Termenul – cheie pentru descifrarea acestui spectacol, strecurat în discuțiile protagoniștilor din piesă, este chiar cel de conversație. Prin conversație ar trebui să înțelegem altceva decît perorațiile de salon ori din budoarul improvizat al lui Célimène. O întreagă situație a omului este în joc, implicînd revolta, neputința și, în cele din urmă, retragerea. Toate acestea ca replici la degradarea calității vieții omului, cînd conversația însăși este prezentă într-un mod concret și defăimător ca bîrfă, clevetire, lingușire, lucruri spuse doar de complezență. Și alte asemenea forme de sofistică argumentativă ce reflectă decăderea morală a umanității.
Personajul Alceste comportă, cred, două interpretări. Pe de o parte, poate fi vorba de adultul care părăsește, dezamăgit, conversația umanității. Pe de altă parte, putem identifica în Alceste un ”copil” dificil, care refuză conversația umanității, deoarece îi inspiră dezgust. În ambele situații, mizantropul este un personaj problematic, pentru că spune lucrurilor pe nume, refuză să se prefacă, pentru a deveni agreabil celorlalți. Mai degrabă, prin sinceritatea dezarmantă și prin neputința de a minți, făcîndu-și dușmani în rîndul celorlalți, fie aceștia oameni bine poziționați social sau însuși statul. Da, mizantropul este un personaj anarhic, căruia nimic nu-i stă în cale cînd își propune să demaște ipocrizia socială. Conflictul lui Alceste cu lumea este dublat de unul ceva mai personal: cea pe care o iubește (Célimène) are o relație armonioasă cu societatea în care trăiește, reușind să împace dezinvoltura de rol social și micile idiosincrazii ce o însoțesc. Aceasta refuză să abandoneze conversația lumii, propunîndu-i, în schimb, o soluție de compromis între dragostea lor și implicarea socială: căsătoria. Hotărîrea lui este, însă, irevocabilă: va pleca în căutarea unui ”loc”, din care conversația ipocrită, prefăcută, afectată să nu se mai facă auzită și unde inima lui onestă să se poată desfășura neîngrădit. E vorba de un proces de aculturație, de rupere cu discursul convențional, urmat de o recreare de sine, edificare.
Finalul apocaliptic, îmi vine să-l numesc ”american”, cînd se deschid cratere în scenă, cel mai dinamic moment al întregului spectacol, pare un decupaj prelucrat din ”2012”. Decorul cu accente clasice (un fotoliu de epocă), dar și moderne (rafturi asimetrice, oglinzi) nu impresionează. Costumele, în cea mai mare parte, aduse la zi contrastează destul de mult cu discursurile în versuri cu rimă ale celor ce le poartă. Un punct tare al acestui spectacol mi se pare acela ca Sorin Leoveanu, din rolul mizantropului, actor la Teatrul Național din Craiova, a fost protagonistul unui Hamlet (Teatrul Național din Cluj, regia Vlad Mugur, 2001), partitură scenică ce s-a sedimentat, ajutîndu-l la realizarea formidabilă, de invidiat a personajului său de acum. Deși foarte lucrat, jocul său este curat, trăit, relevînd profunzimile caracterului. Am remarcat, de asemenea, același grad de trăire a rolului la Silva Helena Schmidt, care o interpretează pe Célimène. Apoi tînăra actriță Andreea Boboc a fost distribuită într-un tip de rol diferit (ingenuă, feminitate discretă) decît primea de obicei și care i se potrivește mai bine pe scenă (așa cum am observat și cu prilejul personajului feminin din piesa ”Teatru la bar”, regizată de Octavian Jighirgiu în cafeneaua Maideyi.
În rest, mai bine sau mai prost, aș fi fost mai sigură dacă actorii ieșeni ar fi putut să nu mai lase impresia că joacă același rol, cel de fiecare dată, indiferent de piesă.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/10/conversatie-si-mizantropie.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu