A fost Nae Gavrilă cel mai prost sau cel mai deștept dintre noi?

Textul de spectacol desfășoară pe luni, folosind storytelling-ul și proiecții relevante pe ecranul de fundal, o miniistorie a anului 1989, până la Revoluția din 22 decembrie. În același timp, spectatorii sunt implicați sistematic încercând să se stabilească ce făceau, ce își doreau sau ce visau când a avut loc Revoluția. În acest mod, de la întrebări factuale la întrebări vizând gândurile, speranțele sau dorințele celor prezenți, spectacolul caută să reactiveze memoria acelor vremuri. De aceea, o serie de oameni de teatru expun indirect (prin actorii din distribuție) cum i-a surprins Revoluția (ce vârstă aveau, unde se aflau, ce făceau). Regizoarea folosește interviuri cu oameni de teatru aparținând echipelor artistică și tehnică și are tentative de a transforma pe alocuri spectacolul într-o chestionare live a publicului. Pe parcursul câtorva scene, persoane selectate din public prin tragere la sorți (la intrare, fiecare spectator primește un număr) sunt scoase din sală și conduse într-o cameră din teatru unde sunt chestionate asupra spectacolelor de dinainte de 1989 sau plimbate cu o mașină prin zona Universității. La revenire, prind finalul unor scene care au legătură cu discuția, respectiv călătoria.

E extrem de ciudat de constatat cum gândurile, dorințele, visurile sau alte asemenea stări de spirit, care ar avea legătură cu anul Revoluției, au dispărut din memoria noastră, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Din ceea ce-a fost la nivel emoțional, mental și acțional, n-a rămas mai nimic în memorie. Ceea ce dovedește că, indiferent de modul cum ne-am pronunța cu privire la evenimentele din 1989, Revoluția a reprezentat pentru poporul român o traumă istorică.

La vizionarea spectacolului, însă, s-ar putea declanșa memoria conștientă, apărând asocieri între cele relatate în filmările proiectate și trecutul personal. În ceea ce privește raportarea la norme, valori, simboluri, idealuri, tind să cred că majoritatea spectatorilor evaluează ceea ce văd pe scenă oarecum similar. În fine, având în vedere trecutul viu, ceea ce a supraviețuit din trecut în prezent și modul cum se raportează trecutul la situația noastră actuală, ori ceea ce ne poate spune trecutul despre noi – ce probleme am putea soluționa astăzi, plecând de la experiența trecută și, mai ales, cum am putea schimba prezentul, dat fiind trecutul nostru recent–, finalul reprezintă o mare dilemă. Chiar după 27 de ani, nu știu dacă românii dețin soluții pentru a evita repetarea greșelilor trecutului, de vreme ce trăim într-o tranziție perpetuă.

Sala e plină de adolescenți, ca la un spectacol de teatru educativ. Majoritatea nu erau născuți în 1989. Lângă mine stă un bulgar care a venit la spectacol, deși nu știe limba română, pentru că împărțim într-o măsură același trecut, și urmărește totul cu mare interes. Îi este familiar decorul – mobilierul, milieurile, televizorul alb-negru, vitrina cu bibelouri, sifonul, carpeta cu Răpirea din serai etc. Numai că locul peștelui de sticlă ar trebui să fie pe televizor, sub milieu. Oare de ce e așezat în bibliotecă? Pentru că la final decorul se va reuni în prim-planul scenei, iar porțiunea de sticlă din peretele mobilierului nu-i decât televizorul simbolic, prin care am vizionat povestea noastră din anul 1989; dar, pentru că nimeni nu își mai amintește ce-a gândit ori ce-a simțit atunci, am urmărit, poate, povestea nimănui. Și atunci de ce am aplaudat cu lacrimi în ochi?

Elementele de cronologie aparțin macroistoriei și reprezintă informații obiective. La fel, statisticile (numărul morților, al răniților, al participanților, al ”teroriștilor” etc.). În același timp, spectacolul relatează fragmente de istorie individuală, în care sunt implicați: 1. actorii Maria Ploae și Gheorghe Visu la repetiții în anul 1989, jucați de Isabela Neamțu și Viorel Cojanu, moment care expune abuzurile la locul de muncă și intervenția cenzurii în artă, în comunism; 2. câțiva pionieri care își imită părinții, devenind extrem de cruzi, consecințele acțiunilor lor fiind înfiorătoare; 3. o familie într-o scenă desfășurată într-un apartament modest, ilustrând sărăcia din vremea comunismului și abuzurile asupra tinerilor din propria familie; o tânără îndrăgostită de un opozant al regimului Ceaușescu este despărțită de iubitul ei, și apoi obligată să avorteze. Aproapele putea fi turnător sau chiar torționar în acele vremuri. Iar, cel mai grav, copiii, în jocurile loc, comit fapte demne de lichele în toată regula.

De departe cel mai intens este momentul cu pionierii cruzi, conceput în forma unei ședințe cu părinții, analizând cazul copilului dispărut, desfășurând în paralel întâlnirile grupului ”cutezătorii”. Ilinca Manolache excelează pe parte de compoziție, Gheorghe Visu este foarte dinamic și implicat, Viorel Cojanu și Virgil Aioanei sunt ludici, Mihaela Rădescu și Isabela Neamțu, dramatice. Ilinca Manolache (premiul Uniter pentru ”Cea mai bună actriță în rol secundar”) e fenomenală în toate rolurile: inteligentă, cu un control de invidiat asupra propriului corp, interpretările ei fac dovada studiului atent și al exercițiului riguros. Actori din generații foarte diferite lucrează în echipă, reușind o susținută coeziune scenică.

Povestea lui Nae Gavrilă, muncitorul cu un ochi de sticlă care obișnuia să îl înjure în bancuri pe Ceaușescu, iar după ce a vizionat procesul soților Ceaușescu s-a bucurat, ulterior spânzurându-se de țeava de la calorifer, încheie spectacolul. El a lăsat un bilet în care a scris că a plecat în iad după Ceaușescu, ca să-l înjure. Această relatare anecdotică denotă revelația pe care un om simplu a avut-o cu privire la singurătatea cumplită în care ne vor fi aruncat anii de după 1989. Însingurați, fără răspunsuri despre trecutul recent, fără soluții care ar putea evita repetarea ororilor trecutului, orbecăind înspre un viitor incert, uitând să râdem, perplecși. Pentru că ”înainte nu mai puteam de frig, iar acum nu mai putem de frică”.

Întrebarea rostită insistent de Gheorghe Visu, aruncând o bilă într-un bol gol, străbate sala ca un frison: ”A fost Nae Gavrilă cel mai prost sau cel mai deștept dintre noi?” Iar adolescenții din sală răspund, aproape la unison: ”Cel mai deștept”. E o întrebare de baraj ce nu așteaptă un răspuns, dar indică un adevăr cutremurător, anticipat de personajul anecdotei. Nu deținem soluții pentru că, noi, românii, nu am învățat nimic din lecția istoriei, iar acesta e un lucru foarte grav.

(Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, distribuția: Virgil Aioanei/Cuzin Toma, Viorel Cojanu, Ilinca Manolache, Isabela Neamțu, Maria  Ploae, Mihaela Rădescu, Gheorghe Visu, scenografia: Anda Pop, coregrafia: Andreea Duță, video design: Cinty Ionescu, Teatrul Mic, București, 20 aprilie 2016, prezentat în FITN Arad 2016)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/05/a-fost-nae-gavrila-cel-mai-prost-sau.html

Și aici sunt sfinți…

 

Dramaturgul Peca Ștefan a pus, împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, bazele proiectului ”Despre România, numai de bine”, prin care erau studiate orașe din România, urmând să se creeze o piesă de teatru și un spectacol, plecând de la cele mai actuale probleme ale comunității respective. Astfel, au fost montate piese despre Baia Mare, Piatra Neamț, Târgoviște, ajungând și la Sfântu Gheorghe. Problema limbii, cea a coabitării dintre trei etnii diferite (maghiară, română, rromă) au constituit sursele de inspirație pentru un spectacol despre Sfântu Gheorghe.

