Estetică și timp

 

Cu trimiteri la trecutul foarte imediat și sugerând astfel viitorul imediat (flashforward), prin anumite aluzii prezente în imaginile proiectate, de la început până la finalul vocal și exploziv din ipoteza avansată de interpreta doamnei Parsons (Petronela Grigorescu), premiera din deschiderea stagiunii de la TNI jonglează cu temporalitatea. Elementele de scenografie și video design convertesc demersul într-un comentariu asupra ideii de timp. Scenariul non-linear, în absența unui fir narativ care să conducă acțiunea dinspre trecut spre prezent, constituie o alegere inspirată.

Ambiguitatea spațio-temporală este menținută de caracterul filmic al spectacolului, cu momente semnificative în reluare (flashback), un adaos de sens clarificând scene succesive. Dacă timpul ar fi ceva, atunci ceea ce acesta reprezintă nu-i decât un plus de înțelegere. În rest, nimic din ceea ce cunoaștem ori ni se întâmplă nu pare să aibă, potrivit scenariului, un caracter obiectiv, în ciuda eforturilor zadarnice ale protagonistului de a se convinge de contrariu. Ambiguitatea temporală este dublată de o anume ambiguitate psihologică, în permanență destinul personajului principal poziționându-se pe muchia dintre realitate și interpretare, dintre amintire și fantezie (falsă amintire), dintre trecut și prezent. Dacă ar fi să dăm curs celei de-a doua ambiguități, protagonistul a fost un fiu și un frate mai mare despotic în relația cu sora lui mai mică. De aici, un întreg scenariu demn de interpretări psihanalitice poate inflama imaginația.

În lupta împotriva totalitarismului, Winston Smith (Cosmin Maxim) se află în postura individului unic care ar avea o opinie diferită de a restului umanității și pe care omenirea întreagă nu e mai îndreptățită să îl reducă la tăcere, contrazicându-l, decât ar fi acesta să-i reducă la tăcere pe toți ceilalți, dacă ar avea suficientă putere. În nici unul dintre sensuri, nici dinspre majoritatea oamenilor și nici dinspre individul singular, nimeni nu are dreptul de a limita libertatea altcuiva, cu excepția binecunoscutei situații când libertatea celuilalt este primejduită. Distopia lui George Orwell este o negare a concepțiilor liberalismului clasic susținut în special de John Stuart Mill.

Piesa de teatru creată în 2013, după romanul lui Orwell, de Robert Icke și Duncan Macmillan, nu jonglează doar cu temporalitatea, ci și cu convenția teatrală. Mă refer la raportarea personajelor la actorii care le vor interpreta, din introducere. Dar chiar și pe parcurs, personajele au roluri multiple, iar caracterele sunt personalități duale, nu lipsite de o oarecare ambiguitate de interpretare, în momente simultane bine construite și se confruntă în permanență cu interpretul rolului care nu e actorul imediat. Parcursul personajelor va avea ca rezultat final volatilizarea lor în același mod în care erau șterși inamicii sistemului dintre filele istoriei. Ceea ce ni se întâmplă la nivel real sau poate doar estetic nu-i decât o lectură a istoriei, dintr-o anume perspectivă prin care interpretarea trecutului schimbă posibilitatea de ordonare a faptelor din viitor, iar imaginația modifică în prezent sensul în care lucrurile s-au petrecut în trecut în funcție de ce surse disponibile avem și mai ales modul în care decidem să le manipulăm, să operăm cu ele, un lucru care în lumea lui Orwell, dar nu numai, până și în lumea noastră ar putea fi extrem de grav în ceea ce privește consecințele.

Spre deosebire de piesa menționată, punerea în scenă a regizorului Claudiu Goga de la Iași e destul de echilibrată în ceea ce privește scenele de tortură, menținând rupturile cu black-out și dizarmonie la un nivel simbolic, pe deplin suportabil de către spectator. În plus, adresarea directă către public (Cosmin Maxim) e o reminiscență a vremurilor când spectacolele făceau apel destul de mult la interacțiunea cu publicul. La zguduirea convenției teatrale și la evaporarea celui de-al patrulea perete. Acesta din urmă devine în spectacol un zid care străbate lumile lui Wilson și întâlnirile cu O’Brien (Constantin Pușcașu). Cumva este tatonată capacitatea omului contemporan de a mai face diferența dintre real și estetic atunci când granițele dintre subiectiv și obiectiv, dintre trecut și prezent, dintre actor și personaj interpretat se fluidizează. Când trecutul imediat, pandemie, război, dobândește o coloratură estetică, iar realul din viitor este extrem de incert.

În cea mai mare parte e vorba de un spectacol în alb și negru, predominând tonurile cenușii, iar culorile vii, în puținele situații când apar sunt memorabile – roșul din scena de amor ferită de privirile teleecranului atoateștiutor, nuanță ce poate fi regăsită și în cordonul purtat de Julia (Ada Lupu) ori în cea a unor mici obiecte de uz casnic din lumea anticariatului unde cei doi se întâlneau în numele trecutului, verdele din măștile torționarilor, o complementaritate stridentă între roșu și verde, punctând momente sau idei.

În ceea ce privește lucrul cu actorii și construcția personajelor, atrag atenția atât prestațiile interpreților din rolurile principale, cât și cele ale actorilor din rolurile secundare. Regizorul dovedește o grijă specială pentru detalii, fie că e vorba de un gest, de o tăcere semnificativă ori de o mină foarte expresivă. Descoperim actori mai maturi, cu o experiență de rol vizibil mai bogată și care în cea mai mare parte construiesc noi experiențe de rol, iar nu aduc în spectacol din experiențele acumulate anterior. Este și cazul Adei Lupu care se manifestă de obicei destul de frenetic atunci când are de a face cu un rol interior, complex, de această dată însă frenezia ei este măsurată, atent dozată, echilibrată, contrabalansată de tăceri și gesturi pline de înțelesuri. Prin replici teatrale, aproape de declamativ, punctând deosebirile dintre actor, interpretul rolului și personaj, actorii ieșeni schimbă registrul între interpreții anumitor personaje și personajele însele, lucru la fel de dificil, dar nu mai dificil decât a ilustra o latură umană a personajului, cu fi oameni în carne și oase pe scenă, dar alții decât în realitate.

