Memorie actuală și schimbare

De ceva timp, prologul FITPTI este un boom. FITPTI (ediția a XI-a) a adus anul acesta la Iași cel mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu, produs în Italia, abordând problema globală a exploatării oamenilor prin muncă. E vorba de Work in Progress care are o distribuție impresionantă de tineri actori, foarte talentați. Spectacolul a avut premiera în luna mai la Teatro delle Passioni, Modena.

Italia este doar una dintre țările europene unde Gianina Cărbunariu a fost invitată să lucreze pe teme care sensibilizează foarte mult astăzi. Documentarea pentru spectacol (interviurile cu diferite persoane, care au stat la baza scenelor) a fost realizată de echipa de creație în Modena, însă actorii au fost aleși, pe baza unui casting, din toată Italia, pe criterii de talent și de compatibilitate de gândire cu regizoare și între ei, astfel încât fuziunea în cadrul echipei artistice și ulterior pe scenă să poată avea loc. Armonizarea excelentă dintre actori e lucrul care iese prima dată și cel mai mult în evidență cu privire la acest spectacol. În al doilea rând, acești actori sunt foarte preocupați de problematica spectacolului la care lucrează. Nu în ultimul rând, actorii sunt capabili de performanțe estetice remarcabile.

Work in Progress nu e genul de spectacol care să abuzeze de artificialitatea limbajului tehnic al secolului XXI. Dimpotrivă, e destul de simplu sub aspect tehnic, dar excelent susținut de actori. Se dovedește realmente un work in progress la Iași, deoarece unul dintre actori lipsește, iar echipa nu ezită să adapteze scenariul, improvizând în acest sens. Gianina Cărbunariu își încurajează actorii cu care lucrează să gândească, să aibă idei și atitudini, să aibă o atitudine deschisă și să aducă o notă de comic problematicii cenușii investigate. De aceea, nu e prima dată când, lucrând cu actori străini, aceștia improvizează o critică a regizorului, făcându-l totodată prezent pe scenă, afirmând de data aceasta că ar fi de dorit ca, atunci când va mai lucra în Italia, să învețe și limba italiană.

Nu e prima dată când Gianina Cărbunariu pune problema exploatării prin muncă. Punctul de plecare al regizoarei este simplu: un oraș poate etala o bogăție orbitoare (un exemplu ar numai mașinile de lux prezente), numai că la baza acestei bogății sunt foarte muți oameni care lucrează în condiții precare. Prăpastia dintre pătura bogată și cea săracă a început să se adâncească, tot mai mulți oameni contribuie prin funcțiile lor de execuție la luxul unei mici părți a populației care devin, direct sau indirect, exploatatorii lor. Situația e diferită în România față de Italia, după cum diferă în Italia față de Germania ș.a.m.d. Condițiile în care ești sărac sau bogat în România diferă de cele din alte țări europene. Însă, în ciuda diferențelor, ideea rămâne aceeași. Pentru ca unii să aibă bani și să trăiască în lux, alții trebuie să fie exploatați. E o politică de stânga, insistând pe respectarea drepturilor lucrătorului, dar și pe respectarea drepturilor omului, până la urmă. Problema emigrației s-a acutizat și în Italia, foarte mulți italieni considerând că ar avea o viață mai bună în Germania. Desigur că diferențele sunt foarte mari atunci când intră în discuție ca punct de comparație diaspora românească, însă sunt și foarte multe puncte comune, dacă e să păstrăm distanțele.

Atunci când realizează momentul cu badanta din România, Gianina Cărbunariu atinge un punct vulnerabil, îmbinând absurdul, comicul dus până la grotesc și tragicul. De altfel, din îmbinarea acestor extreme regizoarea reușește performanța de a aduce situații reale și situații imaginate împreună, jonglând totodată cu oniricul, teatrul ei devenind foarte profund tematic și profund estetic. Mișcarea scenică omogenă, extrapolarea unor situații la limita realului, spre onirism la vedere, momentele de song, coregrafia de grup, semiobscuritățile, întunericul, luminile fosforescente sunt doar câteva dintre mijloacele prin care se realizează impactul temei abordate asupra publicului. Spectacolul e fluent, momentele se succed cu rapiditate, iar situațiile create suscită atât rațiunea sau emoția, cât, mai ales, subconștientul privitorului. Gianina Cărbunariu migrează spre o zonă estetică nedisimulată, în același timp transmițând la fel de nedisimulat un mesaj grav.

Cu siguranță a existat o selecție a interviurilor și există o confidențialitate a intervievaților, însă unii dintre aceștia și-au dat acordul, ba chiar au fost încântați să își regăsească poveștile de viață pe scenă, recunoscându-se în întruchiparea realizată de actor. Dialogurile sunt rescrise, dar uneori propoziții sau fraze memorabile rămân în memoria echipei de lucru ori a spectacolului. În mentalul colectiv al spectatorului sau în general. Astfel încât am putea vorbi de o memorie foarte recentă, actuală, in progress (în curs de formare). Lumea în care trăim are nevoie de schimbări și are nevoie să lase urme, să modifice mentalități, să solicite urgent luări de poziție. Prin teatrul ei, prin lucrurile spuse și nespuse explicit, doar sugerate, prin temele la ordinea zilei abordate, Gianina Cărbunariu este o voce regizorală a timpului său.

(Work in Progress, regia : Gianinia Cărbunariu, scenografia: Mihai Păcurar, mișcarea scenică: Alessandro Sciarroni, pregătirea muzicală: Cristina Renzetti, distribuția: Francesca Camurri, Enrico Caroli Costantini, Roberta De Stefano, Vladimir Doda, Luigi Feroleto, Michele Galasso, Mattia Giordano, Leo Merati, Federica Ombrato, Giulia Quadrelli, Chiara Sarcona, Maria Vittoria Scarlattei, Giacomo Stallone, Marco Trotta, Valentina Vandelli, Maria Luisa Zaltron, Teatrul Luceafărul din Iași, 28 septembrie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/10/memorie-actuala-si-schimbare.html

Despre regizori, văzuți de ei înșiși (II)

Gianina Cărbunariu este singurul regizor român care a făcut de-a lungul timpului dovada unui demers teoretic serios pentru justificarea demersului ei artistic. Și aici nu mă refer atât la activitatea de documentare care precede producerea unui spectacol sau la transpunerea cercetării în act artistic, cât la faptul că Gianina Cărbunariu a scris în același timp studii prin care își explicitează activitatea de regizor și dramaturg.

