Cu trimiteri la trecutul foarte imediat și sugerând astfel viitorul imediat (flashforward), prin anumite aluzii prezente în imaginile proiectate, de la început până la finalul vocal și exploziv din ipoteza avansată de interpreta doamnei Parsons (Petronela Grigorescu), premiera din deschiderea stagiunii de la TNI jonglează cu temporalitatea. Elementele de scenografie și video design convertesc demersul într-un comentariu asupra ideii de timp. Scenariul non-linear, în absența unui fir narativ care să conducă acțiunea dinspre trecut spre prezent, constituie o alegere inspirată.
Ambiguitatea spațio-temporală este menținută de caracterul filmic al
spectacolului, cu momente semnificative în reluare (flashback), un adaos de
sens clarificând scene succesive. Dacă timpul ar fi ceva, atunci ceea ce acesta
reprezintă nu-i decât un plus de înțelegere. În rest, nimic din ceea ce
cunoaștem ori ni se întâmplă nu pare să aibă, potrivit scenariului, un caracter
obiectiv, în ciuda eforturilor zadarnice ale protagonistului de a se convinge
de contrariu. Ambiguitatea temporală este dublată de o anume ambiguitate
psihologică, în permanență destinul personajului principal poziționându-se pe
muchia dintre realitate și interpretare, dintre amintire și fantezie (falsă
amintire), dintre trecut și prezent. Dacă ar fi să dăm curs celei de-a doua
ambiguități, protagonistul a fost un fiu și un frate mai mare despotic în
relația cu sora lui mai mică. De aici, un întreg scenariu demn de interpretări
psihanalitice poate inflama imaginația.
În lupta împotriva totalitarismului, Winston Smith (Cosmin Maxim) se află
în postura individului unic care ar avea o opinie diferită de a restului
umanității și pe care omenirea întreagă nu e mai îndreptățită să îl reducă la
tăcere, contrazicându-l, decât ar fi acesta să-i reducă la tăcere pe toți
ceilalți, dacă ar avea suficientă putere. În nici unul dintre sensuri, nici
dinspre majoritatea oamenilor și nici dinspre individul singular, nimeni nu are
dreptul de a limita libertatea altcuiva, cu excepția binecunoscutei situații când
libertatea celuilalt este primejduită. Distopia lui George Orwell este o negare
a concepțiilor liberalismului clasic susținut în special de John Stuart Mill.
Piesa de teatru creată în 2013, după romanul lui Orwell, de Robert Icke și
Duncan Macmillan, nu jonglează doar cu temporalitatea, ci și cu convenția
teatrală. Mă refer la raportarea personajelor la actorii care le vor interpreta,
din introducere. Dar chiar și pe parcurs, personajele au roluri multiple, iar
caracterele sunt personalități duale, nu lipsite de o oarecare ambiguitate de
interpretare, în momente simultane bine construite și se confruntă în
permanență cu interpretul rolului care nu e actorul imediat. Parcursul
personajelor va avea ca rezultat final volatilizarea lor în același mod în care
erau șterși inamicii sistemului dintre filele istoriei. Ceea ce ni se întâmplă
la nivel real sau poate doar estetic nu-i decât o lectură a istoriei, dintr-o
anume perspectivă prin care interpretarea trecutului schimbă posibilitatea de
ordonare a faptelor din viitor, iar imaginația modifică în prezent sensul în
care lucrurile s-au petrecut în trecut în funcție de ce surse disponibile avem
și mai ales modul în care decidem să le manipulăm, să operăm cu ele, un lucru
care în lumea lui Orwell, dar nu numai, până și în lumea noastră ar putea fi
extrem de grav în ceea ce privește consecințele.
Spre deosebire de piesa menționată, punerea în scenă a regizorului Claudiu
Goga de la Iași e destul de echilibrată în ceea ce privește scenele de tortură,
menținând rupturile cu black-out și dizarmonie la un nivel simbolic, pe deplin
suportabil de către spectator. În plus, adresarea directă către public (Cosmin
Maxim) e o reminiscență a vremurilor când spectacolele făceau apel destul de
mult la interacțiunea cu publicul. La zguduirea convenției teatrale și la
evaporarea celui de-al patrulea perete. Acesta din urmă devine în spectacol un
zid care străbate lumile lui Wilson și întâlnirile cu O’Brien (Constantin
Pușcașu). Cumva este tatonată capacitatea omului contemporan de a mai face
diferența dintre real și estetic atunci când granițele dintre subiectiv și
obiectiv, dintre trecut și prezent, dintre actor și personaj interpretat se
fluidizează. Când trecutul imediat, pandemie, război, dobândește o coloratură
estetică, iar realul din viitor este extrem de incert.
În cea mai mare parte e vorba de un spectacol în alb și negru, predominând
tonurile cenușii, iar culorile vii, în puținele situații când apar sunt
memorabile – roșul din scena de amor ferită de privirile teleecranului
atoateștiutor, nuanță ce poate fi regăsită și în cordonul purtat de Julia (Ada
Lupu) ori în cea a unor mici obiecte de uz casnic din lumea anticariatului unde
cei doi se întâlneau în numele trecutului, verdele din măștile torționarilor, o
complementaritate stridentă între roșu și verde, punctând momente sau idei.
În ceea ce privește lucrul cu actorii și construcția personajelor, atrag
atenția atât prestațiile interpreților din rolurile principale, cât și cele ale
actorilor din rolurile secundare. Regizorul dovedește o grijă specială pentru
detalii, fie că e vorba de un gest, de o tăcere semnificativă ori de o mină
foarte expresivă. Descoperim actori mai maturi, cu o experiență de rol vizibil
mai bogată și care în cea mai mare parte construiesc noi experiențe de rol, iar
nu aduc în spectacol din experiențele acumulate anterior. Este și cazul Adei
Lupu care se manifestă de obicei destul de frenetic atunci când are de a face
cu un rol interior, complex, de această dată însă frenezia ei este măsurată,
atent dozată, echilibrată, contrabalansată de tăceri și gesturi pline de
înțelesuri. Prin replici teatrale, aproape de declamativ, punctând deosebirile
dintre actor, interpretul rolului și personaj, actorii ieșeni schimbă registrul
între interpreții anumitor personaje și personajele însele, lucru la fel de
dificil, dar nu mai dificil decât a ilustra o latură umană a personajului, cu fi
oameni în carne și oase pe scenă, dar alții decât în realitate.
(1984 de George Orwell, o
adaptare de Robert Icke și Duncan Macmillan, regia: Claudiu Goga, distribuția: Cosmin
Maxim, Constantin Pușcașu, Ada Lupu, Călin Chirilă, Ionuț Cornilă, Petronela
Grigorescu, Adi Carauleanu, Horia Veriveș, Andreea Boboc, Diana Roman, copiii
Sara Niță/Adela Obadă, scenografia: Ștefan Caragiu, video design: Andrei
Cozlac, aranjament muzical: Dianei Roman, premiera: 9 octombrie, Teatrul
Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Țabrea
