Perform în FIE 2014

În cadrul FIE de anul acesta, un festival de teatru independent, mai exact, Festivalul de teatru și artă performativă PERFORM a adus în discuție, prin spectacolele prezentate, idei foarte actuale: discriminarea rasială, de gen ori pe motive asociate orientării sexuale; jocurile de putere din relațiile interumane, dar și cele din cadrul macrosistemelor – de la nivel socio-politic sau economic; presiunea exercitată de societate asupra individului, datorată în special prejudecăților, consumului excesiv de ”invidie, bârfă și orgoliu”, confuziei încurajate de show-rile de televiziune; tensiunile din cadrul familiei, a grupurilor, în general; problema abuzului; critici la adresa României – ”țara occidental xeroxată”; absența comunicării dintre oameni, un fapt, nicidecum ceva absurd; automutilarea individului prin amputare emoțională; surprinderea umbrei morții în cotidianul aglomerat și extrem de colorat. Două dintre performance-uri tind să reflecte probleme sociale, cum ar fi cea a câinilor vagabonzi (Doggy Style, regia: Radu Horghidan, Florin Toma) sau alte probleme locale stringente, alertând autoritățile înspre soluționarea acestora (Vot, regia/”curator”: Ioana Păun).

Programul festivalului a fost incitant, dens, conținând spectacole bine selecționate (director: Octavian Jighirgiu, director artistic: Florin Caracala), care au îndreptat atenția spectatorului dinspre un teatru mainstream înspre ”mai puțin teatru” – performance. Spre deosebire de un spectacol obișnuit, un performance se apropie mult de ceea ce se întâmplă astăzi în mediul teatral occidental: nu atât actor, cât performer, nu doar text, ci, mai ales, coregrafie și song, paradox, perplexitate, sfidarea regulilor de regie sau reconfirmarea acestora. În același timp, foarte multă idee – pusă în scenă la granița dintre artele spectacolului. Destul de derutant, pentru că extrem de variat, programul conține, în ordine uneori aparent aleatorie, în cea mai mare parte, producții independente. Constante sunt ideile enunțate la început și dominanta coregrafică. Reușita unui spectacol contemporan, pare să sublinieze Perform, este dată de calitatea coregrafiei, dar și de ponderea laturii coregrafice. Nu mai interesează atât proiecțiile la ora actuală, cât mișcarea scenică de excepție (After all, concept: Vava Ștefănescu), inedită (Zic Zac, regia/coregrafia: Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu) sau măcar ludică (Realia, regia/performer: Fairid Fairuz), provocatoare. Sub acest din urmă aspect, a excelat Haute Cuisine (Asociația Șpraiț, Sf. Gheorghe): un joc scenic dinspre performeri înspre public, fragmentat și făcând apel la soluții ingenioase – ex. distrugerea cărții de identitate, echivalând cu o posibilă mutilare corporală -, iscând întrebări, de la cele mai banale (cum să prăjești un ou în aparatul de făcut sandvici), până la cele mai complexe – în ce constă identitatea fiecăruia dintre noi – în componenta senzuală, în orientarea sexuală, în absența oricărui sens a ceea ce faci?

Și mă voi mai referi la Retox (regia: Eugen Jebeleanu) și la Parallel (regia: Ferenc Sinkό, Leta Popescu). Comparativ, asocierea scenică a performerilor tineri cu actori mai în vârstă este la fel de binevenită, precum duetul celor două interprete. Realități stringent actuale și în primul și în cel de-al doilea caz: ”solitaritate” și șanse ratate; transsexualitate, feminism deghizat sau fatalitate – ”Poate un trup să se vindece de propriul lui suflet?”… Dintre cele două, dacă nu chiar dintre toate, Parallel este cel mai senzațional și mai controversabil. Începe voit prost (cu o ședință de aerobic în fața monitorului) și continuă promițător. În paralel, detașate printr-un perete despărțitor din faianță albă – două transsexuale: una, complet masculinizată, ridiculizează bancuri despre lesbiene, cealaltă interpretează diverse melodii, în stilul cel mai British cu putință, declamându-și orientarea sexuală imprecis conturată, dar care poartă un nume – lesbianism. Performerii se schimbă pe scenă, decorul din cele două încăperi – niște closete, numai că modernizate, este minimalist, simetric, în alb și negru (o minge, un microfon, o ”fântână”, mai mult sau mai puțin duchampiană – care devine și cască de coafat, dar și obiect sanitar). Îmi scapă sensul schimbului de closete de la început, de vreme ce ambele au pe ușă însemnele masculine – poate că nu-i decât un artificiu. În esență, este vorba despre presiunea exercitată de societate de a deveni bărbat – să muncești ca un bărbat, să ai aceleași performanțe, să renunți la sentimentalisme, să raționezi clar și distinct etc. La final, paralelismul unificator le aduce pe cele două interprete în postura de a rosti aceeași rugăciune, un ”Tatăl nostru” eretic, șocant și tulburător. Dacă ne gândim la răscumpărarea sufletului, uităm de trup – cum/dacă ar putea acesta să fie eliberat de propriul suflet?!

