ELS: Ecouri

 

Cand Carmen Gradeanu (alias Compania FaPt:) mi-a lansat provocarea de a participa la festivalul de muzica electronica si arte vizuale, organizat impreuna cu Razvan Scurtu & Underground (proiectii si video mapping: Andrei Cozlac), asistati de Florin Caracala, am primit respectiva provocare din doua motive: imi era dor de un eveniment de talie occidentala, pe care, fara exagerare, Compania FaPt l-a facut posibil, in premiera, la Iasi. Cu sinceritate, ne-a povestit si despre satisfactiile obtinute, dar si despre obstacolele pe care le-a intampinat pana ce si-a vazut proiectul realizat.

In al doilea rand (un al doilea motiv), festivalul reuneste trei domenii artistice (dintre care ultimul ramane deocamdata la nivel de provocare): muzica electronica, artele vizuale si dansul. E cazul sa formulam inca o data ca avem de a face cu primul Festival International de Muzica Electronica si Arte Vizuale din nord-estul Romaniei, si cu un eveniment inedit pentru Iasi, aflat la prima editie si caruia ii dorim inca multe altele si o ascensiune pe masura.

Evenimentul a avut loc la Centrul Expozitional Moldova, pe care organizatoarea (Carmen Gradeanu), “motorul ELS”, cum imi place sa o numesc, il compara cu unul dintre spatiile explorate de Max Richter, in cautarea locului potrivit pentru noul sau proiect (https://www.facebook.com/MaxRichterMusic/photos/a.10150521237353943.467384.285056078942/10153794084993943/?type=1&__mref=message_bubble) sau cu spatiul in care se desfasoara Tallin Music Week (https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10153102629245240.1073741869.216085980239&type=3&__mref=message), si pe care mi le-a semnalat.

ElectroLive Session aduce atat artisti din tara, cat si din strainatate. Discutand cu fiecare in parte si raportandu-se la fiecare tipologie de sound, Andrei Cozlac a conceput proiectii simple ori complexe, mai mult sau mai putin abstracte, adaptate sunetelor inalte, ascutite etc. Cel mai greu e sa incerci sa descrii muzica electronica ori proiectiile lui Cozlac. E practic aproape imposibil. Insa ne putem referi la o experienta de doua zile vii, comasate (22 si 23 mai, de la 21 pana in zori, 8[9]x2 ore in total), despre care ar trebui sa afle chiar si cei care au fost acolo, dar carora le-au scapat, desigur, proiectiile, dansand in diverse stiluri, ceea ce dovedeste ca publicul este in formare si e nevoie de inca multe editii pentru a-l educa inspre receptarea unui fenomen artistic de acest gen si de o asemenea amploare.

Pentru prima seara, as aduce in discutie Extrawelt – originari din Hamburg (DE), dar recunoscuti in Anglia, Irlanda, Olanda etc. Soundul nondansant, totusi ritmat, rafinat, pentru degustatori, asociat cu proiectiile in cea mai mare parte conceptuale ale lui Andrei Cozlac, unele cu trimiteri istorice la spatiul german, altele nonfigurative m-au facut sa stau  aproape cuminte in scaun si sa ingerez calitate la puterea a treia, simtind ca “I have my eyes glued to it”.

Tot atunci, a mai evoluat Zamilska, debutanta, foarte energica si antrenanta, creandu-si propria relatie, una aparte, cu publicul, pe care nu l-a pierdut nici o clipa din vedere, nici macar atunci cand a cerut proiectii simple.

 De asemenea, Rochite – un concept special, dar repetitiv ca beat (“one-two-three”), dar incadrat atmosferei generale de light & sound, la care personal nu ma racordez, neavand afinitati; de data aceasta, soundul anticipa proiectiile, aducand explicitari (“Bufnita Minervei”, incursiuni in mitologia greaca); in ciuda Minervei, masca “personajului” din Rochite (pe care numele trupei era proiectat periodic, pe litere, a starnit controverse, pentru ca nevoia de asociere cu ceva existent (un animal venerat in unele culturi, bunaoara o oaie cu ciucur rosu, o vaca etc.) s-a resimtit din comentariile, plecand de la butade, pe care le-am facut cu colegii mei.

Vlad Caia a incheiat seara/dimineata nonlive, insotit de proiectie figurativa, aducand a vietuitoare acvatica (roz!), replicandu-se iar si iar.

Fascinatia electrizanta a celei de-a doua seri a fost Throwing Snow (UK), iar nu dupa cum ma asteptam Telepopmusik (FR), desi acestia din urma au beneficiat de lasere si jocuri de lumini printre cele mai performante si de un contrast interesant intre “personajul” feminin strident si trupa electro propriu-zisa.

 In cazul artistului britanic, soundul si proiectiile au corespuns manusa (abstractul proiectiilor acompania perfect sunetele) acesta mixa excelent live, dansa si crea atmosfera aceea de “can’t keep my eyes off”. In materie de proiectii – geometrizari alb-negru, caleidoscop, paradox (“cercul patrat”).

Au mai evoluat Tomma Alistar si Casetofoane din Romania. Chiar si proiectiile semifigurative au avut rolul lor, imagini de femei virtuale, multiplicate, descompunadu-se in universul interstelar, astronauti sau femeia des(re)compusa revenind circular, sacadat, pe beat etc.

Nu in ultimul rand, as dori sa precizez ca DJ Calin a realizat majoritatea introducerilor si legaturilor, un final in forta, si merita toata consideratia pentru efortul depus si antrenul creat.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/els-ecouri.html

DT in dialog: Interviu cu actorul si regizorul Vlad Volf

 

Vlad Volf a terminat Facultatea de teatru din cadrul UAGE Iași în 2008. Până în prezent a jucat în numeroase spectacole, dintre care amintesc Visul unei nopti de vara de William Shakespeare, regia Radu Afrim , Nirvana (scenariul si regia Liviu Cristian), Flori, filme, fete sau baieti (scenariul de Mimi Branescu, regia Adrian Tapciuc, Teatrul Mihai Eminescu Botosani) și a regizat următoarele spectacole: Mama mia de Theo Herghelegiu, Mo rock, texte din I.L.Caragiale,  Feromonii, de Theo Herghelegiu, New York Fucking City, de Peca Stefan, Elevator, de Gabriel Pintilei. Cu prilejul ultimei puneri in scena, am avut un scurt dialog despre proiectele si cariera lui, incercand, pe cat posibil, sa-l fac pe Vlad Volf sa ne impartaseasca mai multe despre intentiile, scopurile si credintele sale, ca tanar om de teatru.

 


"Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie."

 

Dana Tabrea: Ce te-a determinat sa pui în scena povestea din Elevator?

Vlad Volf: Cum am spus si la discutiile de dupa spectacol cu publicul, ceea ce m-a determinat a fost povestea si buna scriitura a textului si prin cele doua nu putea rezulta decat un spectacol cu actori pentru actori, cel mai important aspect fiind jocul lor, trairile lor, o performanta actoriceasca (sunt intr-un moment in care cred in performanta actorului, in profunzime, in zona realismului).



DT: Cum t-a venit ideea cubului claustrofobic si ce simbolizeaza acesta din punctul tau de vedere?

VV: Ideea cubului a venit in lucru. Am incercat diverse variante impreuna cu scenograful Teofil Ciofu. Liftul nu e un simbol. Am incercat sa il fac realist. Folia nu e neaparat o metafora, desi poate fi privita si asa. Dar e tapetul interior al liftului, vopseaua...etc.

DT: Cum ai lucrat cu cei doi actori din distributie?

VV: Asta cu lucrul e putin secreta. In schimb, am colaborat deschis. Pot spune ca am pornit cu o viziune, o mica idee a totalului, dar am adaptat-o pe parcurs in functie de ei doi.



DT: In general, ii lasi pe cei cu care lucrezi sa descopere singuri implicatiile psihologice complexe ale partiturilor, ii asisti in aceasta intreprindere sau cauti sa le impui?

VV: Nici nu poate fi vorba de impunere. Totul incepe cu o discutie. Eu stiu textul, il citesc de 30 de mii de ori, ii iau povestea cu tot ce are ea si le-o pun in fata intr-o discutie. Vorbim despre tot. Iar in momentul in care, intr-o repetitie, te lovesti de un sentiment,de orice natura, il folosesti. Si mai e si vorba de incredere, dar aici e cu totul alta discutie :)

 

DT: Pe scurt, care a fost confruntarea ta cu teatrul si parcursul tau ca actor/regizor?

VV: Pfff. Confruntarea mea cu teatrul nu se termina. Urasc teatrul fara sentiment. Personal, am intalnit actori si regizori si colectiv artistic care, in timpul repetitiilor, sunt aceeasi oameni de pe strada, nepasatori, reci, ignoranti,etc. In continuare imi doresc sa schimb asta. Spectacolul este produsul final, ce vede publicul e rezultatul unor repetitii, al unor discutii. Un spectacol bun e cel in care si publicul si actorii/echipa, isi amintesc cu drag repetitiile, isi doresc sa joace din nou cat mai repede, fac ceva in privinta asta, se implica. Eu am reusit sa fac asta cu o mana de oameni. Cred ca "parcursul" meu e pe drumul cel bun.



"Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati."
 

DT: Ce performante (daca) presupui ca ai atins? Ce crezi ca mai e de facut?

VV: Performanta! Incerc sa fac performanta, dar tot timpul am ceva sa imi reprosez. Daca ceva e bine, trebuia sa fie mai bine. Sunt paranoic si nemultumit destul de des. Cred ca aici mai am de lucru :)) Si "mai mult curaj".
 

DT: Ce ai învățat din lucrul cu Radu Afrim ca actor?

VV: Lucrand cu Radu Afrim, la doua spectacole, pot sa scriu o carte mica pe care sa o dau fiecarui student care intra in anul 3 de studiu la actorie. Sigur i-ar folosi. E o experienta care nu se uita, te pune pe ganduri, te motiveaza.
 

DT: Dar ca regizor?

VV: Am aflat ca e bine sa lasi actorii sa gandeasca, sa ii pui in valoare fara sa stie, sa le dai ocazia sa isi aduca aportul propriu in lucru, sa stii cum sa ii ghidezi. Si mai stiu ca am multe lucruri de vazut ( filme, spectacole, etc). Conteaza.
 

DT: Ce faci acum? Esti angajat?

VV: In momentul de fata sunt liber profesionist :)). Sunt angajat, oarecum, la Teatrul Mihai Eminescu, din Botosani. Colaborez cu Teatrul National Iasi in trei spectacole. Urmeaza sa montez un nou spectacol, insa dureaza din cauza lipsei de fonduri, sponsori s.a.m.d.

DT: Cum crezi ca va arata teatrul viitorului (poti avea in vedere intrebarea si ca actor si ca regizor si orice dimensiune a teatrului dorești)?

VV: Teatrul viitorului se si intampla, dar noi nu stim pentru ca nu suntem informati. Sper, in schimb, intr-un viitor al teatrului in care toti angajatii in proiecte sa fie multumiti, sa poate lucra inteligent si frumos. :))

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/11/dt-in-dialog-interviu-cu-actorul-si.html

DT in dialog (II): David Schwartz

Spectacolul Romania! Te pup a fost prezent pe 23 mai pe scena Festivalul International de Teatru Kontakt din Torun, Polonia (19-25 mai 2012). Scenariul: Bogdan Georgescu. Distributia: Georgeta Burdujan, Teodor Corban, Andreea Boboc, Cosmin Panaite, Florin Caracala, Biatrice Cozmolici, Mirela Nistor, Vlad Volf. Regizorul acestui spectacol, David Schwartz, a primit cu acest prilej Premiul pentru cel mai bun artist tanar.
Romania! Te pup se joaca la TNI, sala ”Uzina cu teatru” de 3 ani (premiera 2009). Initial textul a fost o piesa de 10 minute, scrisa in cadrul unui workshop coordonat de regizoarea americana Roberta Levitow. Textul lui Bogdan Georgescu a fost jucat mai intai la New York, in regia lui Kaipo Schwab. Ulterior atragand si atentia romanilor, textul a fost dezvoltat impreuna cu regizorul David Schwartz pentru spectacolul de la TNI. In actuala regie si distributie, a mai participat la festivaluri internationale, cum ar fi Festivalul New Plays from Europe 2010 din Wiesbaden.

Dana Tabrea: In 2010, la cea de a XIII-a editie a Galei UNITER, ai fost nominalizat la sectiunea regizor debutant. Premiul ti-a venit insa mai tarziu si nu din Romania. Crezi ca romanii sunt apreciati numai dupa ce se afirma in afara?

David Schwartz: Nu neaparat. In primul rand eu nu prea cred in premii – premiile reprezinta doar subiectivitatea unui juriu, deci nu pot avea o valoare generala. In plus, eu m-am mirat foarte sincer de nominalizarea la premiile UNITER, pentru ca spectacolul nostru nu se incadreaza sub nicio forma in norma obisnuita a acestor premii. Din punctul meu de vedere, premiile UNITER sunt intr-un univers paralel, iar nominalizarea a fost o intalnire accidentala. Insa eu ma simt apreciat in Romania cata vreme spectacolele la care lucrez au spectatori, atat in Bucuresti cat si in restul tarii, au si promovare si critici, si reusesc sa gasesc contexte si echipe in care sa lucrez.

DT: Ti s-ar potrivi mai mult o alta tara in ceea ce priveste maniera de a face teatru? Sau ti se pare destul de ok in Romania? De fapt, cum se face teatru in Romania? Ce ar fi de schimbat?

DS: Nu cred ca mi se potriveste o tara anume. Cred ca in Romania exista probleme specifice locului, asa cum exista si in alte parti. Si incerc sa ridic intrebari legate de aceste probleme si eventual sa lupt impotriva lor (si) prin proiectele la care lucrez. Cred ca Romania mi se potriveste mai bine decat alte tari, pentru simplul fapt ca aici cunosc realitatile ceva mai bine.

In ceea ce priveste teatrul, nu cred ca se poate generaliza – se face teatru in multe feluri. Ceea ce e important pentru mine este faptul ca exista un grup de oameni (sau mai multe) receptivi la ce se intampla an jurul lor, care fac teatru despre realitatea imediata, despre problemele stringente ale realitatilor locale. Asta imi da incredere ca lucrurile merg in directia pe care o sustin si eu. De schimbat in teatru ar fi multe, dar in primul rand raportul absolut inegal si incorect intre resursele alocate teatrelor de stat si resursele pentru teatrul independent (prin resurse nu ma refer doar la bugete, ci si la spatii, la vizibilitate sau la numar de oameni implicati).

DT: Ai de gand sa pleci din Romania sau ai ales Romania pentru a-ti face o cariera in teatru?

DS: Eu nu cred ca am ales sa lucrez intr-un singur loc. Pot foarte bine sa lucrez si in alta tara la un proiect sau mai multe si apoi sa ma intorc in Romania. Cu siguranta nu aleg sa plec din Romania din motivele pe care le-am explicat si mai sus.

DT: Din perspectiva unei persoane careia i-a fost dat sa vada si altceva, te socheaza sau te intriga ceva in mod deosebit la romani?

DS: Nimic nu ma socheaza sau intriga la romani in general, nu prea cred in generalizari pe baza de cetatenie. Mi se pare evident faptul ca felul in care merg lucrurile in Romania este rezultatul firesc al proceselor istorice prin care am trecut si al contextului politic si economic in care ne aflam.


DT: Ce atuuri crezi ca a avut spectacolul tau in festivalul la care ai fost premiat?

DS: Cred ca un atu important a fost faptul ca este un spectacol de echipa, gandit impreuna cu Bogdan Georgescu, dar si cu Bobo Burlacianu (muzician) si Adrian Cristea (scenograf). Este un spectacol al unei echipe de creatie care a incercat sa construiasca ceva impreuna. Acest lucru, care da de fapt coerenta si forta produsului final, a fost cumva inedit in festival, unde se punea accentul mai ales pe spectacole asa-numite ”de regizor”. Din punctul meu de vedere, nu este premiul meu, ci al intregii echipe de creatie

DT: In ce masura realitatea mizerabila la care piesa face trimitere se regaseste inca in Romania? Au trecut totusi 23 de ani de la Revolutia din 1989. Cam tot atitia ani cat varsta ta… Sa fi trecut in zadar ? E vorba pana la urma de generatii intregi sacrificate. Si nu ma refer aici la cei tineri, care au avut sansa sa plece din tara. Ci la cei care la revolutie aveau in jur de 40 de ani. Acum acesti oameni poate ca nu sunt nici mai bogati, nici mai intelepti… As tinde sa cred ca putem vorbi de o trauma nationala... Si ca am putea gasi acele evenimente care i-au marcat pe romani. Iar teatrul are un rol major pentru evitarea repetarii unor asemenea evenimente ale trecutului. Spectacolul tau este un exemplu in acest sens. Este acesta si rolul personajului central denumit ”orchestra”?

DS: Cred ca in discursul public de dupa 1989 s-au instaurat o serie de minciuni, care nu fac decat sa duca la auto-deprecierea romanilor si la scaderea stimei de sine. O minciuna ar fi aceea ca toate relele societatii romanesti se trag de la comunism, iar alta ca schimbarea de sistem politic va aduce obliogatoriu bunastarea: dupa cum se vede, la 20 de ani de la schimbare, in loc sa vina la noi buna-starea, mai degraba revine saracia si in alte state capitaliste. In schimb, sunt total de acord ca trecerea de la vechiul sistem la capitalism s-a facut brusc, violent si fara niciun fel de consideratie pentru majoritatea oamenilor. Distrugerea comunitatilor muncitoresti din zonele industriale si decimarea efectiva a satelor sunt cele mai vizibile si agresive atacuri la adresa omului obisnuit, caractersitice schimbarii post-1989.

Legat de ”realitatea mizerabila” din spectacol – una dintre mizele noastre a fost tocmai iesirea din zona ”mizerabilista”, prin orchestra ”sonora, vizuala si olfactiva” care construieste un intreg show din toate elementele sordidului cotidian – cumva reconstruieste zgomotele stridente si mirosurile insuportabile, dar le asambleaza in asa fel incat chiar sa ne faca placere sa le recunoastem.


DT: "Ceapa", "slanina", "seminte" etc. (sunt doar cateva dintre imaginile construite prin intermediul personajului colectiv ”orchestra”). Sa zicem ca ti s-ar propune sa evoci caricatural Balcanii. Care este prima reprezentare care-ti ocupa imaginatia (in acest moment)?

DS: Evocarea caricaturala nu e chiar pe gustul meu… Dar, daca ar fi sa evoc Balcanii, cred ca exista o anumita influenta orientala care se vede in multe lucruri, de la ritmurile de manele la sarmale si mititei, de la barfele vecinilor pana la statul de vorba in fata casei / blocului / batatorului de covoare. Chestia este ca mie imi plac toate astea! Nu am de ce sa le caricaturizez, ci le privesc mai degraba cu un fel de nostalgie, pentru ca se duce o lupta acerba impotriva lor, pentru ”occidentalizare”.

DT: Te-ai gandit la ”orchestra” de zgomote, ragaituri, plesnituri, injuraturi etc. din spectacol ca la o varianta postmoderna a corului antic? Ce crezi ca ar deplange astazi acest ”cor”-reflector al unor pasaje de viata romaneasca?

DS: Da, cred ca orchestra din textul lui Bogdan este cumva o replica la corul antic, dar e in primul rand o solutie teatrala foarte puternica. Construieste prin senzatii tot universul sonor si olfactiv al personajelor. Cred ca orchestra-cor are mai degraba rolul sa se joace, sa redea, sa transmita senzatii, decat acela de a jeli.

DT: Creezi regizoral pe masura ce spectacolul prinde contur si esti adeptul lucrului in echipa. Piesa creste prin si in repetitii si in timp ce este jucata. De altfel, ai folosit aceasta modalitate si in spectacolul propriu-zis : decorul /compartimentul este compus de actori sub ochii spectatorului. Tensiunea creste prin acumulare. Care consideri ca e climax-ul acestui spectacol? Faptul ca panica si disperarea omului de rand pot crea monstri?

DS: Cred ca cea mai importanta parte a spectacolului este intalnirea in compartimentul de tren dintre cei trei eroi care abia asteapta sa plece din Romania. Eu empatizez foarte tare cu problemele si cu perspectiva fiecaruia dintre cele trei personaje. Faptul ca odata ce se afla impreuna nu reusesc decat sa isi faca viata insuportabila unul altuia si singurul moment de solidaritate are loc pentru ascunderea unei morti, toate astea mi se par o lectie foarte dura. Niste oameni se afla intr-o lupta permanenta: sa scapi, sa reusesti, sa obtii un job, sa pleci de la job, sa castigi aplicatia, sa iei examenul, sa cumperi un bilet de tren, sa te intelegi cu vecinii etc. etc. Din cauza acestei lupte si a concurentei duse pana la absurd, oamenii uita exact ceea ce ar fi cel mai important – lectia solidaritatii.

DT: Ori poate ca nu a fost conceput in acest mod si nu are un punct culminant unic. Totul fiind un fel de picatura chinezeasca, menita sa ne scoata din sarite. Sa ne trezeasca? Si odata scosi din sarite (driven crazy mai exact)/treziti ce gand crezi ca ne-ar putea trece prin minte? Ca si spectatori? Ca si romani?

DS: Cred ca indiferent daca ne place sau ne scoate din sarite, ar fi cel mai bine sa ne puna pe ganduri. Si aici revin la lectia solidaritatii – contextul este asta, problemele sunt astea, singuri oricum nu le putem rezolva ci doar ne putem sustrage, putem fugi. Deci poate daca incercam impreuna avem o sansa.



Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2012/06/dt-in-dialog-ii-david-schwartz.html

DT in dialog (I): Chris Simion

Chris Simion este o tanara regizoare si scriitoare din Romania, fondatoarea Companiei de teatru D’Aya. A regizat: "Pescarusul Jonathan Livingstone" de Richard Bach (spectacol de teatru-dans), ”Copilul divin” de Pascal Bruckner (spectacol de teatru-film), ”In fiecare zi Dumnezeu se roaga la mine” de Chris Simion (spectacol de teatru interactiv) etc. A scris: "Disperarea de a fi" (1996), "De ce nu suntem ceea ce putem fi?" (1997), "Spovedania unui condamnat" (1998/2000), "In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la mine" (2002) etc.
Anul acesta Chris Simion se prezinta la festivalul EuroArt, care are loc la Iasi intre 21 si 27 mai, cu spectacolul Ce ne spunem cand nu ne vorbim (simbata, 26 mai, Ateneul Tatarasi). In 2011 Chris Simion a publicat la Editura Trei romanul cu acelasi titlu. Spectacolul este realizat de Compania D’Aya din Bucuresti si are aceeasi distributie din Dragostea dureaza 3 ani, de asemenea prezent la EuroArt acum 4 ani: Cristi Iacob, Ilinca Goya, Vitalie Bichir, Gabriela Iacob. Cred ca acest spectacol poate fi considerat "cireasa de pe tort" din festival.



Dana Tabrea: Ce reprezinta acest spectacol? Pui in scena acel schimb de mailuri extrem de poetic din scriitura ta? Transpui un text interiorizat in concretul dezinhibat al scenei? Sau este vorba mAI curand de altceva?
Chris Simion: Spectacolul este volumul al doilea al cartii. Este o continuare. Spectacolul nu este realizat dupa dramatizarea primului volum. Primul volum este cartea tiparita. Al doilea volum este piesa pe care nu o sa o public niciodata, doar o sa o joc.

DT: Deci ca exista o continuitate. Dar si o diferenta. Intre carte si spectacol, intre cele doua volume ca sa spun asa. Dar de unde ti-a venit ideea acestui al doilea volum scenic ?

Chris Simion: Este cartea care mi-a cerut cel mAI mult timp, respectiv 8 ani. Si desi am crezut dupa tiparire ca am spus tot ce aveam de spus ca este inchisa... mi s-a aratat continuarea. Si pentru ca unele lucruri se spun mAI usor prin dramaturgie decat prin proza si pentru ca, daca ne luam dupa diplome, sunt mAI intAI regizor si apoi scriitor, am considerat necesar sa scriu volumul al doilea pentru scena.

DT: Crezi poate ca o receptare spectacologica ar depasi-o pe cea livresca ori ca ar fi mAI de dorit pentru publicul actual. Ce faci in acest sens ? Spre ce stil te indrepti?

C. S.: Spectacolul este construit pe situatii realiste, chiar hiperrealiste. Si este scris in cheie comica, absolut comica.

DT: Comedia ca gen foarte mult abordat in zilele noastre. Chiar Festivalul EuroArt a inceput ca un "festival de comedie", treptat spectrul largindu-se. Solutioneaza comedia dilemele existentiale cu care ne confruntam ?

C. S.: Comedia solutioneaza probleme daca este bine facuta. Ca oricare alt gen de teatru. Un spectacol bine facut isi atinge obiectivele si scopul dincolo de cheia in care este montat. Prin comedie reusesti sa pui oglinda spectatorului intr-un mod mult mAI siret decat prin drama sau tragedie. Sunt diferite moduri de a spune ceva, iar comedia ofera un mod mAI relaxat de a spune adevarul.

DT: Inteleg ca realismul este favorizat, iar registrul onirico-meditativ adumbrit, daca nu chiar eliminat din spectacol, spre deosebire de carte unde ponderea celor doua tipuri de abordare artistica era oarecum inversa. Tema spectacolului ne trimite la conflictul dintre ratiune si inima vechi de cand lumea. O chestiune care nu mai prezinta taine pentru omul contemporan, tocmAI pentru ca acesti termeni apar tot mAI rar in discutie. Constiinta contemporanilor e mAI curand anistorica, accentul cade pe actiune si pragmatism, mai degraba decat pe ratiune si raportare la trecut. Apoi o analiza a consecintelor actiunilor noastre nu stiu cat il mai intereseaza pe omul de astazi, accentul fiind pus pe interesul propriu in prezent. Poate ca de AIci, tendinta inspre egoism, imoralitate sau chiar amoralitate. De inima nici nu mai poate fi vorba. Termen complet desuet? Realitate esuata? Ce ne poti spune legat de tema spectacolului?