 

 

 

(1984 de George Orwell, o adaptare de Robert Icke și Duncan Macmillan, regia: Claudiu Goga, distribuția: Cosmin Maxim, Constantin Pușcașu, Ada Lupu, Călin Chirilă, Ionuț Cornilă, Petronela Grigorescu, Adi Carauleanu, Horia Veriveș, Andreea Boboc, Diana Roman, copiii Sara Niță/Adela Obadă, scenografia: Ștefan Caragiu, video design: Andrei Cozlac, aranjament muzical: Dianei Roman, premiera: 9 octombrie, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2022/10/estetica-si-timp.html

Și brusc totul a reînceput să conteze…

 

Unchiul Vanea, lecturat scenic și regizat de Claudiu Goga, este un dublu statement susținut de actorii ieșeni, pledând pentru normalitatea teatrului (redeschiderea teatrelor) și pentru revenirea la teatralitate. Cred că am acumulat cu toții mult prea multe temeri, tristeți, nevroze, drame, iar lucrul acesta a început să se vadă. Și brusc, un spectacol teatral prin excelență, în două părți, vizionate în două zile diferite, ne-a redat speranța că totul va începe să conteze din nou. Nu cu mult diferit era discursul lui Cehov când personaje izolate în peisaje rurale ori zone provinciale caută să evadeze ori să dea un sens propriei existențe prin muncă, dragoste, credință, să-și descopere menirea și să spere la propria salvare.

Claudiu Goga lucrează scenic cu spirit de geometrie (turnanta, funcționalitatea ireproșabilă a elementelor din care se compune decorul, scenografia nu atât minimalistă, cât esențializată – samovarul, sticlele, masa de lucru, cel mai probabil o masă de dulgher, scândurile), iar în ghidarea actorilor cu spirit de finețe (detalii gestuale de mare rafinament, mimica nu doar lucrată cu ingeniozitate, ci și trăită din rărunchi, un subtil acord între exterioritate și interioritate). Actori care își dau, după atâta timp, în sfârșit, măsura (monologuri dramatice la rampă sau cu ieșiri din convenția teatrală, în avanscenă sau printre spectatori).

În spatele constructului scenografic se întrezărește o altă scenă (folii ce acoperă candelabrul, dar și alte piese de mobilier, iar la final întregul spațiu scenic, scândurile folosite ca decor, denumirea la vedere a părților stângă, respectiv dreaptă, denumiri înscrise cu creta pe pereții de fundal, grădină și curte, reflectoarele ce coboară din podul scenei). Sensul acestei scene provizorii care o dublează pe cea reală ni se dezvăluie abia la sfârșit, când pe prompter apare un mesaj aparent neutru despre declararea stării de pandemie pe 11 martie 2020 și închiderea teatrelor, dar mai ales când actorii, aceiași actori care au jucat nărăvaș în ambele seri, își pun o mască pe față la aplauze.

Lumea nu este și nu a fost vreodată închisă cu adevărat, ci aceasta nu-i decât un work in progress. Mai clar ca niciodată îmi e că se duce o luptă, dar aceasta nu reprezintă războiul meu, lupta noastră. Iar teatrul nu are cum să dispară. Pentru că teatrul face ca brusc totul să reînceapă să conteze. Iar acest statement îmi pare cu atât mai puternic cu cât actorii ieșeni joacă așa cum parcă niciodată nu au făcut-o mai bine, din inimă. Cu toată puterea lor sufletească și învredniciți, își reclamă drepturile de a fi pe scenă, acolo unde se râde cu sughițuri și se plânge cu lacrimi, se scurg picături de sudoare, se bea din același pahar, se urlă din toate puterile, dacă așa de tare e trauma umană reprezentată, redată și/sau trăită. Sub toate aceste aspecte, spectacolul este un statement pentru libertatea de expresie a actorului pe scenă, în vremuri de pandemie, distanțare socială și protecție prin utilizarea unei măști chirurgicale.

Este deopotrivă un spectacol de regizor, glisând spre cel de actor, în sensul că are valoare teatrală atât în ceea ce privește viziunea și constructul regizoral, cât și prin aportul incontestabil al actorilor. Statement-ul este unul regizoral, împărtășit și susținut de actori prin talent și efort. Este un spectacol dens, dinamic și extrem de dramatic. Autentic, cu momente care îți rămân întipărite în minte. Cu un fin balans spre cinematograficul scenic care, precum orice excepție care nu infirmă regula, întărește statement-ul teatralității. În permanență scena e plină, chiar și atunci când doi actori au un moment în prim-plan, chiar și atunci când, în planuri care alternează, cu stop-cadru, actorii umplu scena la propriu. Cât privește statement-ul redeschiderii teatrelor și al revenirii la o stare de normalitate în teatru (în ciuda vremurilor anormale pe care le traversăm), acesta e ambiguu în prima seară, clarificându-se la finalul celei de-a doua, când ai o nouă privire asupra anumitor gesturi.

Cu freamăt, este reactualizat Cehov. Tăcerile devin urlete, suspinele – vuiete. Nefericirea umană dă în clocot. Forța de expresie a actorilor, explicitările gestuale, mimica este de nedescris. