Intra cine poate, ramine cine vrea

Cafeneaua Maideyi propune în această vară un spectacol neobișnuit, controversabil, intitulat Seară unică garnisită intelectual sau pagini universale lirico – armonice, susținut de actorii Teatrului Național din Iași: Daniel Busuioc, Octavian Jighirgiu, Dumitru Năstrușnicu, alături de o tînără colaboratoare, actrița Oana Miron. Regia: Octavian Jighirgiu. ”Serata” s-a jucat deja de două ori, pe 10 și pe 14 august și se va mai juca pe 28 și pe 31 august.
Nu mi-e ușor să-mi dau seama care au fost intențiile regizorale în cazul acestui spectacol. Cu atît mai mult cu cît publicul - țintă nu este clar reprezentat de către autori. Spectrul auditoriului vizat și al aspectelor la care se face aluzie este extrem de generos, mesajul este căutat, nu livrat, iar în cele din urmă - lăsat la latitudinea publicului. În mod evident, am asistat la o parodie, dar a ce? A spectacolelor de cămin cultural, a spoielii de cultură din unele cercuri de pe la noi, a enciclopedismului autohton (wikipedia), care împiedică separarea domeniilor de interes – românul știe de toate, e bun la toate, dar nu face nimic cum trebuie și nu duce nicio treabă pînă la capăt. A generației movie, popcorn, Coca Cola, a miturilor culturale din diverse perioade istorice, mai îndepărtate sau mai apropiate - make love not war, Eminescu, protecția plantelor.
Deviza junimiștilor, ”Intră cine vrea, rămîne cine poate”, este cu acest prilej întoarsă: ”Intră cine poate, rămîne cine vrea”. Dacă în primul caz, intrarea e liberă și decisivă calitatea intelectuală, specificul societății contemporane pune accent pe cantitatea material – numerică a proprietăților și banilor, iar dacă nu te adaptezi, ești liber să părăsești jocul. O ședință de cenaclu Junimea, dar pe dos devine și spectacolul, în cadrul căruia se citește Povestea poveștilor sau Povestea p... de Ion Creangă.
Plecînd de la acest eveniment, aș aduce în discuție relația dintre estetică și pornografie (reprezentări vizuale, dar nu numai, chiar și auditive, vorbe, pînă la gesturi, fapte atitudini obscene). Avem între artă și pornografie o graniță definitivă, rigidă sau una relativă, maleabilă? În ce măsură creațiile cu caracter licențios, fie că e vorba de teatru, film, literatură ori alt gen artistic, ar putea fi legitimate ca fenomen estetic? Care ar fi criteriul estetic și cum îl confruntăm cu teatrul contemporan, abundînd de limbaj licențios, nuditate vizuală și trivial?
Un criteriu estetic își află originile în Hippias Maior și a fost reformulat de filosoful britanic Michael Oakeshott în termeni de contemplare și delectare. Dacă spectatorul se erijează în receptor al unor reprezentări unice, aflate doar sub semnul prezentului, anistorice și irepetabile, punerea în scenă și-a atins scopul estetic. În caz contrar, dacă reprezentările sînt întinate de dorințele și idiosincraziile subiectului, experiența estetică nu se mai realizează, pierzîndu-se în sfera practicului.
În plan social, satisfacerea dorințelor și a intereselor proprii fiecărui individ primează (”intră/rămîne cine vrea”). În plan estetic, se urmărește o evadare din acest plan al dorințelor și realizărilor imediate (”intră/rămîne cine poate”). Nu numai că acest spectacol nu ajunge să se constituie ca experiență estetică deplină și autosuficientă, dar nici nu-și propune acest lucru :”Intră cine poate, rămîne cine vrea” iată deviza sa. Intră cine și-a rezervat loc, cine a plătit bilet, cine poate savura o glumă bună, dar și cine e capabil să aibă o experiență estetică elevată, unică. Rămîne, însă, cel pentru care spectacolul și-a atins funcționalitatea: a rîs, i-a plăcut, a identificat legătura dintre unele aspecte parodiate și a resimțit satisfacție, ș.a.m.d. Or, acestea din urmă reprezintă în totalitate deziderate practice.
Teatrul contemporan deservește mai mult practicului, decît unor pretinse criterii estetice ideale. Iar vulgaritatea nu poate fi justificată estetic decît recurcînd la criteriul practic, concret al satisfacției sensibile (”îmi place ceea ce văd”, ”mă amuză ceea ce aud”).