C. S.: Spectacolul debuteaza cu 3 replici : "Suntem ceea ce facem, ceea ce alegem, ceea ce simtim". Conflictul dintre ratiune si inima nu a fost, nu este si nu va fi rezolvat niciodata. Nici de omul preistoric, nici de cel contemporan. Si e firesc sa fie asa. Daca ar fi fost rezolvat, ne-am fi plictisit la culme si ne-am fi maniat. Faptul ca patinam in functie de secol, de la romantism la materialism, de la suprarealism la Renastere... nu schimba nimic la nivel de minte si cord, e un razboi al firii pe care nu il rezolva istoria. Chiar si in spatiul tribal regasesti acest conflict. Oricat de instalata e libertatea intr-o societate, raportarea noastra la alt individ, valorile dupa care trAIm, sistemul care ne defineste... Acest razboi intre ratiune si inima ne insoteste, face parte din natura noastra umana.

DT: Am sentimentul ca reprezentatia pe care ne-o pui in fata reuseste sa combata anumite tendinte ale lumii in care traim, folosindu-se de chiar armele acesteia. Ne poti da citeva detalii din spectacol cu referire la tema, joc actoricesc si arta regizorala, spre exemplificarea ideii acesteia?

C. S.: Spectacolul este creat din 6 tablori despre 6 variante de a insela in cuplu. Tema principala este MINCIUNA, utilizarea minciunii in cele 6 situatii si nevoia noastra de a minti, dependenta noastra de aceasta forma verbala de manifestare. Sunt 6 situatii de viata in care nu AI cum sa nu te regasesti pentru ca noua oameilor, ne este mai usor sa mintim, ne este mAI comod, mai la indemana. De prea putine ori am incercat adevarul in locul minciunii sa vedem ce da. Desi poate ar fi dat ceva mai rodnic si mai adevarat. Alegem sa mintim crezand ca astfel ne potejam cand de fapt ne sapam groapa singuri. Si cand spun minciuna plec de la cea zilnica, uzuala, meschina, ajungind pina la cea metafizica.

DT: Cum ai vrea sa plece spectatorul dupa ce a vazut spectacolul tau?

C. S.: Evident ca imi doresc ca spectatorul sa plece modificat, atins. Au fost cazuri in Bucuresti cand fie s-au ridicat in timpul spectacolului si au plecat certandu-se (el si ea), fie la final nu-si mAI vorbeau, fie se sarutau din cand in cand in timpul piesei ca un fel de incurajare, genul "la noi nu e asa, nu?". Nu e un spectacol comod, pentru ca de mintit, mintim toti. Iar cand te revezi in toata splendoarea nu poate sa-ti pice tocmAI bine. Cel putin o situatie din cele 6 a trAIt-o toata lumea. Am curajul sa pun pariu.

DT: AI mAI participat la EuroArt acum 4 ani cu spectacolul "Dragostea dureaza trei ani". Cum iti apare festivalul acum? A progresat sau regresat (sincer)?

C. S.: Festivalul creste de la an la an, asta se vede cu ochiul liber. Creste in primul rand prin selectie, prin participare. Eu organizez in Bucuresti Festivalul de Teatru Independent Undercloud, anul acesta suntem la a cincea editie si stiu exact ce inseamna sa cresti un festival, sa fii exigent, sa AI rigoare, sa conteze calitatea dincolo de prietenii, relatii personale, interese, sa fii dispus sa-ti pierzi prietenii pentru ca e mAI important sa nu faci compromisuri si sa fii vertical.

DT: Cum te-ai regasit in EuroArt? Cum ti se pare publicul iesean? Mai vii?

