Împreună cu echipa de lucru, regizorul Florin Caracala dă
viață scenică și dinamism unui text de proză scurtă, ce ficționalizează
realitatea unui ritual preistoric, la o primă vedere dificil de perceput ca
spectacol. În același timp, imprimă viață, la granița dintre real și fantastic,
personajelor greu de imaginat la o simplă lectură.
Regizorul pare adeptul multiplicității perspectivale în
teatru. O multitudine de interpretări devine posibilă: antropologia straniului
ritual de decapitare a morților, mitologia din spatele păstrării craniului decorat,
metafizica presupozițiilor, a credințelor de nestrămutat, a ceea ce gândim ori
facem în baza unor prejudecăți culturale implicite.
În momentul în care o revoluție de ordin științific,
estetic ori ritualic are loc, setul de presupoziții înrădăcinat este înlocuit
de un altul. Pe muchia provocării unei asemenea revoluții, Maxine (maestra
ceremonialului, cea mai în vârstă persoană din comunitate, o compoziție
actoricească la superlativ, interpretată de Mălina Lazăr, cu ochii proptiți în
neant, fără privire, atunci când repetă robotizantele cuvinte ale ritualului, privind
în afară odată cu demascarea regulilor inventate și privind în vidul interior,
sfâșiată de amintirea de dinaintea amintirii) se confruntă cu violența contemporanilor,
deoarece a încerca să-i zdruncini cuiva presupozițiile, la care se raportează
în gânduri și acțiuni, conduce la răbufniri.
Dintr-un alt punct de vedere, știința, religia, filosofia, istoria nu sunt decât jocuri ale minții, creații, invenții ale omului. Iar dintr-un altul, domeniile practic (morala și politica) și științific nu sunt decât imagini luate drept fapte care ar putea fi convertite în imagini pure (din domeniul estetic) care ne provoacă imaginația și stau sub semnul contemplării ca delectare.
În spectacolul său despre trezirea la realitatea că principiile sunt
plăsmuite (într-un illo tempore, de
dinaintea amintirii), regizorul Florin Caracala construiește admirabile exemple
ale trecerii imaginilor din tărâmul experienței practice în cel al imaginilor
științifice sau pur contemplative, estetice. În cel al imaginilor științifice
când intervine problematizarea și stârnește curiozitatea spectatorului, al
spectatorului implicat cumva prin oglinzi deformatoare. În cel al imaginilor
estetice când, de pildă, capul defunctului nu mai e o căpățână, ci simbolul
persoanei iubite, ”încă printre noi”, cu care rudele cele mai apropiate vor
ajunge într-o bizară relație de coabitare, odată depășit momentul răvășitor al
funeraliilor.
Și mai există o interpretare ce explorează subconștientul
și aspectele iraționale ale experienței umane. În mod paradoxal, celelalte vârstnice
(Marjorie/Pușa Darie, Agatha/Tatiana Ionesi, Evelyn/Livia Iorga) par să-și
amintească o întâmplare de dinaintea amintirii (sinuciderea prin spânzurare a fiului lui Maxine
și trauma declanșată de eveniment). Prilej pentru alte transmutări ale laturii
practice (și implicit ale unor imagini factuale) în imagini estetice –
corpurile decapitate atârnate de marele copac din centrul crângului unde au loc
funeraliile nu sunt simple leșuri, ci semnifică gândurile negre, refulate, de
dinaintea amintirii. Practic, refuzul preotului de a-l înmormânta pe tânăr este
urmat de refuzul amintirii din partea lui Maxine (”prea greu pentru spatele
meu”) și declanșează straniul ritual care va continua, mecanic și rigid, având
literă de lege în rândul comunității. Estetic, Maxine și dincolo de ea,
regizorul transpune trauma în spectacol, se joacă cu obiceiurile despre a căror
origine nu știe nimeni dintre cei mai tineri membri ai comunității, creează noi
reguli ludice (posibila introducere a unui cântecel în ritual), parte a unei
conversații implicite între trecut, prezent și viitor. Dar și parte a unei
confruntări între două tabere (conservatorii și inovatorii) având ca obiect de
dispută schimbarea bruscă a vorbelor consacrate prin ritual. Adăugirile la
ritual (”Nu există Dumnezeu”, ”Nu există viață de apoi”) introduc o
problematică existențialistă privitor la sensul vieții. Transpusă estetic minunat
prin plânsul răscolitor al mamei fetiței moarte (Andreea Boboc) ce conferă
spectacolului un caracter cathartic.
Nu în ultimul rând, spectacolul aduce în discuție
teatralitatea. Prin ceea ce funcționează și ca insert parodic de teatru în
teatru. În general, regizorul detensionează atmosfera gravă prin grotesc în
construcția și atitudinea personajelor, prin detaliile de decor și
vestimentație, prin ingeniozitatea de care dă dovadă la nivelul reconstruirii
textului, prin alegerea unor ritmuri alerte, în contrapoziție cu acțiunea
scenică serioasă, chiar sumbră. În același timp, lucrează curat teatral, creează
momente estetice autentice, redă suferința umană cu seriozitate și lirism,
alegând piese muzicale în acord cu trăirea scenică, conectând spectatorul la
vibrația afectivă a personajelor. Tocmai de aceea, momentul de teatru în teatru
Shakespeare e mai mult decât o parodie care deconectează de la îngândurare. El
ascunde un crez exprimat negativ, despre cum nu ar trebui să fie teatrul, o
respingere a actualizării excesive, a mutilătii textului, a teatrului
baloanelor de săpun, ca divertisment facil.
(De dinaintea
amintirii după David Vann, traducere: Marius Chivu, dramatizare și
adaptare: Maria Manolescu, regia: Florin Caracala, distribuția: Mălina Lazăr,
Pușa Darie, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Ionuț Cornilă, Răzvan Conțu, Andreea
Boboc, Dumitru Georgescu, Marian Stavarachi, Robert Agape, Alexandra Azoiței,
Mara Bărbărie, Alexandra Budău, Luca Gumeni, scenografia: Bogdan Spătaru, costume: Maria Simona Sacalov-Arsu și Alexandra Rîmbu, prostetică: Cătălin Sebastian Marin, proiecții video: Andrei Cozlac, asistență regie: Luiza Cupceac, asistență tehnică: Alexandru Chiculiță,
premiera: 20 aprilie 2024, Teatrul Național Iași, Sala Teatru3)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2024/04/de-dinaintea-amintirii.html