Un exemplu sugestiv ar fi studiul apărut în nr. 17 (1) din 2012 al revistei Scena.ro care se referă la unul dintre primele spectacole prin care regizoarea începea să investigheze trecutul recent, punând întrebări incomode prin intermediul discursului spectacular. Este vorba despre X mm din Y km. Printr-un parcurs genealogic, regizoarea încearcă să descopere, după cum ea însăși mărturisește, mecanismul prin care au fost construite dosarele Securității. Investigația realizată de regizoare ca parte a activității de documentare pentru spectacol e demnă de un arheolog. Întrebările de la care pleacă în cercetarea sa sunt cele ale unui istoric care încearcă să reconstituie trecutul recent din datele pe care le are la dispoziție în prezent – ”Primele întrebări care au apărut în timpul documentării au fost: sunt dosarele Securității documente ce ne-ar putea ajuta să înțelegem trecutul? Este totuși această arhivă o mostră din care am putea surprinde acel mecanism ce a împletit realitatea cu ficțiunea? Cum ne raportăm astăzi la această moștenire? Cât de prezent este acest trecut recent?”.

Toate spectacolele sale ulterioare par să țină seama de faptul că reprezintă încercări de a răspunde la asemenea întrebări. Dintre piesele pe care le-a scris și spectacolele pe care le-a regizat, la care m-am referit la lungul timpului în detaliu, aș vrea să amintesc doar câteva: Tipografic majuscul (Teatrul Odeon, 2013), Solitaritate (Teatrul Național ”Radu Stanca” Sibiu, 2013), De vânzare (Teatrul Odeon, 2014), Oameni obișnuiți, Teatrul  Național ”Radu Stanca” Sibiu, 2016), Vorbiți tăcere?, Teatrul  Național ”Radu Stanca” Sibiu, 2017) etc.  Nevoia de înțelege trecutul recent transformă toate aceste piese și demersuri scenice în demersuri hermeneutice, folosind instrumentele spectacolului. Nu avem la dispoziție o sită care să filtreze realitatea pură de ficțiune, de aceea spectacolele Gianinei Cărbunariu vor îmbina inevitabil prezentarea scenică a faptelor cu redarea unor acțiuni ficționale, actorii fiind de fiecare dată foarte dramatici. Trecutul viu sau trecutul încapsulat în prezent asupra cărora s-au întrebat filosofii istoriei pare să fi atras și atenția regizoarei interesate nu doar de urmele trecutului în prezent, ci de supraviețuirea într-o formă sau a alta a trecutului în prezent, mai exact de ceea ce supraviețuiește din trecut și poartă un mesaj înspre prezent. În ce măsură investigarea trecutului îmi spune ceva despre viața mea în lumea prezentă a reprezentat o constantă a teatrului Gianinei Cărbunariu.

Însuși faptul că regizoarea își scrie singură textele, ca să nu mai vorbim de documentarea prealabilă sau de capacitatea de a elabora articole teoretice despre munca sa, explicitându-și crezurile artistice, modul de lucru, dar atingând și idei care vizează istoriografia sau alte domenii umaniste, mai departe faptul că majoritatea spectacolelor au fost elaborate în urma unor invitații venind din partea unor festivaluri de prestigiu din străinătate (cum ar fi Festival d’Avignon) demonstrează că e o personalitate aparte în lumea teatrală de la noi, distingându-se de la distanță. Teatrul nu se împarte în teatru de artă și teatru documentar, ci teatrul poate să fie sau să nu fie racordat la prezent. Cel puțin în ultimul timp, Gianina Cărbunariu a pus prin ceea ce face punctul pe i în această privință. De multe ori a insistat că nu dorește ca teatrul ei  să rămână închis în formula teatrului documentar. Și iată că spectacolele cele mai recente ale Gianinei Cărbunariu sunt mai mult decât teatru documentar, construind pasaje extraspectaculare şi metaspectaculare cu actori dramatici și având valoare estetică, de fiecare dată căutând ca miezul problematic abordat să fie actual, astfel încât spectatorul să devină actant.

În prezent, regizorul și dramaturgul Gianina Cărbunariu este managerul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Am participat la Festivalul de Teatru din Piatra Neamț de anul acesta și am remarcat cât de în serios și-a luat în primire menirea de a face ceva pentru comunitate. Aduce regizori de primă mână pentru a monta, angajează actori tineri și entuziaști care să mențină viu spiritul teatrului (așa cum reiese și din melodia festivalului – ”tânăr, activ, experimental și inovativ…”), invită în festival trupe ce corespund profilului festivalului, organizează discuții după fiecare spectacol din festival, unde spectatorii pot interacționa cu artiștii. Actorii și spectatorii își schimbă rolurile, cei dintâi intervievând spectatorii, înregistrând mărturiile mai interesante și prezentându-le în fragmente ce însoțesc fotografii cu actorii-intervievatori și spectatorii intervievați din expoziția prezentă în foaierul teatrului.

Regizor, dramaturg, manager de teatru, teoreticianul propriilor idei, nu în ultimul rând, Gianina Cărbunariu se prezintă pe sine ca un cetățean activ care aduce problemele comunității pe scenă, apropiind comunitatea de teatru, în încercarea de a găsi soluții împreună, într-un pendul fructuos între etic și estetic. 

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/02/despre-regizori-vazuti-de-ei-insisi-ii.html

Problematica socială în teatrul contemporan

Majoritatea regizorilor au început să migreze înspre o problematică de tip social, valorificând textul sau adăugându-i un plus de valoare în această privință. Deoarece, în absența unui aspect sociopolitic, teatrul iese din sfera cetății pe care o reprezintă, iar acest lucru nu pare să fie de dorit în zilele noastre. Astfel că regizorii obișnuiți să facă teatru de artă adoptă o tematică socială, în timp ce regizorii care se ocupă de arta activă caută să își îmbrace montările în mod cât mai estetic. Am regăsit aceste aspecte cu precădere oglindite de teatrul sibian a cărui microstagiune de anul acesta am considerat-o extrem de ofertantă. Două dintre aceste producții, Familii (în regia lui Eugen Jebeleanu) și Vorbiți tăcere? (în regia Gianinei Cărbunariu), ilustrează cursul ideilor deja exprimate. Mă refer la aceste două producții pentru că au fost propuse în continuarea microstagiunii în oferta Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu aflat la a 24-a ediție (9-18 iunie 2017).

În Familii, decorul este extrem de light, fresh și mobil, iar întreaga atmosferă (light design și muzică), poate fi descrisă în acest mod. Vizual, se recurge la o estetică minimalistă de efect pentru a îmbrăca o problematică socială. Și găsesc acest lucru extrem de reușit (scenografia: Velica Panduru, video: Andrei Cozlac). Plecând de la imaginea inițială a familiei prinse sub lavă vulcanică (istoric, se face apel la situația orașului Pompei din Antichitate), conceptul de familie e departe de a fi unul încremenit; descrierea narativă a conceptului de familie începe să prindă contur printr-o dinamică scenică fără cusur, prin flash-uri alternative de story reluate în mod aleatoriu în prima parte, îndreptând atenția spectatorului înspre problematică în partea a doua și înspre soluții și rezolvarea conflictelor, deschise inițial, în ultima parte a spectacolului. După cum spuneam, narativitatea discontinuă face loc enunțării unei problematici grave și încercării se soluționare a conflictelor de familie din final. Centrul de greutate al spectacolului însă îl reprezintă problemele ca atare, iar nu rezolvările, de aceea sunt intercalate momente de song și de band, iar finalul, prin caracterul său estetic, potențează problematica socială, lăsând loc reflecției care nu trebuie forțată ci doar stimulată, exact în modul foarte inteligent în care se alege să se procedeze aici (entertainmentul, umorul, exercițiile de improvizație cu actorii din care a rezultat story-ul sunt modalitățile prin care atenția este distrasă dinspre probleme, pentru ca fiecare să revină singur și să reflecteze pe cont propriu asupra acestora – presiunea exercitată de autorități, discriminarea cuplurilor gay, respingerea cererii de adopție, revizuirea Constituției etc.). Într-o societate normală, lucrurile se petrec altfel decât la noi (semnal de alarmă). În cea de-a treia parte, practic actorii își trec microfoanele de la unul la altul, și astfel se creează o punte între situații, iar soluțiile găsite sunt edificatoare.

În cazul celui de-al doilea exemplu, Vorbiți tăcere?, estetica nu mai e subsumată problematicii (cu o diferență de concepere a spectacolului în cea de-a doua parte a sa). În ceea ce privește raportul dintre problematica socială abordată și caracterul estetic al unui spectacol, vine un moment când diferența dintre doi regizori care fac teatru social în mod estetic sau care fac teatru de artă, adăugându-i o motivație socială, începe să se estompeze. Totodată, în ceea ce o privește pe Gianina Cărbunariu, încep să cred tot mai puțin în etichetele pe care le-am folosit referitor la teatrul ei (în special, teatru documentar). Pentru că teatru ei începe să lucreze mai presus și dincolo de ele. Un lucru e cert, dincolo de categorisiri: arta regizoarei este activă, vie, încercând prin toate mijloacele să creeze o punte între actori și spectatori, renunțând în mod definitiv la cel de-al patrulea perete. Regizoarea recurge la modalități actuale, practicând în mod circular distanțarea actorilor de roluri (la începutul și sfârșitul spectacolului), cu o ușoară tentă metateatrală (autocritica din ultima scenă, cu privire la scenariu și regie). Scenele se constituie din mai multe secvențe, dintre care unele extrem de scurte, cu treceri fulgurante între acestea. Iar spectacolul captivează în primul rând prin jocul admirabil al actorilor. În mod cert, avem de a face cu două părți, dintre care prima e centrată pe problematică, iar a doua are un pronunțat caracter estetic.

Făcând apel la situații imaginare, intervin umorul și ironia (deși problematica în sine e una extrem de gravă – condiții de muncă improprii, tratament inuman, exploatare, în ideea că orice lucru, să zicem un accident de muncă, are un preț și poate fi recompensat), jocul actorilor e profesionist, iar caracterul estetic aproape că lipsește (în prima parte). În cea de-a doua parte a spectacolului (deși evoluția este graduală, nu bruscă), situațiile fac referire la evenimente care realmente au avut loc (caracterul până la urmă documentar al teatrului Gianinei Cărbunariu, fără ca teatrul ei să poată fi redus la acesta), în timp ce caracterul estetic al spectacolului este mai pronunțat. Pendularea aceasta dintre construirea unor situații imaginare și problematică socială expusă direct, apoi considerarea unor situații având la bază o eficientă documentare și potențarea caracterului estetic, dinspre prima înspre a doua parte, este foarte interesant realizată. Imaginea determinantă pentru schimbarea registrului dinspre problematică înspre estetică este cea cu Ofelia Popii micșorându-se în timp ce părăsește prim-planul.

Intervine la un moment dat, ca în majoritatea spectacolelor Gianinei Cărbunariu (prima dată îmi vine în mine Solitaritate, dar am convingerea că și în celelalte) nevoia de a defini titlul prin spectacolul propriu-zis. În cazul de față, titlul trimite la o secvență din scenariu despre semnificațiile tăcerii. În câte moduri se poate tăcea și ce semnifică tăcerea noastră în fiecare dintre cazuri mi se pare a fi chestiunea cea mai relevantă pentru tematica abordată: exploatarea forței de muncă din țările Europei de Est în Occident. Exploatarea forței de muncă, în general. Pentru ca specializarea occidentalului să poată atinge cote maxime și pentru ca acesta să își desfășoare activitatea profesională în cele mai bune condiții, făcând doar ceea ce știe și lucrul pentru care s-a calificat, e nevoie de oameni buni la toate, care să-l asiste pe occidental în încercarea de a deveni cât mai specializat și mai eficient cu putință. Mai rău, e nevoie de forță de muncă pentru muncile de jos. Or, respectiva forță de muncă e importată din Europa de Est. Și nu numai.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/09/problematica-sociala-in-teatrul.html

Teatrul sibian în Microstagiunea BRD Scena9

Microstagiunea BRD Scena9 aduce în atenție cele mai noi producții ale Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu. Cu acest prilej, specificul teatrului sibian se dezvăluie. În primul rând, teatrul sibian este orientat înspre montările unor regizori tineri sau care includ în distribuție studenți, masteranzi, absolvenți sau pe noii angajați ai teatrului (Noah și floarea de turn sau Rocky Horror Show). Foarte mulți tineri au șansa să joace pe o scenă profesionistă, devenind un partener egal al colegilor deja afirmați; în acest sens, TNRS cultivă tinerele talente, susținând tinerele valori și cultura tânără.