 Sfântul din Sfântu Gheorghe. O poveste cu mingi propune un scenariu în stilul agreat de Peca Ștefan, publicul având posibilitatea alegerii unor scene, chiar a finalului spectacolului. Pentru ca desfășurarea jocului cu mingile să fie o luptă strânsă cu hazardul, spectatorii primesc, fiecare, trei mingi colorate diferit, urmând a vota modul în care doresc să se deruleze trei scene din spectacol, conform indicațiilor stăpânului mingilor/maestrului de ceremonii. Astfel că fiecare alegere micșorează considerabil posibilitatea de a alege ulterioară, neexistând manifestarea capacității de decizie deplină (caz în care fiecare spectator ar fi trebuit să primească nu mai puțin de 9 mingi, fiecare culoare semnificând o decizie diferită pentru una dintre cele 3 scene interschimbabile).

Nu se pune accent pe decor, ci pe autenticitatea prezentării unor personaje și situații de viață, dintr-o poveste relevantă pentru diversitatea multiculturală din Sfântu Gheorghe, dintre subiectele atinse menționez discriminarea, violența interetnică, violul, disoluția familiei, favoritismele etc. Date fiind toate acestea, apare figura protagonistului, ale cărui trăsături umane deosebite (generozitatea, dragostea față de oameni, compasiunea) își au sursa într-un incident la care a asistat fără a interveni (violarea unei fete de etnie rromă) și în remușcările ce au luat naștere plecând de la acel incident. Pe de o parte, acesta dezvoltă o obsesie pentru fata pe care nu a reușit să o ajute, doar să o fotografieze în timpul violului, pe de altă parte, o pasiune pentru fotografierea oamenilor necunoscuți care ascund o poveste, cel mai adesea una tristă, a decăderii sociale, fiecare fotografie fiind urmată și de un mic ajutor financiar oferit persoanelor fotografiate, a căror poveste a ajuns să o cunoască. Obsesiile și pasiunile sale, virtutea sau viciul carității îl conduc înspre dezastrul personal, neglijându-și propria familie, propriii copii, jobul. Parafrazându-l pe Heraclit din Efes, am putea spune că și aici sunt sfinți, cu referire la unul dintre cartierele defăimate ale orașului în discuție. Pentru că acolo unde viața e mai grea, e nevoie de ”sfinți”/eroi/îngeri în cea mai mare măsură.

Spectacolul se construiește în maniera teatrului documentar, fără a rămâne o mostră a genului. Un maestru de ceremonii conduce spectatorul prin labirintul de scene în limbile română și maghiară, arătându-i firul roșu al narațiunii și stimulându-l din când în când să ia el însuși atitudine. În trei rânduri este pus publicul să decidă: 1. Dacă dorește să urmărească o scenă din trecutul îndepărtat al orașului Sfântu Gheorghe (o legendă), din prezentul actual sau din viitorul îndepărtat (science fiction). La reprezentația la care am asistat, de interes a fost viitorul îndepărtat (2114), când problema rivalității lingvistice va fi fost deja rezolvată: atât maghiara, cât și româna ar fi devenit limbi moarte, singura limbă de circulație fiind engleza. Generozitatea umană ar fi atins cote uriașe, încât un apel de genul ”vă rugăm nu mai trimiteți donații, deoarece nu mai avem unde să le depozităm” devine necesar. 2. Dacă e interesat de gândurile lui Rareș/Sebastian Marina (protagonistul), ale Henriettei/Elena Popa (soția protagonistului) sau ale Belei/Claudia Ardelean (fata din cartierul de rromi Õrkõ, la al cărei viol asistase pasiv Rareș și pe care decide ulterior să o ajute, pentru a se pune în acord cu propria conștiință, în detrimentul propriei vieți. Fiecare personaj este însoțit de câte o umbră (un alt actor, rostind gândurile cerute de public spre a fi dezvăluite). La reprezentația la care am asistat, publicul a fost interesat de gândurile Belei. 3. Finalul spectacolului, când toată lumea este în impas: Rareș – într-o încăierare dintr-un bar, unde face o fotografie chelneriței fără să ceară voie; Henrietta – în mașină, tulburată de evenimentele recente, punând  în pericol viața copiilor; Bela – pe punctul de a fi violată din nou, la fabrica de pâine unde era în prezent angajată. La reprezentația la care am asistat, publicul decide să o salveze pe Bela, Henrietta sfârșește în tragicul accident, iar Rareș se sinucide.

