Spectacolul cu piesa ”Țestoasa lui Darwin” îndeamnă la o meditație despre sensul istoriei, al istoriei ca subiectivitate implicată ori obiectivitate detașată, al istoriei generale sau individuale, despre disputa dintre științele exacte și cele ale spiritului, despre comunicarea dintre istorie și știință ca voci alternative ale umanului, despre evoluția speciilor și involuția spirituală a omului. Balanța înclină spre importanța detaliilor celor mai concrete și cât mai individuale pentru descifrarea semnificației istorice a faptelor indivizilor, dar și spre implicarea omului în tot ceea ce i se petrece, implicare fără de care gesturile și alegerile sale nu ar mai avea sens, în defavoarea istoriei științifice, abstracte, generale, pretins pur obiective.
Faptele istorice pot fi ocultate, șterse ori rescrise
în funcție de interesele politice ale vremii, însă un mărturisitor neașteptat,
asistând timp de două sute de ani la evenimente, ar putea revoluționa
istoriografia. După cum știința ar putea fi revoluționată de dovada ca o specie
să evolueze, prin mutații genetice, în altă specie. Dat fiind că anumite
descoperiri științifice sunt pasibile de a fi ascunse publicului larg și
livrate cu porția în funcție de interesele politico-economice ale momentului.
Un generos joc de idei, suscitat deopotrivă de text și spectacol, pune sub
semnul întrebării orice alt joc al minții creat de om, istorie, știință,
religie, orice conflict teoretic, cum ar fi cel dintre evoluționism și
creaționism.
Centrul de greutate în cazul de față îl constituie
textul dramaturgului spaniol contemporan Juan Mayorga (”La Tortuga de Darwin”,
2008) montat în premieră pe țară la Naționalul ieșean, ideile despre memorie,
politică și mărturie istorică ale dramaturgului filosof, în jurul căruia se
raliază prestația actorilor și nu în ultimul rând viziunea regizorală a lui
Radu Ghilaș. Dacă orice spectacol e în primă instanță unul centrat pe regizor,
text sau actor(i), în funcție de ceea ce interesează mai mult, nici un
spectacol de teatru nu e vreodată doar unul de autor, text sau actor.
Punerea în scenă e curată, fresh, fără excese, demnă de autorul contemporan ales de regizor.
Decorul aerisit, luminile atent planificate, proiectiile din lumea artropodelor
sau cele acvatice, la care contribuie și sound-ul mereu adecvat constituie
premisele actualei viziuni regizorale ușor suprarealiste, cu vagi accente de
melancolie privitor la sensul umanității. Din perspectivă narativă, stinse
sugestii metateatrale conferă spectatorului o referință la prezent, trimiteri la
textul tocmai pus în scenă, referințele intertextuale sau la actualitate pot fi
astfel vag redate sau mai vizibile.
Sub aspectul
distribuirii actorilor în roluri, destul de arbitrară de altfel, am remarcat că
prestații ceva mai entuziaste ca stil de joc (Irina Răduțu Codreanu-Beti) sunt
în permanență ponderate de sobrietatea (Emil Coșeru-Profesorul) ori stăpânirea
(Dumitru Năstrușnicu-Doctorul) altor evoluții actoricești. Același lucru se
poate observa și despre plasarea lui Harriet (Pușa Darie) în triunghiul format
din știință, istorie, martor (subiect).
Povestea fantastică o face pe Harriet, broasca
țestoasă a lui Charles Darwin adusă din Galapagos în Europa și supusă unei
evoluții exponențiale prin care ajunge să-și depășească specia, martor al
istoriei și cobaiul unor posibile experimente medicale. Aceasta își oferă
voluntar serviciile unui istoric în schimbul promisiunii de a fi ajutată să se
întoarcă în Galapagos spre a muri acasă. Harriet nu dă înapoi nici atunci când
o schimbare de situație o face cobaiul unui medic cu reputație îndoielnică, în
rezerva unui spital. Sub aceeași promisiune de a fi dusă acasă, ea se pune în
serviciul medicului, păstrându-și pentru sine dreptul de a evita orice îi pune
în pericol viața.
Nu în ultimul rând, marketingul și showbiz-ul cu știri mai mult sau mai
puțin fake, extravagante și cu priză
la public ar fi, dincolo de amenințarea pe care o reprezintă propria memorie
sau datele ei genetice, cea de-a treia capcană în care ar putea cădea
personajul misterios, interpretat foarte șic de Pușa Darie, Harriet, țestoasa
lui Darwin. Însă personajul neobișnuit, purtând cu sine viclenia instinctului
de autoconservare, nevoia de adaptare a speciilor în evoluție și istoria
Europei nu cade în nici una din capcanele care îi sunt întinse. Ba mai mult, îi
pune la pământ prin otrăvire pe cei care îi prevesteau o moarte nedemnă de
zestrea genetică și moștenirea cultural-istorică pe care le purta cu sine.
Ne-o imaginăm pe Harriet, după peripețiile altor două
secole, ajunsă într-un final înapoi acasă, în Galapagos, pentru a muri
liniștită și mărturisind, poate, că îi va fi dor să se întrebe cu privire la ce
sens au toate acestea, eforturile în zadar ale oamenilor de a clădi imperii,
teorii, catedrale, revoluțiile, ura de clasă, genocidul, pandemiile,
războaiele, cutremurele.
(Țestoasa lui Darwin de
Juan Mayorga, traducere: Dana Coșeru, distribuția: Pușa Darie-Harriet, Emil
Coșeru-Profesorul, Irina Răduțu Codreanu-Beti, Dumitru Năstrușnicu-Doctorul,
regia: Radu Ghilaș, scenografia: Sebastian Rațiu, muzică originală și sound
design: Odry Bârcă, video design: Mihai Nistor, premiera: 11 februarie 2023,
Sala Studio, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2023/02/ce-sens-au-toate-acestea.html
