Paradoxurile iubirii

 

Am scris – nu de mult, nu de curând – un text pe care l-am intitulat așa cum se cuvenea din punctul de vedere al firului roșu ce străbătea anumite cronici ale mele. Ulterior, descopăr că exista deja o carte cu respectivul titlu, fără legătură cu subiectul meu, despre care ar trebui să spun că am citit-o și am făcut oareșice aluzie la ea sau am citat-o, contracitat-o – whatever. Paranteză: mi s-a mai întâmplat să-mi intitulez un articol cândva într-un anume fel, foarte încântată de găselniță, iar editorul (mai abil în ale surfingului ca mine, se pare) să-mi semnaleze că exista deja o încropeală similară ce denumea un articolaș de promovare (pe care nici nu l-am băgat de/în seamă, pesemne) și, spre durerea mea, fui nevoită să renunț la scorneală pentru un titlu și mai și – ca lumea.

Să vedeți ce fain e când scrii cronică de teatru. Dacă te mănâncă să citești cronica unui coleg, înainte de a o publica pe a ta, iar acesta a observat, în spectacol, ceva ce și tu ai observat sau găsești că a mai avut și altul aceeași idee, te vezi nevoit să renunți la invenția care s-a dovedit a nu fi deloc genială, ci de-a dreptul comună. De aceea, nu citi înainte de a scrie, e regulă, că tot te paște ochirea vreunui loc comun. Iar dacă te întreabă regizorul dacă i-ai citit textul nepublicat, pentru că numai tu ai văzut ceva anume în scenă, sari în sus de fericire, taman când nu l-ai citit. Nu mai citim, doar scriem. În caz că te acuză, se scuză și e semn bun.

Acum, nu aș putea să continui sub acest titlu fără a răscoli printre lecturile, notițele, recenziile mele. Paradoxul iubirii de Pascal Bruckner este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor, despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mântuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich) la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost încontinuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combătută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele, în timp ce instituția familială, clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității (prietenia, interesele și scopurile  comune, copiii), este idealizată. La polul opus, libertarienii proclamă amorul fără limite.

Paradoxul iubirii mai are în vedere, în al doilea rând, situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămânând în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde pe deplin? Sunt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mântuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari... nici bărbați, nici femei” (Sfântul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decât exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Până și conceptele celor două ideologii, creștinismul  și comunismul, pot fi puse în paralel: proletariatul  = Cristosul planetar, aducător de mântuire.

Acestea fiind zise, i-am dat Cezarului ce-i al Cezarului. În continuare, semnalez că nu recunosc decât trei forme de mântuire (prin credință, prin iubire și prin artă). Deși am scris despre cel puțin cinci – mântuirea prin orgasm, expeditiv amintită mai sus, apoi mântuirea ca singurătate absolută, într-o cronică la Scene dintr-o căsnicie din 2018, de la Sibiu. La mântuirea prin iubire am făcut aluzie într-o cronică la Blind Spot din FNT 2016. Despre mântuirea prin artă urmează să scot o carte.

Navigând mai departe, vineri, 11 septembrie 2020, am urcat scara spiralată de la Mihai Ursachi ca să privesc ”În largul mării”, ceea ce vă recomand. (Adaptare după Sławomir Mrożek, Teatrul Mirage, regia: Radu Mihoc, cu Sebastian Munteanu, Florin Gorgos, Florin Gardan și Mălina Balcan, scenografia: Cătălin Târziu, sala în aer liber de pe terasa Casei de Cultură a Municipiului Iași)

Absurdul tragic care mă fascinează la Mrożek se dizolvă lin în comic liric la Mihoc. Temperament sangvinic, entuziast și încrezător, Radu Mihoc preschimbă pesimismul în optimism (conserva, introducerea celui de-al patrulea personaj –Gloverița). Spectacolul e foarte actual pentru că se referă la paradoxurile iubirii de sine și de semeni. Izolați (prin măști), egoiști, dar totuși naufragiați împreună. Mai mult sau mai puțin pregătiți să ne sacrificăm pentru ceilalți sau să ne sacrificăm semenii. Infernul sunt ceilalți. Uneori, arareori, infernul ne suntem chiar noi înșine. Doar pentru omul de consum e absurd să te devorezi pe tine însuți. Când rezervele de hrană (spirituală) s-au epuizat, nu ezităm să ne mâncăm între noi. Mistuind, ne mistuim.

