Capitalismul la români

Dacă e adevărat că de ceva timp fenomenul teatrului documentar a luat amploare în România, e la fel de adevărat că astăzi acest fenomen ar fi în pericolul de a se autodizolva, atingând starea de saturație dacă nu și-ar fi propus să evolueze. Satisfacția estetică pe care o provoacă spectatorului contemporan reprezintă cheia supraviețuirii acestei tipologii, a situării sale în prim-planul vieții teatrale. Nevoia de teatru ca prilej de reflecție și meditație nu compensează ci se adaugă nevoii de edificare de sine prin estetic, omul recunoscându-se pe sine ca ființă sociopolitică prin spectacol, dar având și prilejul de a se crea pe sine ca ființă estetică. Doar în acest sens putem admite valoarea de teatru total a teatrului documentar, în sensul că nu are o adresabilitate limitată (publicul tânăr), ci una foarte generală. De remarcat și faptul că în peisajul teatrului documentar pot apărea simulări, singurele criterii prin care acestea pot fi deosebite de teatru documentar veritabil fiind experiența regizorului (sau a trupei de actori) în sensul creării de spectacol de teatru documentar și, mai ales, documentarea serioasă.

Miracolul de la Cluj, ca parte a proiectului „Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente” are la bază o documentare amplă asupra fenomenului Caritas, la care se adaugă o componentă estetică deloc neglijabilă. Îmi sunt cunoscute spectacolele de teatru documentar create de regizorul David Schwartz și totodată spectacolele realizate în cadrul Reactorului de la Cluj. Însă, de data aceasta, întâlnirea dintre regizor și trupă e una foarte fericită, deoarece constituie un bun prilej pentru a descoperi lucruri noi atât despre primul, cât și despre cea din urmă. Surpriza constă tocmai în componenta estetică bine pusă în evidență a spectacolului atât ca element vizual (grafică video), dar mai ales muzical (actorii au voci foarte bune, iar în spectacol e integrată și o instrumentistă, având totodată excelente calități vocale). Deloc neglijabilă devine latura estetică a scenografiei geometrizate și minimaliste.

Spectacolul despre Caritas are un cuvânt cu greutate de spus despre zorii capitalismului la români care a debutat în anii `90 și pe care cu mult curaj realizatorii spectacolului îl identifică drept un ”capitalism western”. În acest sens, miza spectacolului ar putea fi aceea de a ironiza capitalismul la români, încercând totodată să descifreze care sunt originile acestuia în ceea ce privește primele manifestări ale acumulării de capital și obținerii de profit sau ale privatizării, luând în același timp în colimator pionii și beneficiarii direcți care au contribuit la dezvoltarea capitalismului în România. Sprijinit de membrii fostei securități, de elite politice sau intelectuale (de anumite partide politice, de anumite personalități cu nume având o oarecare rezonanță în lumea presei sau ca formatori de opinie), de principalele instituții ale statului și de capii acestora sau chiar de oamenii bisericii, capitalismul western la români își are originea în jocurile de tip piramidal (Caritas fiind doar unul dintre ele) menite să-i deposedeze pe oameni încetul cu încetul de capitalul cu care intraseră în noua eră de după Revoluția din 1989 și să conducă pe de o parte la inflație, iar pe de altă parte la îmbogățirea beneficiarilor direcți deja amintiți. Consecințele capitalismului la români nu sunt însă chiar atât de rizibile pe cât ar părea la prima vedere, deoarece, odată antrenați să intre în joc, românii ajung să își vândă casele și să riște financiar totul, mulți ajungând la final pe drumuri sau în pragul sinuciderii. Spectacolul investighează asemenea cazuri, iar actorii impersonează cu măiestrie personalități, reprezentanți ai instituțiilor, oameni de rând.

Tragicomedia va însoți mereu destinul românului (adeseori identificată sub denumirea de ”haz de necaz”) așa cum și acest excelent studiu de caz, redat prin intermediul mijloacelor artei teatrale, se însoțește cu subiectul apariției capitalismului la români. Actorii aleg să integreze povestea într-un joc cu sala, pasajele de teatru documentar alternând cu o formă de dialog direct cu publicul, de implicare a acestuia într-o poveste al cărei final este binecunoscut. În acest sens, spectacolul este deschis atât celor care își amintesc de fenomenul Caritas, cât și celor care erau prea tineri sau nu se născuseră încă, auzind poate de acesta sau nici măcar. În același timp, documentarea foarte bună deschide culisele fenomenului și ochii privitorului în privința zorilor capitalismului la români.

Așa cum există tare personale care fac o persoană să fie mai predispusă decât alta la anumite reacții, există tare de neam care fac un popor mai predispus decât altul la anumite greșeli istorice și există contexte istorice care fac o anumită zonă geografică mai pregătită pentru anumite schimbări de ordin sociopolitic sau economic. În acest sens, sper ca investigația realizată prin intermediul spectacolului celor de la Reactor să nu se oprească nici la o simplă analiză a fenomenului Caritas și nicidecum la un joc interactiv. Lăcomia, vanitatea, prostia (absența discernământului și a simțului măsurii, imitarea de prost gust și exterioară) sunt tare de neam care, alături de un context istoric prielnic, au condus în mod fatal, inevitabil poporul român din dezastru în dezastru. Miturile sale fundamentale (cum ar fi Miorița) îl predispun la greșeli istorice grave. Și atunci e poate impardonabil că nu ne-am dat seama mai devreme de ce și la 50 de ani de la Revoluție ne vom afla în exact același punct. Gravitând în jurul axei sale de caracteristici funciare, chiar dacă va fi depășit capitalismul western, românul va mai urca o treaptă și apoi încă una din cele ce constituie suma greșelilor istorice la care s-a autodeterminat.

 (Miracolul de la Cluj, cu: Oana Mardare, Lucia Mărneanu, Denisse Moise, Doru Mihai Taloş, regia : David Schwartz, dramaturgie: Petro Ionescu, muzica: Krisztina Sipos, scenografia: Anda Pop, asistent documentare: Silvia Netedu, ilustrații: Lucia Mărneanu, video: Daniel Răduțu, Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca, prezentat în FITPTI 2018 pe 10 octombrie la Teatrul Luceafărul din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/10/capitalismul-la-romani.html

Teatru-coregrafic, marca Gigi Căciuleanu: un spectacol al diferenței

Imagine all the people este un spectacol de teatru-coregrafic de autor, puternic amprentat de ideile originale și de stilul inventat de Gigi Căciuleanu. În creațiile sale coregrafice, dansatori profesioniști evoluează alături de actori, de aceea a impus o nouă tipologie de artist – ”DansActorul”. Actorii uită să fie actori și devin dansatori, iar dansatorii învață să fie actori, pentru ca, la rândul lor, să reînvețe să fie dansatori. Interpreții din show-ul îndrăgostit de oameni al lui Gigi Căciuleanu, creat special pentru Opera Națională Română din Iași, sunt soliștii și balerinii Operei, alături de elevi ai Colegiului de Artă ”Octav Băncilă” din Iași.

Punctul de plecare nu este dat de un scenariu sau de o dramatizare (cum ar fi cazul teatrului-dans), ci de mișcarea pură, dinamica trupului, exersarea mișcărilor în mod ludic, sugerând metafore, întruchipând simboluri.  Diferența dintre teatru-dans și teatrul-coregrafic introdus ca gen aparte de Gigi Căciuleanu tocmai în asta constă: dacă în primul caz ideile sunt ilustrate prin dans, în cel de-al doilea – se ajunge la idee prin mișcare. Compoziții coregrafice simple și din ce în ce mai complexe și mai dificile sunt realizate; prin acestea corpul se expune în fața auditoriului, în poziții fixe, gesticulând ori se descompune prin mișcări bruște, frânte, curbe în emoții, senzații, idei. Ulterior recompunându-se alături de alte corpuri (duete ori coregrafii de grup), folosindu-se adesea elemente auxiliare (măști, obiecte de recuzită, radiocasetofon, printre care și elemente de vestimentație – pantofi, pardesie, pălărie –, acestea din urmă inevitabile într-un spectacol despre oameni, cum este cel de față).

În opinia lui Gigi Căciuleanu, perechea în egală măsură cu neperechea pot forma părți ale unui cuplu, de aceea singurătatea nu e mai puțin frumoasă decât opusul ei.  Chiar dacă ideea de cuplu este prezentă în spectacol prin duete, nu atât cuplul, cât relațiile dintre oameni sunt centrale pentru tematica abordată. Organizarea matematică, numerico-aritmetică a societății, de la 1 la 1+1, apoi la 2+3, formula ideală pentru o conversație (verbală sau coregrafică) ș.a.m.d., până la grupuri umane de diverse proporții și consistențe constituie obiectul de studiu, materialul analizat cu mijloacele teatrului-coregrafic prin acest spectacol. Energia care stă la baza raporturilor dintre oameni tinde să fie numită dragoste, însă formele ei de manifestare sunt diverse, o fracțiune de secundă, un gest, o mimică fiind suficiente pentru a schimba registrul emoțional și chiar pentru a transforma dragostea în opusul ei: afecțiune, atracție, pasiune, resentiment, repulsie, teamă, respingere, evitare, înțelegere, conflict, suspiciune, dominare, indiferență etc. Asemenea emoții sunt reflectate de momentele construite coregrafic.

