Teatru provincial

Pe 7 septembrie, la orele 20, în cafeneaua Maideyi, a avut loc premiera spectacolului Căsătorie în … doi, pe marginea unor texte Ion Baieșu, realizat de actorii Andrei Ciobanu (Frosinel Leuștean) și Ana Hegyi (Petronela Ghimbir). Regia: Andrei Ciobanu. Spectacolul se va mai juca pe 16 și pe 23 septembrie.
Dacă rolul făcut de Andrei Ciobanu este unul bun, dar lipsit de sclipiri, în schimb, prestația actriței Ana Hegyi a reprezentat o surpriză reală. Ana Hegyi a terminat Liceul de artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția de teatru (2004) și Universitatea de Arte ”George Enescu”, specializarea Artele Spectacolului de Teatru (2008, master 2010). Pînă în prezent, a lucrat foarte mult cu copiii de la Palatul Copiilor, organizînd cercuri, programe și punînd în scenă piese de teatru. Ana Hegyi a mai jucat în 4X4 la Baia Turcească, în regia Alexandrei Badea, în Iov și Salubrizarea, la Teatrul Național, în regia lui Ovidiu Lazăr, în Flori, fete, filme sau băieti și în Fast Forward , Now Rewind, la Ateneul Tătărași, în regia lui Florin Caracala. După a urmat o pauză de scenă, în care s-a ocupat mai mult de viața personală, s-a căsătorit, avînd chiar și un copil. Iar acum pot să spun că am revăzut-o revenind pe scenă cu dezinvoltura maximă ce o caracterizează, dar pe care și-a controlat-o minunat într-un rol de compoziție foarte reușit, dezvăluind o actriță împlinită și pe care merită să o vedeți jucînd. În acest moment, am mari așteptări de la actrița Ana Hegyi.
Piesa e o parodie a mariajului tradițional și, implicit, tradiționalist, a veții comune, care se pliază după cuvinte mari (fericire, ideal, orizont), preluate de pe ici, de pe colo și de la ceilalți. Viețile oamenilor obișnuiți seamănă nepermis de mult unele cu altele, dar nu e nicio impietate în asta. Ca să concretizăm, Petronela Ghimbir și Frosinel Leuștean, protagoniștii unei căsătorii cum-se-cade, avînd nevoie de un ”orizont”, îl împrumută pe cel mai la îndemînă: ”bărbatul aduce banii”, ”femeia – dragostea”, iar mariajul nu va putea fi decît unul ”fericit și prosper”. Nunta o facem cu rochie și tam-tam ca să o vadă și pe Petronela ”localitatea”. Ulterior, ea va avea un program strict, bine întocmit de el, pentru că a mai fost aplicat și de alții, fiind inițiat de cineva ” foarte competent”, cu trezirea la prima oră și realizarea programului zilnic, după un plan întocmit cu mare exactitate de el. Pînă și tandrețea conjugală este economic dozată și contabilizată, pentru ca orizontul să asigure fericirea și prosperitatea maritală : ”... pregătești cafeaua cu lapte și niște ouă moi sau ochiuri, indiferent, deși eu prefer moi sau cleioase și vii cu ele la patul meu, mă săruți dulce după ureche, dar fără să mă gîdili, că sînt foarte sensibil la locul acela, și mă trezești în vorbe cît mai ușoare, pentru că, dacă mă trezești în vorbe tari, riști sa ma indispun …”. De fiecare dată și în orice detaliu, programul cotidian este centrat pe preferințele, nevoile și dorințele lui.
Probabil că acestei montări i s-ar potrivi cel mai bine titulatura de teatru provincial. Am în vedere modul în care realizatorii interpretează piesa de teatru și o adaptează la conjunctura și premisele actuale (dar nu numai). De exemplu, numele localităților sînt modificate, acțiunea derulîndu-se cu trimiteri spațiale locale, cum ar fi Lețcani și Iași, în loc de Lehliu și Medgidia.
Emanciparea de după revoluție a adus mutații și-n fenomenul mariajului tradițional. Astfel că, în ciuda adaptării, actualitatea acestui scenariu ar putea părea una limitată. Acum nu mai mergem la Mamaia, ci la all inclusive în Turcia sau Bulgaria, acum femeile au propriul job și, cu puțin noroc, cîștigă chiar mai bine decît bărbații. Ceea ce nu înseamnă că s-au schimbat principiile ori că rolurile n-au rămas în cea mai mare parte asemănătoare. Ori că noi înșine am putea fi mai mult decît niște provinciali într-un, să zicem, altfel de teatru provincial.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/09/teatru-provincial.html