În al doilea rând, teatrul sibian este profund ancorat în actualitate prin montări de text contemporan și prin tematică: dependența de droguri și încercarea de reabilitare eșuată în plan social, posibilă în plan personal, în Noah și floarea de turn; problema familiei în societatea contemporană, de la aspecte ale familiei disfuncționale, la mult disputatul subiect al familiei tradiționale, în Familii; analiza prin intermediul spectacolului a conceptului de fidelitate în diferite contexte absurdo-tragicomice, de la grotesc la tragic, în Sărbători fericite; exploatarea muncitorilor din țările est-europene Europe de Vest, în Vorbiți tăcere?. Teatrul sibian este perfect contemporan prin tipologiile teatrale abordate (tragicomedia, teatrul documentar, musicalul), cultivând și valorificând înclinațiile tinerilor pentru mijloacele teatrului de astăzi (dans, song, travesti etc.).

În al treilea rând, teatrul sibian faptul garantează egalitatea șanselor, încurajează coexistența în armonie a tuturor grupurilor etnice, împotriva discriminării de orice fel și manifestă deschidere spre interculturalitate, multiculturalitate și plurilingvism. Deși variate prin tematică ori estetică, propunerile teatrale sunt extrem de vii și încurajează interacțiunea cu publicul. Publicul-țintă fiind în egală măsură unul deschis, nonconformist, participativ. Sunt invitați să monteze regizori care lucrează excelent cu actorul (Cristian Juncu), având deja un renume pentru modul în care reușesc să facă din spectator un element social activ (Gianina Cărbunariu), aducând în discuție subiecte curajoase, de mare forță (Eugen Jebeleanu), alături de regizori care s-au afirmat peste hotare (Cosmin Chivu) sau de colegii lor sibieni (Viorel Rață).

Concret, Microstagiunea BRD Scena9, la a patra ediție anul acesta, desfășurată între 30 martie și 1 aprilie, a venit cu o ofertă de cinci spectacole, diferite prin tematică, tipologie și stil, dintre care trei premiere oficiale: Noah și floarea de turn, Familii, Sărbători fericite (premieră), Rocky Horror Show (premieră) și Vorbiți tăcere? (premieră).

Noah și floarea de turn  (în regia lui Viorel Rață, avându-i în distribuție pe Cristina Blaga și pe Cristian Timbuș) este un spectacol al Facultății de Litere și Arte, preluat de TNRS. Cristina Blaga și Cristian Timbuș s-au remarcat în Antisocial de Bogdan Georgescu, un spectacol care a avut un amplu turneu prin țară. Cristina Blaga este sigură pe sine și energică, iar Cristian Timbuș reușește să transpună foarte bine corporal, prin mimică și gestică stresul, stânjenirea și dezechilibrele emoționale ale personajului său.

Rocky Horror Show – în regia lui Cosmin Chivu, avându-i în distribuție pe Ali Deac, Iustinian Turcu (nominalizat pentru debut la premiile Uniter 2017), Denisa Lupu, Oana Marin, Marian Bureață, Denisa Pintiuță, Vlad Jinga, Gabriela Pîrlițeanu, Raj-Alexandru Udrea, Ștefan Tunsoiu, Mihai Rădulea, Alin Turcu, Vladimir Petre – este un musical ca de pe Broadway, cu o poveste science fiction simplă și frumoasă, pentru toate vârstele, arborând mijloacele en vogue ale teatrului contemporan (varietate de instrumente muzicale, calități vocale și coregrafice, excelentă sincronizare a dansatorilor în executarea pașilor de dans), scoțând în evidență aptitudinile deosebite ale tinerilor actori sibieni.

Familii (în regia lui Eugen Jebeleanu, avându-i în distribuție pe Marian Bureață, Ioana Cosma, Oana Marin, Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu și Claudiu Urse) aduce în discuție subiecte controversate ale societății de astăzi (problema familiei tradiționale și a cuplului format din două persoane, cu modificările aduse în Constituție). Având o structură dinamică, spectacolul e riguros organizat, intercalând câteva momente reușite de song și band. Ilustrațiile video sunt realizate de Andrei Cozlac, iar spațiul scenic fresh e configurat de Velica Panduru contribuind la un spectacol reflexiv ce lasă loc în mod paradoxal emoției la final, însă și în acest caz e vorba de emoție trecută prin filtrul rațiunii. Atât subiectele, cât și mijloacele folosite (adresarea la microfon, simularea proiecției în timp real și alte tehnice de sorginte brechtiană, trecerea microfonului de la un actor la altul, spațiul alb colorat prin lumini sau recuzită etc.) sunt foarte bine calculate și integrate în economia spectacolului.

Sărbători fericite (în regia lui Cristian Juncu, avându-i în distribuție pe Adrian Matioc, Ofelia Popii, Cendana Trifan, Marius Turdeanu) preia trei situații delicate de cuplu din textele lui Neil LaBute și le redă extrem de nuanțat, actorii având în cea mai mare parte roluri duble, la antipozi pe durata aceluiași spectacol, fiind extrem de bine lucrate cu regizorul.

Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen? (în regia Gianinei Cărbunariu, avându-i în distribuție pe Emõke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth, Marius Turdeanu) este mai mult decât un spectacol de teatru documentar, având o construcție circulară, în jurul unor pasaje extraspectaculare și metaspectaculare, evidențiind miezul problematic prin care spectatorul devine actant: exploatarea forței de muncă estice în Occident și tratamentul inuman de care muncitorii au parte, considerând situații punctuale, minuțios analizate și redate. Dacă în alte ocazii remarcam teatralitatea actorilor din spectacolele Gianinei Cărbunariu, acum observ cum jocul acestora este atât de performant încât dramatismul se îmbină cu atitudinea degajată pe care doar actorii care au lucrat și înțeles temeinic un rol și-o pot permite. În prima parte punând accent pe situațiile configurate prin interpretare și mișcare scenică, dezvoltate într-un decor minimalist, spectacolul devine profund estetic în cea de-a doua, fără ca mesajul să piardă din gravitate.  