Aceste emoții, aduse la stadiul de simboluri, sunt trecute prin categorii estetice diferite (sublimul, comicul, grotescul, grațiosul), prin diferite perioade ale muzicii și, implicit, prin tipologii muzicale variate (clasică, flamenco, folk…; Chopin, Bach, Janis Joplin, Astor Piazzolla, Maria Tănase…; rusească, italiană, franceză, americană…), prin modalități diferite de dans – îmbinarea baletului clasic cu mișcări caracteristice stilului teatrului-coregrafic. Uneori mișcările sunt incredibil de lejere, alteori minuțios lucrate, dar întotdeauna purtând o semnificație, mereu alta. Chintesența poate fi regăsită în primele două strofe din Imagine all the people de John Lennon, laitmotivul în ”Imagine all the people (…) living for today”, întregul construct coregrafic fiind parcă inspirat de cele două strofe pe care intră și ies interpreții la începutul și la finalul spectacolului.

Momentele de teatru-coregrafic sunt legate prin modificări operate asupra luminilor; acestea sunt admirabil realizate: scena inundată de reflectoare cu lumină roșie și spoturi albastre, spoturi roșii combinate cu spoturi albastre, asocierea spoturilor roșii, albastre și lime etc. Încadrarea figurii dansatorului și chiar a umbrei/umbrelor acestuia (ca în momentul cu omul și umbra sa, ulterior cele două umbre ale sale – ego, alte-ego, supraconștiință) este foarte bine realizată.

Poezia își face loc prin muzică, lumină și vers în lucrarea unui coregraf care pare să calculeze mișcările dansatorilor săi la milimetru: ”Acum e doar o amintire…”; clipa ce tocmai s-a scurs a și devenit trecut imediat. De aceea, prezentul – acel ceva indescifrabil între trecut imediat și viitor imediat – trebuie prețuit pentru unicitatea, efemeritatea și irepetabilitatea sa. Carpe diem pare să fie mottoul sub care se înscrie acest spectacol. Într-un moment de grup, scena e plină de interpreți care rup ziare râzând frenetic… și scena se umple de ziare călcate în picioare, sunetul lovirii scândurii ajunge, printre toate celelalte melodii, fond sonor în spectacol. Ziarul (prin care se aduc știrile de ”mâine”) e simbolul viitorului imediat: jurnalele sunt rupte și călcate în picioare într-un elan colectiv ce ne spune să trăim pentru ziua de astăzi.

Ulterior se deschide o a doua cortină înspre spațiul din spatele scenei, puternic luminat de reflectoare plasate pe scenă, astfel încât nu e identificat decât un loc amenajat, ordonat, imposibil de descris cu precizie. Acest loc simbolizează paradisul/raiul, înspre care interpreții se îndreaptă doar pentru a-l refuza, revenind în scenă. Din nou, referință la versurile lui John Lennon (”Imagine there’s no heaven (…) No hell below us”). Iadul (momentul cu măști, una dintre cele mai lungi zăboviri în scenă) sunt ceilalți oameni atunci când nu există înțelegere, colaborare și solidaritate.

Dar să ne imaginăm o lume a omului fără granițe (”Imagine there’s no countries”), pașnică, fără certuri ori războaie (”Nothing to kill or die for”), liberă de  ideologii,  prejudecăți ori dogme și în absența autoritarismelor ce decurg din acestea (”And no religion, too”). O asemenea lume este posibilă, ne-a dovedit Gigi Căciuleanu, prin poezie, muzică, dans și umor. Am evadat timp de o oră și jumătate din cotidian și am uitat complet de România, de abuzuri, de violență, de sistemele corupte, de tot ceea ce distruge calitatea umană, competența, șansa, de tot ce ne ucide lent, dar sigur, zi de zi. Preț de o clipă am făcut stop-cadru și ne-am imaginat că ar fi posibil să trăim în prezent pentru o lume mai bună.