Un vot destul de dur aș spune, datorat în mare parte și îngrădirii posibilităților de decizie prin alocarea doar a trei mingi diferite, la care mă refeream la început. Dar și semnul alegerilor publicului, în fața căruia actrița Claudia Ardelean a făcut o impresie foarte bună. Pe de altă parte, votul poate fi ușor dejucat, mai ales în ceea ce privește ultimele două scene, solicitând o anumită culoare a mingii pentru o anumită scenă, în funcție, poate, și de un calcul ad-hoc privind receptivitatea, exigențele și nevoile publicului. Actorii trupei Teatrului ”Andrei Mureșanu” sunt foarte performanți și reușesc să mențină nivelul spectacolului, respectând rigori de regie, la destule reprezentații după premieră. Fatma Mohamed a fost interesantă în rolurile de compoziție (reprezentantul rromilor din Consiliul local Sfântu Gheorghe), deschisă înspre improvizație, cu aptitudini de mișcare scenică deosebite; Elena Popa este o actriță foarte conștiincioasă, fie că se află în rol principal, fie că joacă un copil de școală din penultimul rând; Sebastian Marina se face văzut atât prin aptitudini actoricești, cât și prin mici jonglerii ce țin de mimică ori gestică.

 

(Sfântul din Sfântu Gheorghe/A Szentgyörgyi Szent de Peca Ștefan, regia: Ana Mărgineanu, distribuția: Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Elena Popa, Camelia Paraschiv, Claudia Ardelean, Daniel Rizea, Fekete Zsolt, Gulácsi Zsuzsanna, Fatma Mohamed, Eltés Áron, scenografia: Anda Pop, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, în cadrul FEST-FDR 2015)

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/08/si-aici-sunt-sfinti.html

 

Teatru subteran

Infiltrați printre spectatori, în barul de la Teatru Fix, actorii spun povestea unei alte zile de 7 septembrie când ceva îngrozitor s-a petrecut pe strada Cuza Vodă nr. 10, actualmente sediul teatrului – un măcel într-unul dintre apartamentele închiriate de stat, dispariția publicului unui alt teatru, îngropat sub dărâmături, în urma unui eveniment fatal… Numai că toate aceste supoziții, legate de publicul de la premieră, se dovedesc nefondate. În caz că ceva imprevizibil s-ar putea întâmpla, publicul actual este fotografiat, iar poza – postată pe facebook. Mai mult, spectatorii sunt încurajați să își lase telefoanele mobile deschise. Tehnologia avansată ne desparte de o imaginară zi de 7 septembrie, plasată nu în posibil, ci în trecut. În permanență, firul roșu al acțiunii păstrează (prin raportările făcute verbal de actori) un paralelism între acest 7 septembrie și un altul, seara premierei altui spectacol, în același loc. Suntem anunțați la un moment dat că nu vom avea de a face cu un spectacol ai cărui autori (dramaturg, regizor) să fie în toate mințile. Stadiu mediu de degradare este un spectacol subversiv, care, dacă ar mai fi actualizat puțin referințele sociopolitice, ar fi putut deveni chiar explozia asupra căreia suntem preveniți. Începe în bar și continuă în sala de spectacol, după care spectatorii sunt evacuați și rechemați ș.a.m.d.  

Un teatru subteran, nu pentru locația într-un subsol ieșean, ci pentru că are în vedere situația omului din subterana sociopolitică și economică românească, problema actorului independent, nevoit să-și ”cerșească” venitul pas cu pas, într-o chetă de genul: ”Pentru a putea vedea continuarea acestei scene, trebuie să strângem suma de…”. Tonul spectacologic este unul intens ironic, parodic. Scenele patetice sunt ulterior justificate. Muzica joacă un rol important în explicitarea zeflemelei la adresa anumitor aspecte ale realității teatral-politice românești.

