Frilensăr la Fix

Frilensăr grupează un număr de tineri actori independenți care au decis să creeze și să crească împreună. Trupa, coagulată în jurul lui Daniel Chirilă, care semnează textele tuturor producțiilor și imaginează parcursul momentelor scenice, a plecat de la Iași și a intrat în atenția bucureștenilor, montând și jucând la Teatrul LUNI de la Green Hours. Având nostalgia anilor de studenție, când lucrau împreună după cursuri, din nevoia de a experimenta altceva decât putea oferi o facultate de profil, și având avantajul unei candori neosificate în cadrul unei trupe de teatru instituțional, unde manierismele tind să acapareze sclipirea și să o închidă în tipare, fără a face rabat de la jocul actoricesc profesionist, cu mijloace scenografice minimale, evoluând în permanență ca actori, fără pretenții de regie profesionistă, Frilensării se delimitează de orientări, tipologii, etichete. Ei pun între paranteze atât teatrul de repertoriu, cât și pe cel independent. Dublând astfel ironia prin autoironie: ”Îmi place teatrul, la teatru… pe teatru, lângă teatru…” (personajul Doctorul din Mioritza, interpretat într-o compoziție puternică de Loredana Cosovanu). Parcă pentru a o lua mereu de la capăt, încercând să evite plafonarea, de pe pozițiile unor actori care joacă brici.

Am aflat cu stupoare că spectacolul Mioritza era examenul de master al lui Tiberiu Enache, însă comisia nu au dat curs invitației de a-și examina masterandul (stăpân pe sine, capabil de compoziții diferite, grave ori comice, cu exercițiu pe mișcare scenică și teatru fizic, dinamic, ingenios, calități în folosirea mijloacelor teatrului contemporan, voce și instrumente muzicale live). Și atunci încep să îmi explic neoavangardismul specific trupei, procesele intentate, printre rânduri, profesorilor care refuză să își îndrume studenții, lăsându-i în voia sorții. Iată că soarta a fost de partea Frilensărilor, care au făcut figură bună la Teatru Fix.

 Frilensării practică un teatru al revoltei îndreptate împotriva formelor împietrite ale teatrului, explorând formule teatrale, colaborând armonios. De aici, buna sincronizare a echipei pe scenă și, până la urmă, performanțele individuale ale actorilor din trupă. Frilensării par mai curând adepții unui teatru fără mesaj sau ireductibil la un mesaj unic, care prinde prin energia pe care actorii o acumulează și degajă, și nu atât prin subiectul ambiguu ori fragmentar. Momentele scenice sunt separate prin heblu poate prea generos, deși de cele mai multe ori justificat (vocea lui Daniel Chirilă live, introducând termeni, personaje, scene, ca-n Mioritza; creare de suspans, ca-n finalul spectacolului Once Upon). Se lucrează cu mijloacele la vedere. Adesea, sunt cele cu care membrii trupei au intrat în contact de-a lungul experienței lor, dar apar și unele foarte interesante, datorate minimalismului impus teatrului independent (luminile și sunetul reglate pe loc, din scenă, mixerul fiind la actori, în Once Upon). Uneori tehnica expozitivă merge cam departe, explicitând evidențe. De aceea, aș spune că un spectacol marca Frilensăr este alegerea perfectă pentru ca publicul de bar să descopere teatrul simplu, dar bine jucat, iar nu ca o chestie elitistă ori alambicată.

De fapt, teatrul celor de la Frilensăr se dejoacă și se reinventează în fața ochilor ca o farsă trecută prin experiențele teatralului, devenind antifarsă. Teatrul este deconstruit și regăsit prin asumarea unor estetici ale ridicolului, ironiei, dizgrațiosului în compoziții actoricești rezistente, pe lângă care poți trece cu ușurință pentru că așteptările sunt dirijate, ca-ntr-o farsă, spre elementele hazlii ori poznașe, și redirecționate, ca în antifarsă, spre tragicomedie, reinterpretarea miturilor, un teatru pentru actori și spectatori, de calitate. În afara acestei justificări, construcția spectaculară, deși asimetrică (scene, personaje, un concept-cheie pentru fiecare scenă, ca în Mioritza), dramatismul ori teatralitatea actorilor, pe de o parte, și pretențiile de antiteatralitate, pe de altă parte, ar putea intra în contradicție, deoarece mijloacele folosite sunt destul de convenționale la ora actuală, cu tot cu mișcare scenică, mișcare corporală, slow motion.

În Mioritza, mitologia tradițională este reinterpretată și transpusă în termenii tragicomici ai teatrului contemporan (mitul eroului slab de înger, mitul cuplului reunind temperamente opuse, pendulând între reticență și show, mitul divinității plictisite și al diavolului infatigabil, mitul lui Doctor Faustus investigând nemurirea, limitele suportabilității la români, natura umană, mitul părintelui care-și ucide copilul etc.). Sunt foarte curajoși și inteligenți Frilensării atunci când observă că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani, constatând că ”lumea moare” spiritual și că aceasta ”are nevoie de un suflet nou”. În Once Upon, ultimul și poate cel mai interesant spectacol al trilogiei ce reinterpretează povești și mituri românești (începând cu Mălăieș în Călcăieș), tragedia și comedia sunt delimitate de o graniță subtilă. Monologul Loredanei Cosovanu reprezintă o mostră de teatralitate, iar orchestra celor 5 voci, acompaniind-o antitetic, deține cel mai mare număr de instrumente muzicale, de la chitară, instrumente de suflat și diverse percuții, pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc într-un asemenea spectacol. E incredibil cât de mult au crescut acești tineri actori, cum au ajuns să manevreze instrumentarul tehnic și să stăpânească instrumentele muzicale, ce compoziții actoricești elaborate pot reda, natural (Alina Mîndru) sau prin lucru cu sine (Loredana Cosovanu), în mod foarte ludic.  

(Mioritza, distribuția: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Dumitru Georgescu, Tiberiu Enache, Once Upon, distribuția: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraș, Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Tiberiu Enache, producții Frilensăr și Teatrul LUNI de la Green Hours, texte de Daniel Chirilă, muzica: Ovidiu Cosovanu, Teatru Fix din Iași, 10 și 11 februarie 2017) 

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/02/frilensar-la-fix.html

DT in dialog: Actrita Loredana Cosovanu

Loredana Cosovanu: premiul juriului (Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual), Galele Hop 2012. Din juriul final au făcut parte: regizorul Radu Afrim, dramaturgul Radu Macrinici, coreograful Florin Fieroiu, actorul Marius Rizea și actrița Virginia Mirea. Loredana s-a născut la Botoșani. Însă ea s-a școlit în Iași la secția Actorie, UAGE, Iași, clasa Prof. Mihaela Arsenescu Werner (asistent Doru Aftanasiu), terminând facultatea anul acesta. Deși este foarte tânără (23 de ani), Loredana joacă încă din facultate. O urmăresc de multă vreme pe scenă. A avut o evoluție rapidă, surprinzătoare. De fapt, am văzut-o cu toții cum s-a dezvoltat ca actriță, de la rolul juvenil din ”Despre oameni și alte păcate” (regia Vasea Blohat), la rolul profund, o cotitură actoricească pentru ea, din ”Povești de familie” (regia Vlad Cepoi), apoi la roluri în piesele lui Radu Afrim de la Iași, în alte spectacole semnate Vlad Cepoi, unde nu poate trece neobservată, ori în ”Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” (regia Ovidiu Ivan), spectacol de debut regizoral, dar pe care Loredana pe care îl susține energetic efectiv. Într-un cuvânt, Loredana este o actriță minunată, căreia i s-a confirmat efortul din ultimii ani. Totodată, o persoană sensibilă. Apoi care lucrează conștient pe roluri și știe realmente să construiască. Pe care Iașul, din păcate, și din ceea ce veți citi că sunt intențiile ei, e pe cale să o piardă dacă nu se liciteaza la timp pentru a reuși să o pastram aici.

