început printr-o promovare de proporții, cum eu nu am mai văzut să se facă în Iași, pagină de facebook, trailer (Iustin Șurpănelu) și prezentarea poveștii spectacolului (fără nicio legătură structurală cu spectacolul propriu-zis), afișe și stickere peste tot, conducându-și spectatorul-victimă a audio-vizualului printr-un labirint al așteptărilor (poate de aici, decorul – spațiul de joc e tapetat cu ziare de jur împrejur). Sunt aceste așteptări împlinite sau nu?! (sugerez un sondaj de opinie făcut de realizatori în cafenea, din care să rezulte răspunsul).

Spectacolul în sine este construit ca o surpriză teatrală, pentru că se compune din două părți (nedelimitate clasic, explicit, aspect pozitiv, la care se adaugă excelenta cursivitate, cu opriri intenționate pe unele cadre, mai apoi nevoia de senzațional, nu tocmai favorabilă, și, repet, imprevizibilul bine valorificat). Prima parte încercând să-și capteze audiența în plasa dramaticului (re)prezentat în registru tragi-comic, în timp ce cea de-a doua (distrugerea convenției teatrale inițiale, folosirea improvizației dirijate, modificarea caracterelor) impunându-se cu fermitate prin folosirea anumitor concepte regizorale. Decorul minimalist este manevrat în mod flexibil și eficient (îl am în vedere în special pe George Cocoș), dar soluțiile regizorale sunt, de multe ori, ridicole (ex. o mingiuță portocalie, părând o mandarină, cu o inimioară desenată pe ea). Costumele și, în special, machiajul (Daniel Chirilă) sunt, însă, bine realizate, vestimentația Mirunei – Claudia Chiraș - (nepotrivită cu rolul din prima parte) anticipă un final neașteptat (primul paradox!).

Mai exact, în prima parte, patru personaje (David, Miruna, bătrânul, ”soția”) rătăcesc prin întuneric fără autor; în cea de-a doua, mai mulți ”actori” (anterior în rolurile Miruna, David,  bătrânul/totodată cel care îl joacă pe regizor), (re)devin de o vizibilitate orbitoare, tocmai pentru că regizorul spectacolului se ascunde. În alți termeni, reiau, orchestratorii au livrat mesajul montării, oricare ar fi acesta, printr-un text sub pseudonim (pseudonim ce nu apare pe afiș) și sub forma unei regii ”colective”. Mesaj pe care eu, personal, nu l-am înțeles. În sensul că, nu reușesc să identific tema acestui scenariu/spectacol. Am remarcat doar că ar conține idei subversive, devenind un pamflet la adresa Facultății de Teatru. Apoi - prea multă ironie gratuită la adresa unui regizor de film celebru ș.a.m.d. În fapt, chiar afișul spectacolului este inspirat de cel al filmului Dogville (în această privință, dar, nu în toate, se lucrează cu influențele la vedere - unele dintre acestea fiind demascate în partea a doua a spectacolului; strict referitor la afiș – poate unii dintre tinerii din sală au văzut deja filmul (dacă nu li-l recomand, este o excelentă parabolă cristică și...anticristică)...deci pentru ce se dau în vileag doar unele dintre înrâuriri?!)

Partea a doua este, paradoxal (!), încă dominată de teatralitate, dar distrugând convenția teatrală inițială – dintr-un spectacol care nu prinde, doar aștepți ce se va mai născoci, suntem purtați în plină repetiție generală. Cum se poate așa ceva?! (să distrugi convenția teatrală, dar să rămâi în plină teatralitate, mai mult să o transformi în teatralism...). Doar acceptând, la limită, că se distruge o convenție de nivel strict scenografic în timp ce teatralitatea e rezervată jocului actoricesc...). Ilustrativ, din spectacol, revin asupra ideii distrugerii convenției teatrale din partea de final. Trebuie reluat pasajul convenției de la nivel scenografic pe care se tot bate monedă - conceptul de ”ușă”/ideea respectivă este preluată ad litteram din Dogville - (soneria plasată la orizontală, pe podea, nu se vede, dar, în schimb se aude)– toată acțiunea scenică trebuie urcată, fizic mă refer, sau spectatorii ar trebuie să stea pe jos sau pe scaune mult mai joase, altfel spectacolul este invizibil pentru cei din spate, în chestiunile de finețe, în ceea ce are condimentat, totul apare, însă, pe scenă...- à propos felicitări, Maideyi, pentru scenă!). Într-un alt sens, s-ar putea accepta că se înlocuiește o convenție teatrală printr-o alta (evrica!). Personal, am rezerve în privința noii convenții introduse. Refuz să o interpretez, așa cum organizatorii au semnat pe etichetă, simplu, ”Frilensăr”. (Și mai am rezerve în privința faptului că ”regia colectivă” s-ar fi decis dacă sparge o convenție sau face teatru conceptual, livrând paradoxuri, care sfidează regulile...)

Într-un anume sens, spectacolul se adresează publicului de bar, într-un altul l-aș vedea montat pe o scenă într-un studio (dacă scenariul este revăzut). Pentru că actorii joacă în forță. Dintre cei prezenți, George Cocoș a cunoscut o evoluție uimitoare de când cu rolul din ”Visul unei nopți de vară”. În spectacolul de față, joacă și implicat și parodic, ne dă și lecții de actorie (recitalul din Topârceanu, ireproșabil, de altfel, pare un cut dintr-o probă de casting). Claudia Chiraș a început să aibă încredere foarte mare în ea, are și de ce... La un moment dat, credeam că nu și-a învățat textul ori că intră greu în rol, de fapt se făcea trecerea între personaje (de la o mai veche cunoștință/prima dragoste a lui David la o prietenă foarte bună a lui Lulu – Daniel Chirilă - și parteneră de scenă în cupletul actor-regizor). Daniel Chirilă trece cu brio proba de actor de comedie și-o mai face și pe-a regizorul isteric. Totul e bine când se sfârșește cu bine: Radu Homiceanu, după ce se joacă de-a chelnerul moldovean și saltinbanc, care enumeră de la A la Z filmele unui renumit regizor din Danemarca, ne reamintește la final că totul nu-i decât vis și reverie, în caz că ne-ar fi supărat.

P.S. În mod normal, nu ar fi trebuit să scriu despre acest scenariu. Pentru că obscuritatea cu care s-a lucrat atentează la crezul meu că în spatele oricărui spectacol se poate descoperi mintea celui care l-a creat. Aparent, dincolo de această reprezentație nu se distinge nimic. Să fie regizat de Harry Potter, ca și cum ar trece cu telecomanda de pe un canal TV pe altul?...Dar cum se face că trece detașat, ironic și cu cinism de pe cele unde  rulează filmele lui Lars von Trier (un regizor de viziune) și rămâne să privească în extaz  Bonnie and Clyde și Jeux d’enfants, după care începe să boxeze în gol, iar la final împacă pe toată lumea și-și mai cere și scuze pe vocea mlădioasă a lui Homiceanu, revizitând Visul...?------

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/blind-review-cand-harry-potter-se-suie.html