Regizorul Ovidiu
Lazăr a mărturisit în legătură cu spectacolul său ”Proștii sub clar de lună”,
după Teodor Mazilu, (premiera 14 decembrie 2012): ” Îmi doresc o comedie
puternică despre societatea « de tarabă » a zilelor noastre :
totul se vinde și/sau se cumpără, viața personală e un subiect de tranzacții
financiare și/sau erotice, iar sentimentele au devenit mijloace de șantaj
rizibil”. Numai că spectacolul nu este o comedie, ci o dramă. O dramă
plasată în mahala. Cel puțin în materie
de decor (scenografia Ovidiu Lazăr), regizorul a intenționat să reproducă fragmente
din talciocul ieșean (pantofi, cărți, jucării vechi, partea din față din
carcasa unei mașini etc.). La un alt nivel, este surprinsă mahalaua sufletului
omenesc, la fel de inestetică, precum cuvertura-kitsch, cabina de WC cu telefon
– reminiscență afrimiană, într-un alt registru – sau băncile vopsite
rudimentar, acoperite cu ziare.
Ovidiu Lazăr are un
stil perfid de a regiza. Mai întîi, pentru că el desenează personaje cvasinormale
(Gogu se îmbracă office, iar Ortansa
are dessouri fine) în acest decor infect: Clementina (Roxana Mârza), femeia comună, dar
cinstită, totuși capabilă a-și jertfi personalitatea pe altarul mariajului,
identificând fericirea în posesivitate și dedicație; Ortansa (Livia Iorga), femeia
cu moravuri josnice, echivalând fericirea cu posesiunea; Gogu (Doru Aftanasiu),
bișnițarul, speculant, coțcar; Emilian (Horia Veriveș), slujbașul onest la
Garda financiară, lipsit de efuziuni sentimentale. Numai că femeia cinstită e
căsătorită cu delapidatorul, iar pițipoanca are bărbat moral. Actualizând și
mai mult mesajul, în virtutea afinităților elective, pițipoanca și cocălarul se
regăsesc. Pentru a ajunge în acest punct, regizorul avea nevoie de cuvertura cu
motiv balcanic, de rochia roșie, de pelerina din imitație de leopard etc. Scenografia
densă subîntinde idei bine precizate, cum ar fi: ”cum doarme o femeie
îndrăgostită de un bacșiș?”. În al doilea rând, regizorul este un
intelectualist; caracterele au fost deja trecute prin filtrul său, iar ceea ce
ne livrează nu sunt oameni vii, ci caricaturizări. Acest lucru este într-un mod
aparte evident în cazul lui Horia Veriveș, care face un fel de rol pe dos. În
același timp un dublu rol, memorabil rămânând personajul care știe că ar trebui
să se indigneze, dar de fapt nu simte nimic și, de aceea, se detașează parodic
de ceea ce s-ar fi presupus că ar trebui să fie propria indignare.În ceea ce privește distribuția, norocul nu este egal împărțit. În mod deosebit se remarcă povestitorul (comentatorul), având funcția de a lega scenele între ele. Devenit un fel de Hamlet al mahalalei sentimentale de astăzi, Radu Homiceanu face un debut promițător pe scena TNI. Două măști, de o parte și de cealaltă a scenei, aparțin acestui nivel declamativ, al maximelor din Ipocrizia disperării, adaptate pentru a explica scenele din spectacol: ”Omul prost este inevitabil ipocrit”, ”Ignoranța nu este numai prostie, (...) ignoranța e și o viclenie”, ”Ignoranța (...) poate fi foarte bine un act de voință!”, ”Cuvintele nu sunt aceleași pentru toți oamenii”, ”Fericirea nu se pierde, nu se câștigă, ea doar există”, ” Mi-e rușine să apar în fața soarelui cu aceleași tabieturi” etc.
Pentru Ovidiu Lazăr textul lui Mazilu reprezintă o sursă de sagesse. L-a decupat în replici marcante și l-a scris pe afiș, aproape că l-a scris și pe fruntea personajelor, castrându-le. Dacă personajele lui Mazilu, oricât ridiculizate, sunt vii, nu se poate spune același lucru și despre caracterele conceptualizate ale lui Lazăr. Personajele din teatrul lui Ovidiu Lazăr nu au viață. Rabat face Roxana Mârza în scenele suculente când Clementina încearcă a-și depăși condiția de femeie normală (personajul acesta, la polul opus Iulianei din O sărbătoare princiară, o solicită și o pune mai bine în valoare). În cea mai mare parte, însă, actorii își datorează contribuția unor roluri anterioare. Atunci când ajung la un anumit nivel, actorii tind să perpetueze un mod de a juca, făcând apel la manierisme, inventariind în loc să inventeze. E cazul Liviei Iorga (naivitatea exagerată a pițipoancei), al lui Horia Veriveș (devirilizare parodică) și al lui Doru Aftanasiu (atotsuficiența bossului) din ”Visul unei nopți de vară” în regia lui Radu Afrim. Acest lucru este extrem de evident mai ales spre sfârșitul spectacolului, când, ceva mai obosiți, joacă din reflex, fără a-și mai conștientiza/simți rolul actual. (Livia Iorga repetă acel ”mă(i)” din ”Visul” de cel puțin 25 de ori pe parcursul întregii reprezentații!). Singurul rol mazilian – a se citi viu, iar nu mazilit - (alături de prestația lui Horia Veriveș, care chiar îți aduce un zâmbet pe față) e cel al Brândușei Aciobăniței, pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată într-o vervă comică similară.
Drama de mahala este montată de Ovidiu Lazăr într-un stil pe care l-aș numi retro-avangardism (una dintre scenele în care Emilian se confesează Vasilicăi - Oana Sandu – este tratată gen urmărire generală, cu walkie-talkie și costumație de camuflaj; un candelabru dă semnale luminoase că Gogu se află în impas; scena este inundată semnificativ de instalația luminoasă care o tapetează; la final, comentatorul intră în scenă cu o cască fosforescentă – efectul unei instalații de leduri ce o îmbracă). Teatrul brut prin decor, inert prin manierizare și conceptualizare, ar putea fi totuși actual. Dacă ne-am regăsi în sentința finală? - ”Ne e teamă de prezent așa cum ne e teamă de singurătate și de moarte (...) fiindcă prezentul mă silește să-l trăiesc într-o stare de luciditate. Prezentul nu poate fi trișat”. Dacă parcurgând supermarketurile în prag de Sărbători am resimți acut lipsa de sens a întregii poleieli din brazii de plastic, fastul bizar al ledurilor aprinse peste tot? Ori că Iașul iluminat ar semăna cu un talcioc romanțios? Iar viața noastră – un vals încheie spectacolul – ar fi ca ”într-un bazar sentimental”...
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/01/drama-si-mahala.html
