Teatru pe apă la Iași

În 2012 scriam despre un spectacol de teatru pe apă, realizat de o companie olandeză independentă, cu nume grăitor – Theater te water. Mă întrebam când/dacă va fi vreodată posibil așa ceva la Iași. A fost realizat la Cluj-Napoca și, iată, datorită FITPT, adus chiar la Iași. Modalitățile de a face teatru pe apă sunt multiple, în Olanda spectatorii intrau într-un vaporaș călător unde avea loc spectacolul. Regizoarea Mihaela Panainte alege un text cu/pentru un protagonist (Iona de Marin Sorescu) și îl montează pe o scândură plutitoare, pe lacul de sare din Salina Turda. La Iași, reprezentația a avut loc în condiții audiovideo de invidiat pe Lacul Ciric, în zona fostei tabere pentru elevi, unde s-a improvizat un miniteatru în aer liber.

Arareori un spectacol care-și propune noi modalități estetice se preocupă și de respectarea textului de autor, a dramaturgului, pentru cazul de față poetul Marin Sorescu. Lucru care acum se întâmplă, ca în orice producție cu pretenții, realizată de oameni care cunosc politica teatrală occidentală. Exceptând sfârșitul, nu l-aș numi tocmai schimbat, doar ușor ambiguizat, diluat înspre simbolic, nedramatizat, tragedia în patru tablouri descrisă de Marin Sorescu devine drama omului contemporan: Câtă pustietate, mi-aș dori să treacă Dumnezeu pe-aici (alienarea, însingurarea, absența comunicării), Dragă mamă, mai naște-mă o dată/ Prima viață nu prea mi-a ieșit// (…) naște-mă mereu (eșecul, neîmplinirea, insatisfacția), Ce moarte lungă avem! (conștientizarea condiției umane). Mai mult decât un monolog, Iona e un dialog cu sine însuși, cu sinele dedublat despre toate aceste subiecte. Nu întâmplător e jucat de un singur actor, deținând forța de a ne menține în stare de vigilență pe parcursul reprezentației. Un actor cu microfon, o plută improvizată, un scăunel pliant, o vâslă, un briceag… Lacul Ciric luminat din toate părțile, noaptea, tablourile separate prin black-out de reflector, atmosferă feerică, atenția încordată. Minimum de mijloace regizorale, efort din partea organizatorilor, maximum de mesaj grav de decriptat în spatele iluziei optice create de frumusețea peisajului.

S-a spus despre moarte că nu ar fi decât o călătorie înspre altceva. Se zice că viața nu ar  fi decât o trecere, un popas. Închis în burta balenei, Iona/personajul uman are un răgaz ca să mediteze la toate acestea. A fi înseamnă a-ți reaminti, a nu mai fi înseamnă a uita. Iona își amintește cine e și își continuă drumul înspre lumină. Lumina este a lui a fi sau a lui a nu fi? Luminița de la capătul tunelului (când viața omului își află un sens, o ieșire din impas), lumina de dinaintea morții (efect chimic sau semn al unei călătorii într-o lume de dincolo) – atunci când e viu Iona caută răspunsuri, atunci când e mort – singurul răspuns a fost dat: Ce viață scurtă avem, ce puțină grijă – cum ne-o petrecem; ce lungă ne e moartea… Îmi amintesc că aveam 5 ani și mă cățăram pe glasvantul logiei și stăteam în picioare și priveam afară; niciun pericol, în ciuda groazei părinților mei, pentru că spațiul dedicat florilor e destul de larg și mă țineam ferm de bara de metal a glasvantului. Și mintea copilului parcă intra într-un tunel, atunci când încercam să îmi imaginez ce înseamnă că sufrageria aceasta nu va mai fi, glasvantul nu va mai fi, eu nu voi mai fi… Au trecut câteva zeci de ani și am devenit cu mult mai neserioasă. Nu îmi mai pun problema, cea mai cu miez dintre toate. Însă, dacă ar fi să mă gândesc din nou, ce înseamnă a nu (mai) fi – aș intra, poate, în același tunel de neînțeles atunci, ca și acum.

Și dacă moartea e mai puternică decât viața, iar dragostea mai puternică decât moartea (vorbe…), ce e de făcut? Dragostea învinge moartea – am regăsit sloganul acesta într-un alt spectacol făcut accesibil publicului ieșean de FITPT (storytellingul de excepție Iluzii de Ivan Vârâpaev, regia: Cristian Juncu). Dragostea adevărată e reciprocă sau nereciprocă? Un mod candid de reluare a Afinităților elective. Atât de neînțeles ne e moartea încât toate celelalte (viața, dragostea, reciprocă sau nereciprocă) nu sunt decât niște iluzii, comparativ cu singurul lucru care de secole a dat vieții omului un sens. Moartea – unica certitudine și dacă uneori nu ne merităm viața (ori dragostea), neîndoielnic ne merităm propria moarte. Amintiți-vă… noi suntem Iona.

 

(Iona, regia: Mihaela Panainte, actor/performer: Florin Vidamski, Lacul Ciric, 10 octombrie, în cadrul FITPT 2014)


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/10/teatru-pe-apa-la-iasi.html

"Oandezul zburator": Teatru pe apa

Orașul Groningen, Olanda găzduiește o manifestare aparte: ”teatru pe apă”. Cred că e cea mai ingenioasă formă de teatru dintre cele pe care le-am identificat pînă acum. Echipa este dirijată de un om de teatru educat la Amsterdam, Just Vink, fondatorul companiei ”Theater te water” (Theatre on the water). Această societate durează de 30 de ani și montează în fiecare an două piese scrise și regizate de Just Vink. Numai membrii trupei rămîn mereu tineri, regizorul promovînd tineri între 18 și 26 de ani, în cea mai mare parte voluntari. Șase luni pe an – din mai pînă-n septembrie - piesele se joacă, în funcție de anotimp, în cafenelele din Groningen sau în sala de teatru de pe vasul Wonder. Vara, trupa pleacă într-o croazieră-turneu pe rîul Aa, ancorînd pentru reprezentații ”pe apă” în provinciile Groningen, Drenthe și Friesland. Pe 16 mai pe cheiul Hoge der Aa compania de ”teatru pe apă” a lansat în premieră comedia ”Paleis van de wijs” (The Palace of the Wise). Distribuția: Gerben de Jong (regele), Ischa Wieselmann (servitorul regelui), Benno Veenstra (înțeleptul), Marielle de Jong (concubina preferată a regelui), Sarah Westerhof (prințesa) și Martijn Santes (discipolul înteleptului). După 5 zile, Wonder a ridicat ancora.
Piesa în două acte a început la 20.30 și a durat două ore. Spectatorii au fost întîmpinați cu jumătate de oră mai devreme de membrii trupei deja costumați și au fost asistați pentru a urca la bordul navei. Apoi invitați să servească o cafea sau un ceai înainte de spectacol la barul de pe vaporaș. Sala ornată părea un decupaj din China Town, întrucît acțiunea piesei se petrece în China antică, la palatul regelui Kang. În loc de cortină, coperta spectacolului – o parodioară lipsită de complicații, în costume alambicate și machiaj tare, a teatrului renascentist. Cu inserții de musical (pe bune! și cu libret original). În actul întîi, predomină dialogul, iar accentul cade pe replică. La baza replicilor regăsim influențe taoiste. Machiajul strident înlocuiește masca. În actul al doilea – primează ca importanță acțiunea. Jocul actorilor e dirijat din umbra teatrului impresionist, fără excese de expresivitate la nivel de gestică ori atitudine.
Scenariul destul de simplu, e construit în limitele miturilor omului contemporan, avînd funcția de a-l desprinde de imediat și cotidian. Regele angajează un înțelept pentru a-i educa fiica. Pretext pentru a introduce doctrina taoistă: ”E vreo diferență între da sau nu? Între bine sau rău?/ Să mă tem și eu de ceea ce alții se tem?/ Cît nonsens”. Regele este exasperat pentru că lumea sa e întoarsă pe dos de teoriile relativiste ale înțeleptului (actul întîi).
Colac peste pupăză, discipolul înțeleptului și fiica regelui se îndrăgostesc. Actul al doilea, cînd cei doi decid să facă dragoste pe ascuns în patul servitorului, devine un fel de ”comedie a erorilor”. Decorul mobil scoate la iveală ba dormitorul servitorului, ba pe cel al concubinei, ba pe cel al regelui. Patul este glisat ba la stînga, ba la dreapta scenei. Numai că nimeni nu este de găsit în patul său. Ci mereu în patul altcuiva. Acest moment concentrează ideea de bază a piesei, care răstoarnă zisa proverbului ”Cum îți așterni, așa dormi”. În fapt, se poate ca nimic să nu rămînă confom planurilor noastre. Peste noapte, stînga ajunge dreapta ori dreapta – stînga. Regele – păcălici și servitorul – rege.
Cu alte cuvinte, ”the fool becomes king”: ”Numai eu nu posed nimic - (...)/ Numai eu sînt tern, dincolo de contraste, și absurd, de neînțeles (...) I am nourished by the great mother”. Servitorul e bănuit de rege că ar avea o aventură cu concubina sa. Iar servitorul se visează cu aceasta. Pentru taoiști nu doar temerile, dar și visele reprezintă o piedică pentru calea înțeleaptă. Aș tinde să cred că regizorul introduce tema iluziei, confundînd taoismul cu budismul. Finalul readuce, însă, substratul taoist. Regele decide să trăiască în armonie cu natura, renunțînd la planuri, la temeri, la discriminări. Semnificînd întoarcerea la ceea ce este primar.
Pe cînd o croazieră teatrală și pe la noi, pe Dunăre?


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/05/oandezul-zburator-teatru-pe-apa.html