 

(Imagine all the people, regia și coregrafia, costume, light design, colaj muzical: Gigi Căciuleanu, distribuția: Monica Ailiesei, Anca Andronache, Bogdan Aprofirei, Dumitru Buzincu, Maria Cotorobai, Georgiana Dimitrescu, Elvis Gache, Mălin Galan, Kotomi Hoshino, Ovidiu Iancu, Vlad Mărculescu, Dănuț Melenciuc, Sarasa Nagamine, Lorena Negrea, Viviana Olaru, Cătălin Pandel, Gabi Roșu, Kurumi Sakamoto, Mizuki Suzuki, Pamela Tănasă, Roxana Trandaf, Bogdan Tuluc, Răzvan Vieriu, Opera Națională Română Iași, premiera: 14 februarie 2015)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/02/teatru-coregrafic-marca-gigi-caciuleanu.html

Teatrul ca arta mecanica

”Penitenciarul de maximă siguranță Iași prezintă...” e formula care-ți dă fiori din trailerul semnat Andrei Cozlac pentru spectacolul Tom&Jerry, după scenariul lui Rick Cleveland pentru filmul Jerry and Tom (1998). Scenariul este pus în scenă de regizorul Florin Caracala. Prezentarea anonimă a castingului, Tony/Moldoveanul, Elaine/Moarta, Karl/Tipul Gras, Vic/Elvis, Tom, Jerry, face apel la identitatea de rol a deținuților distribuiți în piesă, iar nu la cea reală, cel mult este însoțită de o identificare fotografică, nu însă și de nume a celor șase. În filmul regizat de Saul Rubinek apar Joe Mantegna (Tom), Sam Rockwell (Jerry), Charles Durning (Vic), William H. Macy (Karl), Sarah Polley etc.
Evenimentul a avut premiera pe 26 octombrie la Ateneul Tătărași din Iași și urcă pe scena Teatrului Nottara pe 9 noiembrie în cadrul Festivalului National al Deținuților EXIT din București.
Florin Caracala nu e la primul proiect în care implică actori - deținuți ai Penitenciarului din Iași. Un asemenea proiect e ca un fel de secure cu două tăișuri. Oricum ai plasa-o, va tăia. Fie în sus – acești deținuți pun mai multă energie în joc decît o bună parte a actorilor profesioniști. Fie în jos – teatrul ar trebui să ne facă liberi. Or, ei nu pot experimenta această senzație. Revenirea la rampă, rechemați pentru aplauze, a fost foarte diferită de cea a unui actor obișnuit. Un actor manifestă o anumită destindere odată ce a ieșit din rol, pe care nu am putut-o vedea și aici. La finele spectacolului, cei șase mai degrabă și-au (re)intrat în rol. Dar să spunem că poate nu erau obișnuiți cu scena, lucru care însă nu s-ar putea susține și referitor la momentele de joc actoricesc efectiv.
Departe de a fi o artă liberală, teatrul devine în cazul acestui spectacol un fel de distracție mecanică. Mai întîi, mișcările personajelor sînt uneori reduse la mișcările automate ale unor păpuși mecanice, tehnică folosită cu succes pentru da o notă comică. Apoi deținuții - actori sînt lipsiți de experiență scenică, dar regizorul a lucrat asiduu cu ei, ”băgîndu-le rolul în cap”. Ceea ce a dat rezultate uimitoare de altfel. În al treilea rînd, secvențele care compun spectacolul creează impresia unui carusel.
Cam acestea sînt cuvintele care-mi vin în minte atunci cînd judec spectacolul: carusel, puzzle, cub rubik. Un joc al minții poate fi ghicit în spatele transpunerii scenice minuțios organizată, dar în care și viziunea globală funcționează. Imaginile create sînt pur și simplu captivante. Se pleacă de la o imagine inițială (Tom, Jerry și o victimă), compusă din jocuri de lumini și din umbre proiectate în fundal, după care întreaga poveste începe. Se revine, recompunîndu-se detalii ale scenei ultime în scena precedentă ei (pălăria victimei), la scena inițială. O circularitate remarcabilă, un parcurs scenic atent gîndit. Bine, oricînd e loc pentru hazard (tocul de la cizma asistentei lui Oprah).
Structura spectacolului sugerează mai degrabă o peliculă cinematografică decît o piesă de teatru. Și nu mă refer la filmul pe care actorii l-au folosit ca model pentru realizarea rolurilor proprii. Nici la proiecțiile folosite ca background pentru scene. Folosirea proiecțiilor nu e doar o tehnică în cazul regizorului acestui spectacol. Am în vedere o tendință mai generală a artei lui Florin Caracala. Parcă ar încerca să facă film, să imprime fluiditate, mișcare momentelor dramatice. Dinamicitatea la care mă refer nu are un caracter scenic.
Deocamdată regizorul se orientează înspre proiectarea de tip cinematografic a unor secvențe care se succed. Secvențele de scenariu nu-mi spun mare lucru: redau frînturi din viața unor ucigași plătiți, schimburi de replici între aceștia, un fel de scurte anecdote deopotrivă hazlii și cu final sîngeros. Însă felul în care scenariul a fost valorificat surprinde tocmai prin această structură cinematografică. Așteptăm momentul în care regizorul va produce primul său ”film la scenă deschisă”, apelînd la actori profesioniști compatibili.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teatrul-ca-arta-mecanica.html