Regizorul Florin Caracala are tendința să fie în general foarte riguros și tehnic în ceea ce privește lucrul cu actorii sau detaliile din spectacolele sale. Rigoarea, spiritul de analiză cu care-și disecă personajele, înclinația spre abstractizare își pun amprenta asupra unui univers parcă desprins dintr-un muzeu. Însă aceasta nu e decât o latură a modului în care acest regizor se manifestă artistic, vizibilă mai mult în Libertate la Bremen (TNI, 2021); în Oameni singuratici, aceste aspecte privesc în mai mare măsură scenografia și întâlnirea fericită dintre trecutul autorului și prezentul regizorului.
Sunt foarte multe chestiunile care țin de un pariu pe care regizorul îl
face în privința spectatorului de teatru (cum se va simți, când se va emoționa,
când va fi pe punctul de a plânge, când va râde, când comedia îl va fi salvat).
De fiecare dată, un pariu câștigat. E foarte controlată prezența regizorului în
spectacol, ceea ce nu prejudiciază autenticitatea emoției. Începând cu proiecțiile
inițiale, trecând prin gesturile febrile ale actorilor, spre momente de final paroxistice,
fie într-un sens (dramatic – momentul de autoflagelare cu Braun/Răzvan Conțu),
fie în celălalt (comic – momentul cu gorile, al cărui eroi sunt Johan/Marian
Stavarachi și tatăl/Daniel Busuioc). Miza, ce pare să fie ceva mai mult decât
un concept regizoral, ar putea să constituie un crez: comedia are un efect
terapeutic, purificator, eliberator, comedia salvează. Pe pielea celor din
sală, un altfel de catharsis, prin comedie, e resimțit. Songul din final vine
să permanentizeze, în memorie, starea.
Proiecțiile în timp real cu cadre din scenă, frenezia actorilor, rupturile
de ritm contribuie foarte mult la caracterul filmic pe de o parte și la
dinamicitatea spectacolului pe de altă parte. De o anume paradoxalitate, aspirând
la un interval între detașare și implicare, țin faptul că cineva, detașat
brechtian, filmează (decupajele sale sunt direcții de perspectivă, orientează și educă privirea), dar acel cineva
e un personaj – operatorul/Marian Chiculiță –, face parte din spectacol, iar
ulterior se va putea observa că nu e deloc detașat, ci implicat afectiv. Paradoxale
sunt șoaptele amplificate cu ajutorul microfoanelor, faptul că personajele nu
se prea privesc în ochi în clipele vitale, penumbrele ce adăpostesc situații
grave, obscuritățile ce clarifică și sufletele dezbrăcate de semnificații. Actorii
își îmbracă rolul ca pe o haină (modul aproape automat în care soția/Mălina
Lazăr leagănă copilul, exploziile exacerbat deznădăjduite ale mamei/Tatiana
Ionesi, tactul tatălui/Daniei Busuioc), iar personajele sunt ipostaze multiple.
Replici semnificative anticipă momentele din spectacol sub formă de titluri
asumate regizoral la persoana I plural și atribuite prezentului uman. De cele
mai multe ori, acțiunile scenice sunt desfășurate simultan în mai multe planuri
și la cele două niveluri, propriu-zis scenic și cinematografic. În spațiul
extrascenic, actorii, umanizați, devin privitori ca la teatru. Culisele
(garderoba), microfoanele de amplificare a sunetului, manipularea decorului
sunt la vedere. Cu toate acestea, convențiile, teatrală și cinematografică, care
se asociază și se întrepătrund, fără a-și aduce pagube reciproc, ci mai curând
punându-se una pe cealaltă în valoare, fac un subtil pact între autor, regizor
și spectator. Spre exemplu, naturalismul (sângele de pe piciorul Annei/Andreea
Boboc, de pe trupul lui Braun/Răzvan Conțu sau cel cu care pictorul își
semnează declarația de dragoste adresată amicului său, Johan/Marian Stavarachi)
reprezintă în spectacol o asemenea convenție.
Printr-un demers aplicativ, se face trecerea de la teoria asupra salvării
prin comedie la practică. Astfel că una dintre scurtele discuții care au loc
între personaje (Johan și Anna) este urmată de scene, și de un fel (dramatice)
și de celălalt (comice), a căror succesiune, dozare și pondere conduc la
efectul de catharsis pe care îl putem atribui spectacolului, cu mențiunea că nu
mai e vorba de o purificare prin tragedie, ci de o eliberare prin comedie. Drama
nu face decât să susțină, să contureze și să dea sens acestui nou tip de
catharsis. Cam aceasta ar fi revelația pe care o aduce regizorul Florin
Caracala într-un spectacol extrem de viu, visceral, intens.
(Oameni singuratici după Gerhart
Hauptman, traducere: Paul B. Marian, regie, scenografie, adaptare text, univers
sonor: Florin Caracala, distribuția: Marian Stavarachi/Johannes Vockerat,
Mălina Lazăr/Kathe Vockerat, Tatiana Ionesi/Doamna Vockerat, Daniel Buzdugan/Domnul
Vockerat, Răzvan Conțu/Braun, Andreea Boboc/Anna Mahr, Marian Chiculiță/Operatorul,
asistent de regie: Marian Chiculiță, video design: Andrei Cozlac, mișcare
scenică: Alice Veliche, pregătire muzicală: Cezar Ichim, premiera: 15 mai 2022,
Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, Sala Teatru la Cub, un spectacol realizat
de TNI în coproducție cu FaPt – Fabrica de Artă și Producție Teatrală și
Centrul Cultural German Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2022/05/comedia-ne-salveaza.html