Shakespeare and me

Nici bine nu m-am întors din țara lui Shakespeare, că am fost inivitată la cea mai recentă premieră din cafeneaua Maideyi, intitulată nici mai mult nici mai puțin decît Me vs. Shakespeare. Am fost martora unui eveniment teatral scurt, dar cuprinzător, care-a avut loc pe 4 septembrie la orele 20 în locația deja amintită (în reluare azi, 11 septembrie, orele 20). Piesa se mai joacă pe 16 octombrie, într-o nouă formulă: Andreea Spătaru - Ionuț Cornilă.
Piesa de teatru originală într-un singur act, de la care se pleacă în adaptarea autohtonă, Jenny does Shakespeare, aparține scenaristei contemporane, totodată actriță și regizoare americancă, Geralyn Horton. În rolul lui Jenny : Andreea Spătaru, care a tradus și adaptat piesa pentru publicul din România. În rolul moderatorului : Alina Mîndru. Andreea Spătaru a fost eleva Mihaelei Arsenescu Werner, sub tutela căreia s-a realizat acest spectacol, inițial jucat în cadrul restrîns al Universității ”George Enescu” din Iași.
Salut cu acest prilej ideea de a scoate la rampă în fața unui public divers a spectacolelor inițial concepute ca proiecte de dizertație ori proiecte în cadrul teatral academic din Iași. Acest lucru a mai fost realizat și în cadrul profesionalizat al Ateneului, chiar și pe scena Naționalului ieșean. Însă e cu atît mai provocator să adaptezi o piesă creată cu un scop academic, pentru ca aceasta să prindă la publicul de cafenea, unde așteptările pot să nu concorde cu realitatea în ceea ce privește publicul țintă, ceea ce face ca actorul să fie mult mai atent la modul în care își distribuie discursul dramatic, pentru a se face înțeles.
Debutînd timid, dar numai pentru scurt timp, testîndu-și auditoriul, Andreea Spătaru se lansează pe parcursul reprezentației într-un rol nonconformist, bine construit, promițător. Presiunea autorității personalității educatorilor poate deveni de nesuportat pentru adolescent, conducînd la consecințe dezastruoase (consum de droguri, eșec școlar, sinucidere). Aceasta constituie tema dominantă a spectacolului, iar figura lui Shakespeare devine emblematică pentru altarele pe care adolescenții au nevoie să le profaneze, pentru ca la final, în urma producerii unei edificări, să poată deveni ei înșiși. Jenny are 17 ani. E vîrsta anarhismului deplin, cînd curajul de a-și revendica libertatea depășește orice limită, chiar pe cea a bunului simț, chiar pe cea a respectului față de lege, față de bătrîni ori față de înțelepciune. Deconstrucția normelor acceptate se produce la nivel individual, iar personalitatea lui Jenny se formează acum irevocabil. O nouă reconstrucție de ordinul personalității are loc sub chiar ochii spectatorului. Andreea Spătaru mentalizează foarte bine rolul lui Jenny și nu e genul care să lucreze cu emoțiile spectatorului, ci ea transmite mesajul dramatic exclusiv pe cale intelectuală.
În fața membrilor ASS (The American Shakespeare Society), Jenny ar trebui să rostească un discurs despre ”Shakespeare and the Youth of Today” (”Shakespeare și tînăra generație de astăzi”). Însă, în loc să-și citească lucrarea, aceasta ajunge să atace problema educației, funcția educatorilor, chiar modul de a fi al unei întregi societăți. Roba nu ține loc de înțelepciune, aceasta e lecția de neuitat pe care ne-o dă Jenny. Iar apoi, din ce în ce mai mult astăzi, sîntem prizonieri la Elsinore (”Court of Elsinore”), captivi ai unui timp în care aparențele devin de prim rang. Deșertăciunea își descoperă o mască hidoasă, pentru că ”între Shakespeare și tînărul său cititor se interpune autoritatea”, care interferează cu formarea reală a personalității adolescenților, molestîndu-le creșterea liberă. E o opinie extremă, exprimată de-a lungul piesei, despre contrariul educației liberale.
De la conflictul de suprafață dintre generații și rolul educatorului în societatea actuală, care ar putea eșua din cauza apelului, uneori chiar violent, la autoritate, se va ajunge la critica unei întregi societăți, care întrunește calitățile unui stat polițienesc, autoritar, în cadrul căruia libertatea individului este limitată la maximum, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/09/shakespeare-and-me.html