Last, but not least, aș aminti de Pescărușul. Ultimul act (regia: Carmen Lidia Vidu), un soi de teatru-concert coregrafic, conducându-ne prin labirintul esențializat al relației dintre mamă și fiu, apoi prin cel al dragostei neîmpărtășite. Mișcările energice din Zic Zac (Andrea Gavriliu) sunt, de această dată, înlocuite printr-o coregrafie mai lentă dar patentată și care emoționează (Ioana Marchidan, Istvan Teglas). Pentru cei interesați, aceeași diferență (A.G. vs. I.M.) se poate observa și în Hai iu iu, nu hey you you (concept regizoral: Radu Afrim, muzica: Vlaicu Golcea).

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/perform-in-fie-2014.html

Statutul regizorului în teatrul contemporan. Kampf

Duminică, 1 iunie, George Banu susținea la Iași, în Foaierul Teatrului Național, o conferință, plecând de la temele abordate în două cărți, recent publicate la Editura Polirom. Dintre acestea, Iubire și neiubire de teatru (2013) însumează o suită de articole despre actor, regizor, spectator, scenă ș.a.m.d., reflecții documentate și pline de miez, centrate pe elementele actului teatral. Cea de-a doua carte, Monologurile neîmplinirii (2014), a stat cu precădere la baza conferinței de la Iași: criticul de teatru, George Banu, mărturisește cu un firesc, o modestie și o noblețe incredibile cum și-ar fi dorit să ajungă, pe rând, actor, scriitor ori profesor, însă a eșuat în toate cele trei întreprinderi menționate.

Într-o lume plină de emfază, când oamenii se umflă în pene cu merite care nu li se cuvin, reputatul om de teatru are curajul de a-și mărturisi înfrângerile, neîmplinirile, eșecurile. Bineînțeles, toate aceste neîmpliniri asumate conduc înspre recunoașterea propriei împliniri ca…spectator. Când toți criticii se mândresc cu distincțiile și premiile lor, George Banu se declară fericit de a putea să se reculeagă într-o sală de teatru, după un spectacol reușit și apt să o ia de la capăt, după experiența unui spectacol eșuat. Acasă, el are o colecție de marionete, un teatru privat, personal, constituit în mare parte din cadouri care, în timp, au ajuns să formeze ceva mai mult – teatrul de dincolo de teatru, amintirea sălii de teatru, de care spectatorul atât de special, George Banu, se desprinde cu greu.

Într-o anexă, plasată la finalul celui de-al doilea volum, ”Cine poate deveni regizor?”, George Banu pune în discuție statutul regizorului, ilustrându-și ideile prin experiența binecunoscută a unor nume celebre – Brook, Mnouchkine, Barba, Grotowski, Șerban. Care sunt acele trăsături fără de care nu putem vorbi de genialitate/ originalitate în regie? Ce face ca un regizor să devină de excepție? ”Regizorul de excepție, scrie George Banu, creează fidelități și animă comunități”. Mi se pare că sunt avute în vedere aici două tipuri de raporturi: mai întâi, legătura regizorului cu trupa de actori, apoi legătura acestuia cu spectatorii. Un regizor de excepție lucrează într-un anume fel și își formează un public aparte, care îl urmează peste tot, îi urmărește spectacolele, se regăsește, mai mult sau mai puțin în creațiile sale, dar, cel mai important, devine fidel stilului regizoral, pe care ajunge să-l recunoască și – de ce nu – să îl adore.