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/teatrul-sibian-in-microstagiunea-brd.html

Common people and whistleblowers

Gianina Cărbunariu este o prezență singulară în peisajul teatral românesc, având curajul, prin mijloacele teatrului documentar, să atingă puncte sensibile ale societății: trauma comunismului (trecutul recent), problema globalizării, retradusă sub forma subtemei globalizării pieței alimentare, intervenția ”marilor puteri” în micile economii, cum ar fi economia autohtonă, ce se ascunde în spatele investițiilor de capital ori a preluării micilor afaceri sub umbrela unei mari companii etc. Adesea, se apleacă asupra unor cazuri individuale, cum ar fi cel al disidentului politic Dorin Tudoran ori al elevului Mugur Călinescu, victime ale fostei Securități.

Spectacolul Oameni obișnuiți a fost realizat în cadrul proiectului Be SpectACTive!, urmărind ca, prin transformarea spectatorilor în actanți, prin implicarea activă a publicului și folosirea tehnicilor de interactivitate (adresarea actorilor înspre public, transformându-l în prejudiciat, dar, mai ales, în „călău”), să sporească empatia cu situațiile prezentate în scenă. Semnalam în cronica mea la Solitarity, faptul că regizoarea ”își canalizează atenția asupra prezentului și a modului în care o masă de oameni s-ar putea transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanți”.

Astfel, în Solitarity, jonglând, prin intermediul terminologiei („solidar”-„solitar”), cu realități umane (solitaritate[a] – termen inexistent în limba română, dar adus în joc pentru a reprezenta o stare de fapt – dintr-o comunitate lipsită de solidaritate), sunt prezente chestiuni pe care le regăsesc și în Common People. Chestiunea liniei de demarcație, care desparte ori apropie actorul-personaj de spectatorul-actant, neutralitatea privitorului versus participarea sa prin regăsire sau empatie, posibilele acte de dincolo de spectacol, influențate de ceea ce a văzut, gândit, simțit în timpul reprezentației. De asemenea, teatralitatea jocului actoricesc, actorii de la Sibiu sunt foarte dramatici și nu simpli performeri. Performerii, de această dată, sunt protagoniștii interviurilor (o bază video de interviuri, extrem de bine selectată și integrată în spectacol), avertizori de integritate din România, dar și din Marea Britanie sau Italia.

Cu acest prilej, Gianina Cărbunariu construiește o întreagă tematică plecând de la un termen: în română, ”avertizor de integritate”, în engleză, whistleblower, iar în italiană – absent. Un whistleblower va semnala o neregulă în instituția ori compania unde lucrează, fiind ulterior supus abuzului fizic și psihic din partea angajatorului, suferind consecințe diferite (concediere, transfer, marginalizare etc.), de cele mai multe ori îmbolnăvindu-se în urma presiunilor exercitate asupra sa, pentru că și-a asumat libertatea de opinie de a critica, de a semnala, de a atrage atenția asupra unei breșe în sistem. Meritul regizoarei este acela de a fi reușit să documenteze tema atât la nivel național, cât și european, aducând în scenă un subiect extrem de incomod la ora actuală. Oamenii intră în sistem (indiferent de domeniu, de faptul că ne referim la o instituție de stat sau la o companie privată) și devin mai curând turnătorii angajatorului, de aceea situația în care e pus un avertizor de integritate, care își asumă consecințele semnalării unei nereguli, e gravă, sistemul ripostând și răpindu-i individului respectiv sănătatea, liniștea, familia, prietenii, posibilitatea de a mai activa în respectivul domeniu, într-un cuvânt – viața. În mod eronat, avertizorul de integritate este uneori considerat turnător. Aparent, Legea nr. 571/2004 asigură protecția angajaților care semnalează încălcări normative.

Formula sub care regizoarea înscrie tema (re)prezentată este docufiction: documentare serioasă și nararea unor situații de abuz la locul de muncă, plecând de la cazuri reale, îmbinând ficțiunea (configurării lor) și realitatea consecințelor suportate de respectivii avertizori de integritate. De aici, reluarea circulară a situațiilor din domeniile medical, administrativ, al transporturilor etc., pe modelul problemă-consecință, cu un accent deosebit pe interviurile cu subiecți din România, Marea Britanie și Italia, filmate și proiectate. Sunt folosite suportul video, proiecția bilaterală în timp real (camerele sunt prezente în scena, poziționate simetric, la vedere), lumini și umbre, caractere evidențiate prin spotlight, microfoane, ușoare modificări prin adaos a vestimentației neutre, microfoane, separarea caracterului unic/rebel față de sistemul cu probleme și de grupul conformiștilor etc. Decorul unitar, modular, multifuncțional (sertare și uși încastrate, scaune rabatabile, panouri glisante semnificând distanța dintre oameni), pus în valoare în mod diferit prin videomapping și culoare, este amplasat mult în față (ca personaj colectiv, dar neutru semnificând istoria, pe fundalul căreia oamenii se luptă cu sistemul și, deși întâmpină ostilitate din partea șefilor ori a colegilor, nu se dau bătuți), constituind suportul proiecției și simulând spațiile în care au loc acțiunile scenice; prin proiectarea unor simboluri, sunt delimitate situațiile avute în vedere și se poate urmări cum, de la un moment dat, acestea sunt reluate, nu ca întrebări, ci ca răspunsuri. Actorii sibieni susțin cu brio atât situațiile dramatice, cât și interacțiunea cu publicul.

(Oameni obișnuiți/Common People, un spectacol de: Gianina Cărbunariu, scenografia și video: Mihai Păcurar, muzica: Bobo Burlăcianu, documentare video: Veioza Arte – Tania Cucoreanu & Andrei Ioniță, distribuția: Florin Coșuleț, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloș, Marius Turdeanu, Teatrul National Radu Stanca Sibiu, prezentat în FNT, București, 24 octombrie 2016)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/11/common-people-and-whistleblowers.html

De vânzare în FNT 2014

Spectacolul Gianinei Cărbunariu face parte dintr-un proiect mai general, Hunger for trade, reunind nouă țări (Belgia, Brazilia, Burkina Faso, Anglia, Germania, India, Romania, Africa de Sud, Elveția) și un subiect stringent: piața alimentară globală. O nouă mostră a teatrului documentar, bazat pe interviuri și discuții cu micii proprietari de terenuri agricole, în pericol de acaparare de către marile companii. Modul de lucru al regizoarei urmează de fiecare dată traseul întrebare-răspuns; diverse întrebări sunt aduse în prim-plan prin intermediul spectacolului. Prin această problematizare, spectatorul este incitat să caute el însuși soluții.