C. S.: EuroArt este o alternativa si e bine ca este asa. E loc sub soare pentru toata lumea, dar rezista cine este cu adevarat pasionat si determinat de ceea ce face. Daca faci o chestie la modul superficial, nu rezisti mult timp. EuroArt rezista pentru ca incearca sa mentina stacheta sus, sa aiba valoare. Si nu laud. Constat. O sa vin in acest festival ori de cate ori o sa fiu invitata si ori de cate ori productiile mele vor fi necesare spectatorilor ieseni. Iubesc Iasul intr-un mod foarte personal si de fiecare data cand joc pe scena unui teatru din Iasi am mari mari emotii. Spectatorii de teatru din Iasi in majoritatea lor sunt conservatori, dar daca le oferi calitate gusta si alternativa contemporana.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.nl/2012/06/dt-in-dialog-i-chris-simion.html

A Midsummer Night's Dream: Radu Afrim revine la TNI (before)

Pe 8 și 9 iunie (in reluare, 14 iunie) regizorul Radu Afrim pune in scena o noua premiera la Teatrul National din Iasi (sala Teatru la cub): A Midsummer Night’a Dream, după William Shakespeare. Decor si costume: Iuliana Vilsan, Coregrafia: Florin Fieroiu, Video: Alexandru Condurache, Distributia: Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Ionut Cornila, Vlad Volf, George Cocos, Andrei Grigore Sava,
Loredana Cosovanu, Cosmin Maxim, Anemarie Chertic, Ovidiu Ivan, Cristina Padurariu, Anca Pascu , Alexandra Acalfoae, Diana Roman, Dumitru Nastrusnicu, Horia Verives, Daniel Busuioc, Catalin Mindru, Catalina Antal, Sebastian Albişteanu, Andrei Bibire, Loredana Bran, Daniel Chirilă, Tatiana Grigore, Cristina Hohan, Alex Iuraşcu, Minodora Lungu, Mădălina Munteanu, Amalia Olaru, Iustin Şurpănelu.
Radu Afrim a montat si anul trecut in februarie la Nationalul iesean - Dawn Way (Oameni slabi de inger. Ghid de folosire). Iar faptul ca revine e semn bun, zic eu. Ca si atunci, el antreneaza o distributie numeroasa. Insa de aceasta data, pe scena vor fi prezenti nu doar actori angajati, ci si studenti si freelanceri. Pentru aceasta, regizorul a organizat casting inca din luna aprilie, tot din aceasta luna incepind si lucrul la spectacol.
Daca textul anterior, apartinind unui dramaturg rus contemporan (Oleg Bogaev), era practic necunoscut publicului, acum Radu Afrim a ales un text clasic, revenind la „eternul” Will. Datata cu probabilitate de prin secolul al XVI-lea, piesa lui Shakespeare va suferi metamorfoze la care nici nu va asteptati ori pe care nici nu le banuiti. Pentru ca Radu Afrim actualizeaza continutul abordat, filtreaza si personalizeaza textele si le adapteaza contextului in care ne aflam: nu numai ca le aduce in prezent, dar le manipuleaza pentru o critica a Balcanilor. Mai mult, asteptati-va sa vedeti, mai degraba decit sa auziti, pentru ca pentru Radu Afrim imaginile spun mai mult decit vorbele ar putea sa o faca.
De ce cred ca s-a indreptat Radu Afrim inspre acest scenariu? 1. Pentru ca avem de-a face cu plot-uri care se intretes, pentru ca feeria si magia sint prezente, pentru ca e vorba despre om si capcanele subtile in care acesta poate cadea. Dr cine ne poate intinde curse? Exista destin? Ingeri, demoni, zine? 2. Pentru ca e o comedie si Radu Afrim reuseste sa multifateteze acest gen, facindu-l accesibil oricui. Tocmai pentru ca poate fi receptata la mai multe niveluri si pe mai multe planuri (ca de altfel intreg spectacolul): real(ism), supra(realism)firesc, oniri(sm)co-fantastic.
Subiectul il veti decripta cu siguranta printre zine, spiridusi si alte produse fabuloase ale imaginatiei minunate a lui Radu Afrim. O minte frumoasa nu poate crea decit un spectacol frumos. Cu aceasta observatie de bun-simt (o platitudine, desigur!) le doresc tuturor, spectatori ori critici, sa intre in sala de la Cub. Lasati-va „bagajul” la intrare. Pentru ca nu aveti nevoie de „valize” la un spectacol semnat Radu Afrim. Va avea el grija sa va poarte prin toata copilaria si adolescenta de care va aduceti ori nu va aduceti aminte. Si va scoate la iveala imagini noi, nebanuite, pe care le-ati visat cindva – ori poate ca inca nu. Nimic din acest scenariu nu pare să mai aibă nevoie de introduceri. Părem că știm totul dinainte, pe dinafară, dintotdeauna. Nu e chiar așa. Veți vedea: Nu știm (încă) nimic…



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.nl/2012/06/midsummer-nights-dream-radu-afrim.html