Să nu ne pese de cei ce ne numără orele, zilele, secundele – Covidul ne numără cuiele de la sicriu (crucea din lateral scenă stânga, care văzută din public este scenă dreapta). În absența inamicului invizibil, nu ne-am mai fi dat seama că nu putem avea dușmani. Ceea ce nu înseamnă că toți ceilalți ne sunt prieteni. Nu iubim tot ceea ce nu urâm și nu urâm tot ceea ce nu iubim. Indiferența de celălalt e dominantă (lejeritatea mizanscenei). Critica unei societăți consumist-corporatiste nu mai constituie actualitatea interpretărilor posibile ale piesei. Poate globalizarea să mai însemne ceva sub noua paradigmă. Și paradoxurile iubirii de om, în era digitală.

Aș încheia cu versurile lui Aurel Brumă din Plecând, am să rămân. Cartea filologilor – Iași – 64/69, pe care o coordonează, alături de Ion-Horia Bîrleanu, la care colegii de generație contribuie cu texte, promoția reunindu-se în contextul pandemiei într-un mod inedit: ”Atâta tot și e prea mult/ și este/ cuvântul azimă muiată-n vin./ Prietene, de mine îmi e teamă/ că am să plec și totuși să rămân.” Prin cuvânt ne întâlnim. Iar prin amintirile pe care le edificăm în ceilalți, rămânem. Chiar dacă plecăm.

 

 

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/09/paradoxurile-iubirii.html

Teatrul ca interacțiune cu publicul (prin mine)

Dintre spectacolele tinere prezentate într-un așa-zis concurs, în cadrul Festivalului Contemporanis de anul acesta, s-a întâmplat să particip realmente la un performance adus de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca de Diana Nedescu, sub îndrumarea profesorilor Ionuț Caras și Mara Opriș: ”Numele meu nu este Pascal”. Concepută în maniera unui show nonconformist, cu implicarea publicului, desfășurat într-un spațiu pe măsură, Clubul creatorilor, povestea ia ca punct de plecare romanul lui Pascal Bruckner, Luni de fiere, fără a avea, însă, nicio legătură cu acesta. Dar ideea de bază pe care o are în vedere romancierul francez poate fi regăsită și la nivelul scenariului construit de tânăra studentă din Cluj: pericolul pe care disoluția personalității unuia dintre parteneri îl poate reprezenta într-un cuplu dacă jocurile de putere și nevoia de dominare intoxică relația, în același timp fascinația morbidă care intervine în cazul spectacolului de față atunci când între respectivii parteneri se schimbă manipulatorul mental.

Din păcate, publicul, cu toate că a fost format în cea mai mare parte din tineri care au legătură directă cu teatrul, a privit cu prea multă detașare - poate chiar ironie – acest performance, nelăsându-se implicat în interactivitatea inițiată de tânăra exploratoare în artele spectacolului. Întâmplarea face că am stat în primul rând (stânga, privit dinspre public, dreapta – dinspre scenă). Personal, am empatizat cu monologul din prima parte când, inversând rolurile din ”Luni de fiere”, într-un scaun cu rotile și cu o mască chirurgicală pe față, Diana agonizează strident pe marginea întrebării ”Cine sunt eu?”. Observând cu siguranță acest lucru, în următorul moment scenic actrița vine în locul unde mă aflam și-mi întinde brusc mâna: ”Eu sunt Diana. Tu?”. ”Nimeni”, răspund la fel de prompt. Mă trage de mână și mă aruncă, efectiv, în scenă. Urmează un moment de tatonare, mă simțeam ușor indignată, dar cred că afișam o oarecare nedumerire: Ea: ”Cum e să fii în locul meu?”, Eu: ”Rău”. Se așează în locul meu și începe să repete aprins: ”Vrei să fii în locul meu? Vrei să faci ceea ce fac eu? etc.”. Mă îndrept lent înspre microfonul înfășurat într-un voal alb, pe care îl observasem dinainte și spun ”Nu vreau”. Diana, din primul scaun dreapta privind dinspre scenă, devenea tot mai impacientată: ”Vrei să fii safe, vrei să fii safe?”. ”Nimeni”/Eu, din nou în microfon: ”Sunt”. Momentul e cam pe sfârșite, actrița îmi face semn discret să-mi reiau locul. Pe parcurs, au mai existat și alte secvențe de interacțiune cu publicul, nu tocmai atinse de inventivitate, lumea stătea acolo ”ca la spectacol”. Din ceea ce a reieșit, scopul respectivului performance era acela de a testa nivelul traumatic până la care spațiul de joc poate ajunge. Constat, nu fără oarecare tristețe, că publicului ieșean îi lipsește capacitatea de empatizare și nevoia de a se lăsa purtat într-un joc, oricât de excentric ar putea părea acesta. Reacțiile mele nu le voi divulga aici în totalitate, voi mai spune doar că am fost surprinsă în mod real și cred că teatrul ar avea nevoie tot mai mult de interactivitatea cu publicul. Dacă miza spectacolului nu e de (re)găsit în ceea ce urmărește să obțină prin spectator, atunci poate că ar trebui să ne punem serioase întrebări privind rolul teatrului în lumea noastră.