1. Este Loredana Cosovanu, premiata noastră, ieșeancă sau botășăneancă get-beget ?

Sunt din Botoșani, oraș foarte drag mie și pentru ca am avut o copilărie și o adolescență frumoasă acolo. Mă consider botoșăneancă. În plus, tot acolo am inceput să dau frâu liber pasiunii pentru teatru. Ieșeancă nu prea pot sa spun ca sunt. Adevărul e că orașul Iași m-a adoptat si mi-a oferit mai multe șanse decât orașul meu natal, dar, în același timp, eu sederea mea in Iași o numesc o perioadă de tranziție, pentru că, de fapt, vreau să ajung la București sau un oras mai mare, unde să am chiar mai multe șanse.

2. Care este pentru tine rolul care te-a ajutat cel mai mult să atingi performanța de astăzi (aprecierea justă a unui juriu select la un festival pentru actorii tineri)? Și dacă ne poți spune și cum ți-a influențat comportamentul /atitudinea scenic(ă). Dacă te-a schimbat și ca om (daca da-in ce fel/ dacă nu- nu, a fost doar un rol).

Nu știu dacă pot să aleg un singur rol care m-a ajutat sa evoluez...cel mai bine, atunci când dai admitere la actorie și urmezi să înveți meseria asta, trebuie sa fii deschis spre orice. Am inceput cu Despre oameni și alte păcate, primul spectacol cap coadă din perioada facultății. În cadrul repetițiilor de la acest spectacol am învățat să lucrez cu mine, pentru personajul meu. Tot atunci am început sa am curajul sa ofer din trăirile mele pe scenă. Apoi în Dawn way am învățat să renunț la preconcepții. Tot aici am descoperit cum e lucrul cu mulți alți actori și cum trebuie sa fim mereu o echipă. Experienta cu regizorul Radu Afrim și cu scena Naționalului Ieșean alături de alți actori profesioniști mi-a arătat de fapt adevărata lume și atmosferă a teatrului. De asemenea, am avut ocazia să experimentez ce am învățat în facultate, dicție, canto, mișcare scenică. Un rol pentru care am muncit foarte mult a fost rolul Nadejdei din Povești de familie. Atunci cand nu ai text, replici pe parcursul spectacolului, iar personajul tău are un trecut atât de greu și are atât de multe de spus, dar nu poate, trebuie să exprimi prin alte mijloace povestea. Pe scurt, nu o să fie un singur rol, cel puțin deocamdată. Învăț din tot, tot timpul... Sunt multe lucruri pe care încă nu le-am descoperit, dar nu mă grăbesc. Nu se poate totul deodată. Experiența te ajută să atingi performanțe tot mai înalte. Influență am avut de la toate. Nu am lăsat niciodată pierdut bagajul de cunoștinte acumulat de la fiecare în parte. M-au schimbat și ca om, am început să trăiesc intens momentele din viața mea, scăpând de superficialitate, dorind tot timpul autenticitate. M-am lăsat mai liberă.

3. Detaliază-mi te rog: Cum te-a ajutat să te recunoști ca actriță colaborarea cu regizorul Radu Afrim?

Prin Radu Afrim am descoperit mai multe stiluri de joc, datorită lui pot sa compar acum școlile de teatru din țară, și pot sa le imbin pe toate. Ei...nu prea pot... Dar știu cum sa incep. M-a ajutat și faptul că a avut încredere în mine. Nu e de ajuns să fii pasionat de teatru, trebuie să primești și confirmări, să fii sigur că ești pe drumul cel bun și atunci energia ta pozitiva se transmite si pe scenă. Am avut marele noroc să pot juca in regia lui. El iti spune ca totul este posibil si apoi iti arata ca asa e.

4. Ce ai interpretat la proba liberă din festival? Ai întîmpinat vreo dificultate sau ai simțit că rolul este pentru tine? Cum ai ajuns să selectezi respectivul text/rol? Cum ai lucrat? Ne introduci puțin în caracter?