Fiecare dintre cele cinci acte ce compun scenariul are la bază o întrebare singulară: 1. Cum ar trebui să ne comportăm atunci când marile companii îi inhibă pe micii producători? 2. Cum ne vom raporta la situația dezastruoasă a micilor fermieri? 3. Care este opinia noastră față de ideea unei piețe alimentare globale? 4. Ce atitudine am luat în problema prospectării terenurilor pentru căutarea gazelor de șist, acțiune în defavoarea proprietarilor (țăranii români)? 5. Ce ecou mai trezește în noi astăzi ideea de revoltă/revoluție, sau cea de luptă pentru drepturile omului? (ultima scenă rescrie un fragment din Fructele mâniei de John Steinbeck).

Spectacolul este conceput astfel încât auditoriul să fie cât mai puțin lăsat să își păstreze rolul; în adresarea uneia către cealaltă, taberele adverse (reprezentanții marilor corporații, respectiv micii fermieri aduși în pragul sărăciei, al disperării și privați de demnitate umană) vorbesc aproape întotdeauna cu cineva din public. Montarea se mai caracterizează printr-o îmbinare reușită între gravitate și ludic: deși diferite ca tematică, scenele sunt îmbinate prin mutarea baloților pe care sunt așezați spectatorii, astfel încât perspectiva să se schimbe cu fiecare act. La început, baloții sunt poziționați aleatoriu de-a lungul sau de-a latul sălii studio, pe două ecrane pe pereții laterali fiind proiectate imagini desprinse din subiectele dezbătute; membrii unei companii necunoscute invadează spațiul și expun problema acaparării de terenuri din perspectival lor. Ulterior, baloții sunt aliniați, iar spectatorii, cu fața spre dreapta, află un răspuns la întrebarea privind cizmele de cauciuc verde închis înnoroiate de pe postamente: actorii le încalță și îi personifică pe țăranii români ce își expun problemele – foarte mult text și dramatism, situațiile par decupate dintr-una dintre zonele rurale studiate (Pungești, Roșia Montană); oamenii sunt confuzi, deznădăjduiți.

Spectatorii sunt mutați din nou, de data aceasta cu fața spre partea stângă, unde actorul Mihai Smarandache interpretează monologul venit tocmai din Germania. Al treilea act marchează o dislocare în scenariu, cu spargerea convenției teatrale. Mașiniștii vin și instalează o rampă unde, pe fondul proiectării unor imagini naturaliste cu pui injectați, carne tocată pentru mici, porumb și alte legume modificate genetic, discursul insistă pe promovarea pieței agroalimentare globale. Monologul este rostit cu înverșunare, traducerea este molcomă; de câteva ori, convenția teatrală este dezvăluită și reasumată. Mai mult, lumina rece germană este urmată de una caldă, românească – aceleași lucruri sunt spuse, numai că alte cuvinte sunt folosite. Și pentru ca totul să fie clar, un al treilea protagonist pune punctual pe i într-un mod vulgar, cerându-și apoi scuze, în continuarea modului de risipire a convenției teatrale.

Sunt demascate și condamnate intervenția Occidentului, prin achiziționarea unor firme de profil, în economia autohtonă, distrugerea terenurilor prin preluare pentru investiții sau folosire improprie – contaminare cu chimicale, având ca efect compromiterea produselor agricole și o alimentație improprie a populației. Dacă până acum Gianina Cărbunariu a arătat cât de toxice pot fi relațiile dintre oameni, când tensiunea Securității plana asupra intimității umane, răpind drepturile fundamentale, de această dată un subiect la fel de important este abordat: cât de nocive sunt alimentele pe care le ingerăm, imposibilitatea alegerii modului de administrare a propriei economii sau de a ne alimenta, presiunea exercitată de globalizarea pieței.

Odată cu actul al patrulea, niciun spectator nu se mai poate sustrage: privim înspre coridorul central creat cu ajutorul baloților; proiecțiile sunt lăsate în spate, acum facem parte din spectacol. Iluzia teatrală e astfel devoalată: credem că asistăm la spectacolul vieții altora, dar, gradual, prin mutări repetate, ne apropiem de ceea ce se petrece, până descoperim că așa-zisa graniță dintre actor și spectator a fost complet eludată. Dinamitați, între cablurile portocalii ale reprezentanților unei companii necunoscute, de la prospecții, căutători de gaze de șist pe terenul unor proprietari ignorați, spre exasperarea crescândă a acestora, suntem, pe rând, și investitori și fermieri.

Schimbul de replici dintre o mamă și fiul ei fugar din actul al cincilea încheie spectacolul în mod dramatic: o confruntare a avut loc, tânărul și-a apărat pământul și acum este nevoit să plece pentru a nu fi prins. Aparent, totul se petrece departe de locul pe care noi l-am ocupat în sală/societate: urmărim trecerea de la lumină la întuneric (dinspre un capăt, locul mamei, înspre celălalt, locul fiului) ca pe un meci de tenis. Revenirea la convenția teatrală nu e de durată: odată ce ne îndreptăm spre ieșire, ni se repetă – atenție să nu călcați pe cabluri; situația în care ne găsim în România actuală este una dinamitată.

 (De vânzare/For Sale, regia: Gianina Cărbunariu, distribuția: Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache; scenografie, video, light design: Andu Dumitrescu, muzică: Bobo Burlăcianu, mișcare scenică: Florin Fieroiu, Sala Studio, Teatrul Odeon)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/11/de-vanzare-in-fnt-2014.html

Solid(t)aritate: Pași peste graniță (FNT 2013)

Între scenă și public, se instalează, impasibilă, de nezdruncinat în montările clasice, din ce în ce mai fragilă și mai îndoielnică astăzi, ”linia de demarcație” sau granița invizibilă ce separă/ unește cele două instanțe spectacologice de bază. ”Solidaritate” (Solitaritate) începe tranșant cu o punere în discuție a chiar graniței invizibile. Pe cortină sunt proiectate numere, în același timp citite cu glas percutant. Prima parte a spectacolului devine o licitație a locurilor de spectator, actorii își revendică porțiuni întregi din sală, manifestându-și în mod ostentativ propria teatralitate: suflete de spectator scoase la mezat în cheie comică, care ar fi scopul?