Dintre cele două raporturi, primul este crucial. Fără o predispoziție înnăscută de lider, consideră George Banu, nu se poate vorbi de regizor; a fi regizor presupune a fi capabil să dinamizezi o echipă, să o faci să creadă în anumite idei, să-i imprimi valori, să te faci iubit și respectat, la granița dintre ”fraternitate și autoritate”. Regizorul de excepție este, în același timp, un creator original și are un temperament de lider înnăscut. În același timp, liderul efectiv/ liderul originar poate fi și un lider charismatic, un veritabil maestru – prin aceasta nu înțelegem că deține o învățătură anume, ci că este apt să trezească ”resursele ascunse pe care discipolul le deține și care se sting din momentul în care acesta din urmă rupe legătura cu liderul”. Astfel îmi explic de ce unii actori își exprimă un anumit potențial, atunci când lucrează cu un anumit regizor și rămân ulterior secați, dacă alți regizori nu reușesc să le valorifice posibilitățile. Așa cum explică George Banu, ”orice experiență de grup decisivă poartă pecetea identității sale atipice”. Spectacolul, îmi place să cred, este marca artistică a regizorului care l-a conceput pentru și împreună cu o anumită trupă de actori.

Însă cât la sută e individual, cât la sută colectiv dintr-o creație regizorală? Câtă independență i se poate acorda actorului? Cât de multă putere poate avea regizorul? Cât de dominator poate fi? Cine este regizorul față de echipa de actori, ce rol are? Să ordone, să coordoneze, cu alte cuvinte, să comande sau să conducă/ ghideze? Mai are vreun sens distincția dintre putere și autoritate, dat fiind că prima este considerată ca fiind ilegitimă, iar cea de-a doua legitimă? Și atunci regizorul deține puterea în mod absolut, fără să fie nevoie de justificări sau în baza autorității conferite de legătura pe care a reușit să o construiască împreună cu trupa de actori cu care lucrează?

Toate aceste întrebări își găsesc ecou într-un spectacol predominant coregrafic contemporan, Kampf, la nivel general - o ilustrare a raportului dintre stăpân și sclav, iar la un nivel mai particular - o posibilă aluzie la rolul și statutul regizorului în teatrul contemporan. Spectacolul se compune dintr-o succesiune de momente de teatru-dans, bazându-se pe estetica unui comic grotesc. Coregrafia îmbină mișcări din artele marțiale sau gimnastică cu pași de dans tradițional, alături de foarte mult dans contemporan, inventiv, ludic, amuzant, luând ca punct de plecare chance games. În distribuție, un dictator (”regizorul ca lider absolut”) dirijează un cor viu de oameni (”actori”), în cele mai intime registre – durerea ori bucuria, suferința sau extazul, fiind iscate la comanda sa. Un al doilea personaj, ”regizorul secund” sau, poate, ”asistentul de regie”, se răzvrătește, pentru ca apoi să-l urmeze necondiționat, lăsându-se dominat, ca și ceilalți. Pentru scurt timp, rolurile se inversează – liderul efectiv, devenind actor.

Un spectacol greu de pus în cuvinte, incredibil prin efortul depus, armonia corporală, mișcarea scenică ingenioasă, costume care ar putea impune și o interpretare istorică, circularitate (intervenția ”regizorului secund”), cursivitate (fragmentele sunt legate cu profesionalism). O mostră veritabilă de teatru performativ – ludic, expresiv, provocator, îmbinând cu succes dansul, imaginea (trupul uman expus privirii, fără opreliști datorate esteticii frumosului, ci, dimpotrivă, așa cum e) și cuvântul (mai mult sunet, cu scopul de a trezi emoții, dar și ceva limbaj articulat).

(Kampf, o producție: Studio M din Sfântu-Gheorghe, regia: Fehér Ferenc, prezentat de Festivalul Perform, în cadrul Fie 2014, 24 iunie, Uzina cu Teatru a TNI)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/06/statutul-regizorului-in-teatrul.html