La o primă privire, nivelul mediu de degradare calculează diferența dintre costuri și încasări în realizarea unui spectacol, de unde reiese că s-au cheltuit bani pe energie, costume, retribuții actoricești/regizorale etc., în timp ce publicul nu a plătit bilet. Mai mult, însă, dacă e să luăm în calcul nivelul de viață din România – acolo unde venitul mediu pe economie nu acoperă decât, poate, de-abia cheltuielile de bază, vorbim de o țară în curs de dezvoltare. Cum ar fi decurs acest spectacol dacă actorii nu ar fi fost nevoiți să ceară bani de la spectatori? Ori de câte ori văd un cerșetor lunatic pe stradă, cum ar fi cel care se credea Dan Spătaru și îmi oferea un recital pentru câțiva lei, mă înfior la gândul că într-o zi am putea ajunge să arătăm cu toții așa… Acest spectacol interactiv pe bună dreptate ar putea fi la un pas de a deveni activ dacă omul din subterană ar avea conștiința propriei situații degradante.

Fragmentaritatea unui veritabil performance de la început se îmbină cu elemente de parodiere a teatrului de cabaret, cu scene de comedie realistă și cu nuanțe de kitsch teatral contemporan, cu valorificarea unor idei teribil de actuale. E dificil să spui ce se regăsește în compoziția acestui spectacol, dat fiind că nu prea ai cum descoperi că ceva lipsește, în termeni de mijloace și stil (sunt prezente storytellingul, teatrul participativ, teatrul în teatru, într-o formă modernizată, show-ul teatral, teatralul în performance, spargerea convenției teatrale). Actorii, extrem de bine puși la punct, sunt susținuți regizoral, ambițioși și entuziaști, fie că e vorba de rol de compoziție, fie că e vorba de a performa. Actori și performeri își dau întâlnire, cu partituri diferite, în același spectacol. Stanca Jabenițan, Adrian Marele și Bogdan Cantauz rămân prezențe constant în formă din punct de vedere actoricesc; Ancuța Gutui e distribuită pentru prima dată într-un contre-emploi (o provocare pentru ea, de luat în considerare în viitor) și în duet cu Adrian Marele (scenele de pe ringul de box sau de streaptease); pe Alexandra Gîtlan o văd prima dată jucând (scenele din paradisul românesc sunt cam forțate, dar nu din cauza actriței); Cătălin Mîndru este dezinvolt (mă abțin să numesc scena), de un comic debordant, iar Cristian Bojan dezvoltă roluri corecte, jonglând uneori cu categoria estetică a ridicolului; dintr-o tânără actriță inițial modestă, Roxana Durneac ajunge aici la contre-emploi și compoziție.

În mod surprinzător, finalul caută o ”comuniune” cu spectatorul, tonul povestitorilor încercând să imprime ecuanimitate. La fel de uimitor – cum o parte a sălii s-a lăsat ”hipnotizată”. Imaginea violenței, imaginile erotice, chiar dacă îmbibate de persiflaj, urmate de o imagine ultimă a echilibrului mintal – au condus inevitabil la o formă de catharsis, de un cu totul alt tip decât cel clasic. De la acest spectacol ieși râzând în hohote (în loc să-ți deplângi condiția) și un entuziasm ciudat te cuprinde; nu cred să fie nici urmă de budism la mijloc, doar efectul lucrului bine făcut. Dacă afară te așteaptă o Românie subdezvoltată, în subteran ai fost spectatorul premierei de pe 7 septembrie, altul decât acel 7 septembrie când hărțuirea, agresarea, traumatizarea… au avut loc. De fapt, e vorba de chiar acest/acel 7 septembrie, dedublat între joc scenic și narare.

 

(Stadiu mediu de degradare de Peca Ștefan, regia: Ovidiu Caița, distribuția: Cătălin Mîndru, Stanca Jabenițan, Ancuța Gutui, Adrian Marele, Bogdan Cantauz, Cristian Bojan, Alexandra Gîtlan, Roxana Durneac, premiera: 7 septembrie 2014, Teatru Fix)

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/09/teatru-subteran.html