Teatrul regizat de Gianina Cărbunariu nu apare de două ori la fel. Semnătura regizoarei nu este de recunoscut în niciunul dintre spectacolele ei: interesată de trecutul recent și de analiza efectelor anumitor fenomene asupra românilor (comunism, fosta Securitate, arhiva dosarelor și teroarea exercitată), de această dată își canalizează atenția asupra prezentului și a modului în care o masă de oameni s-ar putea transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanți. În toate regiile sale, artiștii interpretează incredibil de dramatic. Acum, altfel decât în alte situații, soluțiile de regie propuse sunt inedite, aproape șocante, sfidând imaginația – e suficient să numesc o cruce încadrată într-un mediu transparent, prin care cad bilele unei loterii; un sicriu descoperit, cu un cadavru în perfectă stare și la vedere, dezamăgit post-mortem de hotărârile propriului fiu și care ia parte la dezbaterile scenice; un panou de proporții, acoperit cu neoane fluorescente care stă să cadă peste artiști – deasupra întregii scene veghind, ca într-un cimitir, la altitudine, ”cerul înstelat” indiferent (luminile sunt albastre); o Ofelia Popii învălătucită în cortina în trei culori, târând-o cu forță în culise, odată ce și-a încheiat zicerile. În permanență, se jonglează cu realitatea românească, expunând și ridiculizând atât o situație de fapt (zidul construit la Baia Mare pentru a-i separa pe rromii din comunitate de șoseaua principală și, cu acest prilej, demagogia consiliilor de județ ori locale, violența în formă brută a omului de rând, problema stringentă a absenței locurilor de muncă, pe scurt lipsa oricărui viitor), cât și funcția actorului, textul ori deciziile regizoarei. Modalități ale teatrului postdramatic, expuse cu lejeritate, într-un discus scenic frânt, lipsind deliberat mesajul unic, legătura dintre pasaje, integrarea actorului în propriul rol.

Dacă ar fi să căutăm un motiv al întregii reprezentații, acesta ar putea fi dat de ceartă. Între personaje, fie ei membri ai vreunui consiliu sau ai vreunei familii, în orice grup, mai apoi între actorii care dau curs respectivelor personaje, relațiile interumane denotă discordia, animozități profunde, lipsa armoniei. Într-o societate în care demnitatea, respectul de sine și integritate sunt puse în joc, oamenilor nu le mai rămâne decât conflictul dintre ei. Scăderea stimei de sine va conduce, aproape inevitabil, la un ochi iscoditor aruncat în curtea vecinului, la manifestări tot mai grosiere ale trufiei, la lupta cu un adversar închipuit – de la cei din imediata apropiere și până la o filă de jurnal.

Scopul acestei reprezentații devine acela de a expune cu luciditate o realitate îngrozitoare. Oare ce vor înțelege participanții la Festivalul de la Avignon despre români? În FNT, eu am înțeles că există oameni capabili a se privi în oglindă cu un deget îndreptat amenințător înspre celălalt, că poate fiecare popor are un destin și că românii au avut întotdeauna destinul pe care și l-au ales și pe care îl merită. Cum nimeni nu are curajul să urce pe scena Gianinei Cărbunariu și niciun spectator nu va deveni vreodată actant în spectacolul ”Solidarității”, îmi amintesc diverse situații la care s-a întâmplat să asist și constatările ulterioare – lipsa de simț civic a acestui popor mă absoarbe. În plus, românul este descurcăreț, versatil și pragmatic.

În ciuda soluțiilor regizorale ingenioase, a programării scenice fără cusur, a teatralității debordante, lipsa de solidarizare cu scena, în cazul acestui spectacol, dă de gândit. Ce încearcă se demonstreze Gianina Cărbunariu? Pentru că acum nu mai este vorba de trecut, ci de chiar prezentul pe care îl trăim. Spectatorul este prins în plasa propriilor închipuiri: granița este pusă la îndoială dinspre scenă, pentru ca publicul să o reinstituie mai ferm ca niciodată. Momentul cel mai intens nu este nici pe departe cel în care cadavrul scriitoarei dă indicații testamentare, ridicându-se din sicriu, ci acela când la chitară și vocal este intonat inmul național. Atunci când reacțiile pozitive le egalează pe cele negative, orice posibilitate de apel devine sterilă. Nimic nu este acum mai barbar decât neutralitatea față de ceea ce ar trebui să le aparțină. Diferența dintre omul civilizat și cel barbar, printre altele, trimite la un calcul just al șanselor proprii. Și la recunoașterea de sine. Acest spectacol nu este despre ci pentru români, numai că aceștia nu îl văd. Și e normal să se întâmple astfel: când ceva se petrece mult prea aproape, trece întru totul neobservat.

Lecția despre solidaritate (preocupare față de ceilalți, consens) ne învață cum să facem pași peste granița dintre scenă și auditor, dintre rol și actor, dintre civilizație și barbarie. Astfel că spectacolul se impune în primul rând conceptual – teatrul Gianinei Cărbunariu, neinstituind o nouă ordine estetică, argumentează idei și aduce în vedere realități. Actual prin realitățile mimate sau chiar prin combinatorica scenică, umple sala de tineri și discută despre granițe într-un foileton lipsit poate de supradimensionările estetice ale unui Afrim, cu toate acestea multifațetat între realitate scenică și teatralitate actoricească, pe de o parte, realitatea publicului și ipocrizia acestuia, pe de altă parte. Pentru că a refuza să te privești în oglindă este, fără îndoială, o formă de ipocrizie.

(Solitaritate, Teatrului ”Radu Stanca” din Sibiu, regia: Gianina Carbunariu, distributia: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coșuleț, Diana Fufezan, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac, FNT 2013, conceput pentru festivalul de la Avignon 2014)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/11/solidaritate-pasi-peste-granita-fnt-2013.html


P.S. (pentru cei care nu au vazut spectacolul):

Titlul de afis al acestui spectacol, asa cum puteti vedea oriunde pe internet, in programe etc. este Solitaritate, insa titlul "real" este cel de "Solidaritate" (explic pentru ca am intimpinat obiectii si nu din partea regizoarei, ci din cea a unor oameni nu tocmai "descapaciti". Titlul spectacolului este pus la indoiala alaturi de restul textului...In mod ludic si inedit, titlul spectacolului este discutat si instituit, printr-o conventie, in chiar timpul acestui spectacol:). Distinctia este analizata si la modul comic, dar si serios in spectacol, iar la un moment dat, jucindu-se cu aceste doua concepte, personajele se refera la ele, solidar, solitar...."Care este titlul acestui spectacol?", auzim, "SoliDaritate", "De ce titlul acestui spectacol nu este SoliTaritate?"...iar Ofelia Popii, jucind un personaj ignorant, intreaba: "Care-i diferenta?!". Termenul "solitaritate" nu exista in limba romana. In limba engleza, este format prin juxtapunerea termenului solitary (singur, solitar) si al celui de solidaritate - de maxima importanta in cazul de fata...Pentru ca "solitar" este pus in gura reprezentantilor ignoranti si demagogi ai consiliului..., un consiliu care se reproduce prin toate celelalte grupuri umane care vor aparea in spectacol. Trimiterea este explicita inspre solidaritate, absenta ei, nevoia ei, idelul de a o implini in societatea actuala....



http://www.youtube.com/watch?v=r0-eARQ8yTs

Re-actualizare vs. edificare

Regizoarea Gianina Cărbunariu a conceput un performance intitulat ”X mm din y km”, în cadrul unui proiect independent al Asociației „Colectiv A” din Cluj-Napoca, la care își dau concursul actorii Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă. Și care a traversat principalele centre universitare din România, ajungînd și la Iași vara aceasta în cadrul Festivalului Contemporanis. Tocmai faptul că românii au avut acces la acest proiect, mă face să îmi pun la modul cel mai serios problema dacă nu cumva re-actualizarea ori este insuficientă, ori se opune edificării cînd vine vorba soluționării traumelor trecutului.
Dacă ” istoria e o fabulă”, cred că cel mai adecvat mod de a reconstrui trecutul este prin artă. O particularizare mai mult decît sugestivă de reconstrucție istorică la nivel estetic (ceea ce numesc istorie estetică) o reprezintă performance-ul teatral. Încercînd să re-actualizeze trecutul, în speranța că publicul va atinge edificarea. Îndrăznind să evoce o schimbare de sine. Și în speranța că vom ajunge să trăim în normalitate, evitînd greșelile din trecut, ori că ororile trecutului, înscrise în traumele pe care le purtăm cu noi, nu se vor mai repeta. La traumele la care face referire Hayden White, Auschwitz, Hiroshima, aș adăuga trauma comunismului.
Într-un articol al Gianinei Cărbunariu, publicat în revista Scena, identific cîteva întrebări ale regizoarei, ce mă trimit la raportul sinuos dintre document și fapt istoric, înspre situația noastră precară între trauma încă prezentă și trecutul recent, și la (im)posibilitatea cunoașterii în mod strict istoric a trecutului, a acestui trecut ”viu”, ”încapsulat” în trauma comunismului: ”Sunt dosarele Securității documente ce ne-ar putea ajuta să înțelegem trecutul?”, ” Cît de prezent este acest trecut recent?”, ” Cum ne raportăm astăzi la această moștenire?”.
Spectacolul se dezvoltă prin asumarea unei piese fără scenariu, fără autor..., apoi printr-o continuă schimbare a personajelor (Dorin Tudoran, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Croitoru, TO alias observatorul permanent), care în repetate rînduri nu mai pot duce povara trecutului pe care îl reconstruiesc și se opresc ori o iau de la capăt, repetă, schimbă rolul, și prin reconstrucția trecutului în mod creativ, conferindu-i o multitudine de nunațe, voci, gesturi, expresii, intonații.
Cred că rolul repetiției nu poate fi decît acela de a provoca o anumită reacție din partea publicului, căruia i se oferă de asemenea libertatea de a-și schimba locul în timpul reprezentației oricum vrea și de a inteveni pe parcursul acesteia. Cîți fac uz de această libertate care li se conferă?! Revenind la repetiție, ajungi la un anumit sentiment de sațietate să tot auzi aceleași replici ale discuției purtate de cei trei (patru?!) în martie 1985. O sațietate care traduce o anumită iritare. În măsura în care publicul se enervează, de fapt, re-actualizarea se produce. Trauma comunismului este retrezită în spectatorul român. La nivel emoțional, prin trauma comunismului înțeleg acele emoții negative, pe care le resimte chiar Tudoran în timpul discuției (teamă, anxietate, furie, indecizie, disperare etc.), la care se adaugă reacții ori atitudini nepotrivite, decizii greșite. Din prisma trecutului practic teoretizat de Hayden White, în continuarea lui Michael Oakeshott, trauma lăsată nouă moștenire de comunism leagă trecutul de prezent într-un mod insolvabil: privind înapoi, înspre trecut, căutăm soluții la problemele prezentului. Și nu le găsim. În schimb, trauma ne afectează astăzi deopotrivă viețile și deciziile. De aceea, doar un proiect de reconstrucție prin artă a trecutului ar putea aspira la edificare.
La final de spectacol, sîntem invitați fără excepție să completăm o propoziție scrisă în cretă albă pe un perete: ”Mărturisesc că am colaborat și îmi cer iertare...”. Sentința ne privește. Am colaborat în mod direct sau indirect, prin tăcere, prin absență, cu toții. Trauma noastră colectivă ne e martor. În prezent, poate că nu vom lua cele mai bune decizii în cetate. Drept consecință a aceleiași traume a comunismului. A ne elibera ar însemna să devenim responsabili moral de prezent și să luăm decizii corecte, evitînd greșelile trecutului.
Sînt convinsă că o re-actualizare a trecutului este stîrnită cu prilejul acestui performance. Însă am dubii legate de o posibilă edificare. Singura artă în care mai pot crede e cea capabilă să ne schimbe pe noi înșine și, odată cu noi, să schimbe lumea în care trăim. Nu ca o armă socială, ci ca putere transsubstanțializatoare, prefăcînd praful în aur și vameșul în scrib al istoriei. Ajutînd orbul să vadă iar. Cred într-o istorie estetică, astfel susținută de Dumnezeu ori de Diavol. Mi-e egal.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.nl/2012/07/re-actualizare-vs-edificare.html