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/intra-cine-poate-ramine-cine-vrea.html

Teatru de improvizatie

Teatrul de improvizație, o noutate a genului pentru Iași, se caracterizează prin absența unui scenariu, a regizorului ori a scenografiei, prin ludic și hazard. Actorii trupei intră în scenă și joacă, plecînd de la sugestiile spectatorilor. Tot ceea ce se întîmplă e ad hoc și ne seamănă, pentru că nu putem avea, ca public, decît actorii pe care îi merităm. Cu cît sîntem mai spirituali și mai creativi, cu atît mai sclipitori vor fi actorii din fața noastră. Inevitabil, preluăm din energia interlocutorului. Ca-n orice act de comunicare, sensul se constituie din interacțiune, iar adevărul e la mijloc.
Constituită pe 16 iulie anul acesta, sub deviza ”New clowns in town”, trupa IDIOT a jucat în premieră teatru de improvizație vara aceasta la Iași în Arte Bar. Și a continuat. Dar de ce IDIOT? Poate pentru că atunci cînd jocul devine absurd sau nu mai funcționează, nimeni nu se supără. Actorii nu caută să fie inteligenți cu orice preț și nici nu evită replicile de primă instanță, primele care le vin în minte atunci cînd se gîndesc la ceva. De aceea, ei se joacă foarte mult pe ei și cu ei înșiși, necenzurîndu-și reacțiile fără sens, cuvintele mai puțin uzuale ori inventate. Asemenea exerciții, sînt convinsă, acești actori le fac și între ei ori cu prietenii în viața de zi cu zi. Teatrul de improvizație practicat de IDIOT pune accent pe rolul inconștientului în creația dramatică, or prin această sfidare a rațiunii s-ar explica și titulatura trupei.
Pe 5 august în Clubul Presei din Iași a avut loc un spectacol de teatru de improvizație, performat de aceeași trupă, IDIOT. Spectacolul se va mai juca miercuri, 10 august în aceeași locație. Își dau concursul tinerii actori ai trupei: Alexandru Petrila, Codrin Dănilă, Theodor Ivan și Roxana Konyar. Dintre aceștia, Alexandru Petrila își asumă rolul de moderator între actori și public. El introduce, mediază și cronometrează toate jocurile care ajung să compună spectacolul. De asemenea, stabilește cîteva reguli, alegînd semnalele prin care publicul să-și manifeste entuziasmul și aprobarea, respectiv dezamăgirea și dezaprobarea cu privire la jocul actorilor.
Am apreciat multitudinea și varietatea jocurilor inventate, printre care compunerea unei narațiuni despre un personaj ales la întîmplare de spectatori, continuarea poveștii fără ca actorii să poată folosi anumite consoane, alese tot de public, mimarea unei acțiuni cerute de spectator, inventarea unui moment, plecînd de la un loc de asemenea luat de la spectatori, repetarea aceleiași povești implicînd un grup binecunoscut, micșorînd treptat timpul de lucru, aducerea cîtorva spectatori pe scenă, pentru a continua verbal momentul în derulare, la semnalul actorilor, solicitarea unui spectator pentru a cronometra momentele de pe scenă.
Nefiind ajutați de un public prea participativ, actorii au avut de luptat, pe lîngă teama de ridicol ori de a nu reuși să fie suficient de savuroși, cu inerția spectatorilor, care cu greu au putut fi mobilizați să dea curs invitațiilor de urca pe scenă, de a răspunde la întrebările moderatorului, pentru a putea urzi spectacolul propriu-zis. Cred că dependența de dispoziția și de experiența spectatorului reprezintă principala încercare a teatrului de improvizație. Dacă ceea ce un actor comunică înspre auditor poate fi numit mesaj abia după ce a fost receptat într-un anume fel, de acestă dată nici măcar nu mai există acel conținut supus transformării. Ci spectacolul în întregul său se vrea creat în fața și cu aportul spectatorilor. Am remarcat coeziunea trupei și felul în care se aprobă și se susțin unul pe altul atunci cînd le reușește ceva. Din păcate, în cea mai mare parte a momentelor jucate, actorii nu și-au putut depăși publicul format din oameni plicitisiți, insuficient antrenați spiritual, suferind de condiționările unui cotidian monoton, deprimant. Însă, dacă un asemenea performance s-ar întîmpla mai des, poate că oamenii din bar și-ar permite să devină mai degajați, mai inspirați.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/teatru-de-improvizatie.html