Tehnic, notez o proiecție de bază, construită pe circularitate (ceea ce la început doar citești pe buze, pe ecranul din fundalul scenei, la final chiar auzi), fără elemente  spectaculoase, unele acte de improvizație ale performerului Diana Nedescu (deși aceasta mi-a mărturisit că nu, eu le-am observat, iar la unele chiar am participat); în continuare, o scenă cu decor minimalist, dar efectiv zguduită coregrafic și vocal de prezența interpretei; mesajul este transmis nu atât prin vorbe care rămân (”Dacă taci, nu auzi”, "Cuvintele mele sunt lacrimile mele"), cât, mai ales, prin gesturi extreme (femeia, al cărei nume nu vrea să fie Pascal, își taie ciorapii plasă cu un foarfece, își arată sânii marcați chirurgical, izbește un cocktail de pereți etc.). Regizoral ar mai fi de lucru, în sensul că, în ciuda dezinvolturii scenice, nu toate întoarcerile și mișcările din scenă par justificate; soluțiile regizorale nu sunt întotdeauna cele mai fericite și nu pot fi salvate iconic pentru că, în cazul unui performance, nu-mi permit să aplic o grilă de interpretare simbolică (de pildă, folosirea jumătăților unei lămâi pentru cerceii de aur). Ar mai fi și varianta că performerul se lovește de  rezistența publicului, de privirile celor din sală ca de un zid, în loc să se simtă însoțit în călătoria dinspre femeia – victimă înspre femeia – călău.

 A empatiza înseamnă a înțelege, iar a înțelege înseamnă a iubi. Cu stupoare constat că foarte mulți oameni fac teatru ori pretind acest lucru, dar nu-l iubesc. Și câte acuzații nu primesc pe nedrept de la persoane avizate, dar prin vinele cărora nu curge sânge teatral... Da, cineva m-a avertizat deja că scriu ”contondent” și cred că are perfectă dreptate. Deși este un termen prea dur pentru a-l folosi ca epitet al unei scriituri. Acum am în față două variante: sau să las cuvintele să spună povești smoothly sau să tai în carne vie... Dacă e că nu știu încă să înfig un pumnal al criticii, atunci aș putea învăța. Într-o zi.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/05/teatrul-ca-interactiune-cu-publicul.html

 

Paradoxul iubirii

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Editura Trei, 2011

Pascal Bruckner, eseist și romancier francez, e autorul celebrelor romane Luni de fiere (1981), Iubirea față de aproapele (2005) și al renumitelor volume de eseuri Tentația inocenței (1995), Euforia perpetuă (2000). Ultima sa carte, Paradoxul iubirii, apărută la editura Trei, în cadrul colecției Acum pentru viitor, a fost lansată și în România vara aceasta.

Paradoxul iubirii este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mîntuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich), la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost în continuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combatută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele și este idealizată instituția familială clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității: prietenia, interese și scopuri  comune, copii. La polul opus, libertarianiștii proclamă amorul fără limite.

Într-un al doilea sens al paradoxului iubirii, avem în vedere situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămînînd în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde chiar cu totul? Sînt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mîntuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari...nici bărbați, nici femei” (Sfîntul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decît exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Pînă și conceptele celor două ideologii, creștinism – comunism, pot fi puse în paralel: proletariatul – Cristosul planetar, aducător de mîntuire.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2011/11/paradoxul-iubirii.html