La textul ales, eu mi-am făcut monolog din Crize,piesa scrisa de Mihai Ignat. Textul propriu- zis are două personaje, un el si o ea, un cuplu de tineri căsătoriți, care întâmpină probleme în relația lor. Eu am luat replici și de la personajul masculin și de la personajul feminin, le-am îmbinat în așa fel încât să aibă continuitate,început și final, intrigă și suspans, dar, cel mai important, l-am făcut ofertant. Am trimis personajul meu la psiholog, unde ajunge foarte emoționată, spunând că nu are nicio problemă. Cu cât încearcă să se convingă pe ea și pe psiholog că totul e bine, își dă seama că de fapt trăiește cu multe gânduri ce o chinuie, pentru că nici macar ea nu înțelege de ce s-a schimbat ceva în momentul în care a văzut o pată de salivă pe perna lui într-o dimineață.
Nu mi-a fost foarte usor să pregătesc acest monolog datorită stărilor schimbatoare ale personajului. De la emoție ajunge la frică, trece apoi printr-o conștientizare a penibilului, urmat de un moment adevărat și profund din care ne dăm seama că iubirea pentru soțul ei de fapt nu a murit. Doar că lipsește comunicarea, problema acuta oriunde in jurul nostru. Așa ajunge ea sa nu mai ințeleagă nimic din ce se petrece în relația cu soțul ei. Plus că e și paranoică,are momente de isterie când își amintește cum arată soțul ei și râde de el, apoi zice că îl iubește asa cum e...Pe scurt, eu aș numi-o una din nenumaratele Desperate Housewives.

5. Ce ai interpretat la proba impusă? La fel, cum te-ai raportat la rol și care este acesta.

Nu știu dacă am optat corect pentru textul impus. Gândidu-mă că am voie doar 5 minute să arăt ce pot să fac pe un text clasic, îmi veneau în minte tot timpul gânduri cum că ar trebui să fie un moment bombă. Să nu își dea lumea seama când intri și când ieși. Să ii lași cu repirația tăiată. Din păcate, am vrut sa fac prea mult și am avut câteva greșeli în al doilea moment. Am ales Don Juan de Molière. Mi-am compus o melodie, am intrat în scenă după primele sunete și am inceput să cânt câteva versuri, construite din replici d-ale Lui Don Juan. După ce am stabilit platforma, am vrut să mă joc cu două personaje. Așa că am luat o mică parte din scena cu Don Juan și Charlotte. Cu momentul ăsta construit astfel am vrut să reunesc două stări deosebite între ele, mai exact am pus aroganța și naivitatea în același timp, în același loc.

6. Cum ți s-a părut publicul? Dacă te-ai putea referi succint la distincția public reprezentat-public dat. Ce așteptări ai avut legat de oamenii din sală? În ce mod ți s-au confirmat/infirmat așteptările?

Publicul de la festival a fost călduros. Îi simțeai prezenți acolo, cu tine, doritori să intre în povestea ta. O diferență de public există doar între primele spectacole, premiere și spectacolele următoare. De obicei, la premiere vine publicul invitat. Oficialități ale orașului, oameni mari cum se zice. Acestia sunt mai reci, nu îți oferă toate șansele. Eu nu am așteptări de la public. Mă mulez eu pe el, pe reacțiile lor.

7. Unde te vezi peste 5 ani ?

Peste 5 ani mă văd plimbându-mă prin țară la diferite teatre. Nu prea aș vrea să mă angajez, aș ”vâna” mai degrabă colaborări cât mai multe multe.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/dt-in-dialog-actrita-loredana-cosovanu.html

Călătoria inconsecventă a lui Ovidiu Ivan înspre un debut

În Clubul creatorilor se joacă spectacolul Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist, după Matei Vișniec, regia Ovidiu Ivan, distribuția Ovidiu Ivan, Loredana Cosovanu (premiera aprilie 2012). Prezentat în cea de-a patra ediție a Festivalului de teatru studențesc ce-a a avut loc în luna mai la Iași, spectacolul s-a regăsit foarte bine în acest festival. Numai că își datorează adecvarea nu doar unor calități (regizor debutant, distribuție tînără), ci și unor defecte (realism naiv). Despre Ovidiu Ivan știm că a colaborat cu Vlad Cepoi la Ferma animalelor în calitate de co-regizor. Cu toate acestea, nu pare să se fi molipsit de tehnicalismul și competența acestuia. Optează, ce-i drept, cu grijă pentru fondul muzical, lucru ce l-am observat și la Vlad Cepoi (căruia regizori mai tineri îi preiau ideile în materie de sonorizare în propriile lor montări de prin baruri). Dar cromatic alegerile regizorului la al cărui spectacol mă refer sînt de-a dreptul șocante: orange și vernil?

Spectacolul lui Ovidiu Ivan este candid. Într-una dintre cele nouă zile și nopți ale personajelor, spectatorul își poate nota rețeta tocinelului și beneficiază și de o demonstrație gastronomică pe viu (mult spus). E respectată, în fapt, litera textului lui Vișniec. Dar poate că ceea ce ne-a părut naiv și derizoriu nu-i decît in instrument: intimitatea se clădește nu prin gesturi grandioase, ci prin mici dovezi, cum ar fi străduința de a-i fi bine celuilalt ca și cum sau, mai mult decît, ar fi vorba de propriul nostru bine. Concret: a-i găti ceva, bunăoară un tocinel, pentru că are rădăcini în copilăria noastră, în același timp încercînd imposibilul de a nu face nici cel mai mic zgomot, pentru a nu-l trezi. Ovidiu Ivan reușește să surprindă aici nu doar actul de a dărui, ci pe cel de a te dărui.

De altfel, metafora devorării (personajul simte cum propria mama îl devoră atunci cînd aceasta manîncă din merele pomului sădit la nașterea sa) e folosită cu dublu sens: anticipare a morții, pe de o parte, recreare de sine prin iubire, pe de altă parte. Cele două chestiuni nu se contrazic: reperăm o trimitere la miturile cosmogonice ce povestesc cum părintele umanității a creat lumea și pe oameni din propriul trup. Cu acest prilej, este omis chiar finalul textului, cînd personajul e găsit mort în apartamentul său. Sper că nu întîmplător ori pentru a face economie la gaz, pentru că e una dintre opțiunile regizorale meritorii. Deoarece deschide spațiul de joc al interpretării: o dată inițierea finalizată, călătoria poate începe. Să zicem că Ovidiu Ivan a vrut să reiasă următoarele: personajul moare, iar un ”înger” cu chip de femeie îl ghidează în călătoria sa dinspre grosier (doi necunoscuți se trezesc în același pat după un vin bun și o noapte de amor pe care nu și-o amintesc), trecîndu-l prin cotidianul transfigurat de puterea gesturilor simple, dar autentice și conducîndu-l în cele din urmă înspre spiritual. Cu promisiunea că în viața lui viitoare (metempsihoză?) va deveni un urs panda (alegere aleatorie, în urma răspunsului la întrebarea ”Care e animalul preferat al copilăriei tale?”, întrebarea ar fi putut fi oricare din cele pe care yahoo ni le pune la dispoziție pentru verificare).

Interpretarea regizorală e mai ambiguă decît textul folosit, dar în același timp – mai săracă. Simplitatea ideii lui Vișniec și poezia inerentă textului - nu mai zic de absurd - rămîn laturi nevalorificate la nivelul acestei producții (cu excepția finalului). Două momente pe care le consider absolut relevante – primul, rostirea lui ”A” ca și cum...(a învăța să-l citești pe celălalt fără cuvinte) și al doilea, receptarea mișcărilor vecinilor (presupune comunicarea o viziune comună?) nu sînt suficient explorate actoricește. În primul caz, ar trebui regîndite ”A”-urile, pentru că nu exprimă cît ar trebui. În cel de-al doilea, poate că un răspuns la întrebare ar fi de bun augur (mai puțină concretețe, mai multă sugestie). Însă dacă s-a vrut realism de ce s-au omis datele concrete (prietenii care-l caută de exemplu)? Iar dacă tot s-a decontextualizat partitura poate că realismul (ex. tocinelul și nu mă refer la replica Loredanei Cosovanu, care s-a ”auzit” foarte bine: ”E bun tocinelul ăsta al tău” și a răspuns și la întrebarea de mai sus, dar nu cu voia regizorului) ar trebui rafinat.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/05/calatoria-inconsecventa-lui-ovidiu-ivan.html

Live Story

Pe 21 aprilie a avut loc la Ateneul Tătărași un nou eveniment teatral: în premieră, Ferma animalelor, adaptare după George Orwell, în regia lui Vlad Cepoi și a lui Ovidiu Ivan. Din distribuție fac parte actorii: Ovidiu Ivan, Theodor Ivan, Laura Bilic, Loredana Cosovanu.
Ferma animalelor, reprezentație alertă, puternic inervată și vascularizată, excelent susținută regizoral esențializează și actualizează prin transpunere în spațiul mioritic satira politică din romanul lui Orwell. Scenariul original înregistrează două tranziții în existența unei nații, metaforic numită prin expresia ”ferma animalelor”: o revoluție ce reinstituie democrația, înlăturînd dictatura oamenilor (leader devine Snowball) și o lovitură de stat prin care revoluția este confiscată de nomenclatura porcină, iar leaderul democrat înlăturat (conducerea autoritară a lui Napoleon, bazîndu-se pe ”mascați”). Oamenii și porcinele sînt transformați în categorii: două forme diferite ale guvernării tiranice. Mai poate comunismul interesa astăzi un tînăr altfel decît în măsura în care recitește un capitol al cărților de istorie ori parcurge o filă din prezentul altora? Dar comunismul deghizat sub masca democrației ar putea să ne incite încă simțurile? Încălcarea drepturilor omului de facto în timp ce de jure acestea sînt etalate?
Am apreciat în mod special că nu s-a apelat la măști pe parcursul reprezentației. Doar la final și nu direct ci prin proiectarea unor umbre, pentru sublinierea indistincției dintre cele două forme ale terorii totalitare. Explicitarea scenică prin care scenariul devine inteligibil este înlesnită prin distribuirea Laurei Bilic în dublu rol (măgărușul Benjamin și vocea narativă). În calitate de narator, ea restabilește polurile pozitiv-negativ ori de cîte ori acestea încep să se confunde. Scenele au cursivitate și ritm, iar procedeele regizorale sînt bine uzitate. În rolurile celor mai mulți dintre locuitorii fermei animalelor sînt distribuiți copii, care se descurcă ireproșabil. Impresia generală de spectacol pentru tineret nu va rămîne nejustificată la final.
E pentru a doua oară cînd se simte la Iași nevoia adaptării pentru scenă a unui text de George Orwell, renumit pentru cele două parabole la adresa regimurilor totalitare. Tot la Ateneu se mai joacă 1984 (premiera 18 noiembrie 2011, regia: Adrian Buliga). Aceste alegeri nu pot fi întîmplătoare. Dacă 1984 ne atrage atenția asupra acelorași teme (teroare, minciună, manipulare), Ferma animalelor depășește nivelul strict teoretic, făcîndu-ne părtași la evenimente. Structura spectacolului mizează pe iluzia unui teatru în teatru: protaginiștii sînt inițial distribuiți în roluri chiar sub ochii spectatorilor. Iar la final iluzia este demistificată: actorii se așează toți pe marginea scenei, privindu-ne drept în față și dezvăluindu-și identitatea. De fapt, e mai mult decît un simplu teatru în teatru. E un live story. Pentru că ne privește. Treptat, prin repetate trimiteri ale hoardei animaliere prin sală, prin proiectarea zonei privilegiate (casa oamenilor, devenită a nomenclaturii porcine) pe un panou, egal vizibil pe scenă și în public, actorul devine el însuși spectator, iar spectatorului i se lansează provocarea de a fi mai mult decît asistentul lucid al propriei vieți. Astfel că pariul montării este cîștigat: noi sîntem, de fapt, chiar ei.
Mesajul este aruncat ca un bumerang la final de reprezentație: ”Aceasta este Ferma animalelor. Mă numesc...și trăiesc în România...”. Imaginea României actuale se lasă surprinsă din scurtcircuitarea a două culturi populare: folclorul tradițional și rap-ul american. Intersectarea acestor două culturi diferite scoate la rampă o societate pestriță, fără personalitate, în același timp energică, dar pradă manipulărilor din orice direcție și dinspre orice regim politic. Perspectiva regizorală este una pur ironică, blamînd servitutea indiferent de coloratura leaderilor politici.
De modul în care bumerangul se va întoarce dinspre tinerii din sală, cărora acest mesaj le e adresat, depinde succesul deplin al unei puneri în scenă care nu-i decît povestea tuturor redată live. Revolta finală care încheie romanul lui Orwell lipsește din povestea noastră, deoarece pentru noi aceasta încă nu s-a produs. Cred în finalul deschis al acestui spectacol cu și pentru tineri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/live-story.html