Natura moarta cu nepot obez

Spectacolul Natură moartă cu nepot obez, după piesa de teatru contemporană în două acte, scrisă de Ion Sapdaru, a fost pusă deja în scenă la Naționalul ieșean, începînd cu martie 2010. A fost, de asemenea, montată în București, la Teatrul Odeon, în regia lui Eugen Făt. Pentru reprezentația de la Iași, preconizată și pentru stagiunea următoare, regizată de Ion Sapdaru, distribuția este asigurată de: Volin Costin (Pompiliu), Irina Răduțu Codreanu (Lili), Georgeta Burdujan (Vanda), Anne Marie Chertic (Cesonia), Catinca Tudose (Mirela). Toți sînt actori ai TNI, excepție făcînd actorul Violin Costin, aparținînd echipei Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani.
Scenografia spectacolului, semnată Gelu Rîșca, tot de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, inspirată de apartamentul soacrei, ne introduce într-un spațiu vetust. Atmosfera încărcată (pereți plini de fotografii, mobilier în exces, bibelouri, mileuri), cu toate acestea, familiară, contrastează cu ideile mai fanteziste ale piesei: rînd pe rînd, mătușile lui Pompiliu mor, pentru ca, spre final, să revină toate odată în mintea și, implicit, în viața acestuia, neschimbate, acaparatoare, pline de sfaturi, înțelepciune și ... dragoste. De fapt, cred că am atins acum chiar tema acestei piese de teatru: dragostea sufocantă, nimicitoare. Debordînd de mămoșenie, cele trei mătuși îl cresc pe fiul surorii lor, îmbuibîndu-l, pînă ce acesta ajunge obez. Tot din prea multă dragoste, ele își permit decizii cu privire la viața lui intimă. Angajează o prostituată, de care ulterior el se va îndrăgosti. Și exemplele de un realism crud ar putea continua.
Insist pe ideea efectelor dezastruoase ale dragostei prost gestionate. Asistat în permanență de altcineva (mătușile îl ajută să se îmbrace, îi pun mîncarea dinainte, îl alintă și consolează), Pompiliu dezvoltă un vid interior, afișînd răceală și indiferență, camuflîndu-și personalitatea. De fapt, nu se maturizează niciodată. Inevitabil, personajul aparent normal, rațional, ducînd o viață obișnuită, ajunge să explodeze cînd în existența lui vlăguită este inserat un element diferit, provocator (Lili). Moartea mătușilor îl lasă fără atele, iar el caută refugiu într-o relație utopică. Coșmarul întregii lui vieți revine la suprafață, în chipul fantomelor mătușilor, deoarece nu se poate amăgi cu surogate (metafora naturii moarte).
Totodată, e vorba aici despre dificultatea de a fi noi înșine într-o societate în care accentul cade pe imagine, obturîndu-ne individualitatea, dizolvîndu-ne într-o masă amorfă. Distanțele, chiar dacă uneori sesizabile, sînt complet irelevante: destinul lui Pompiliu devine al oricui este judecat după aparențe, etichetat ori catalogat. Suferința unui astfel de om nu poate afla remediu, sfîrșitul piesei fiind în acest sens relevant: întins pe o canapea, sub oblăduirea unei pilote, personajul rămîne tăcut, în întuneric.
Există cel puțin cîteva elemente în spectacol care îmi confirmă că nimic nu e întîmplător în această piesă: simbolistica cifrei trei (trei mătuși, trei ”ursitoare”, trei ”grații”, ”balaurul cu trei capete”), atenția acordată cromaticii vestimentare și contrastelor (mătușile sînt îmbrăcate în negru, existență anostă, iar atunci cînd revin ca apariții, poartă alb, mirese). Cît despre rolul Pompiliu, comedia atinge culmi paroxistice, la granița cu tragedia. Împletind ridicolul cu grotescul, personajul principal, în halatul său roz, tolănit în fotoliu se opune neconcludent avansurilor prostituatei, depășită și ea de situație. Nimic forțat, spectacolul curge cît se poate de firesc, spre patetismul zguduitor prin care ”Pompiță” își declamă soarta, ajungîng în cele din urmă la delir, înregistrînd o casetă, prin care își motivează sinuciderea (un clișeu al filmelor americane, mai ales atunci cînd se au în vedere moștenitorii, revalorificat absurd, pentru că adresantul, fantomele mătușilor, nu este distinct de mintea agitată a emitentului. În aceste momente de monolog, am avut certitudinea că Violin Costin reușește un rol convingător în fața publicului ieșean.



Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/08/natura-moarta-cu-nepot-obez.html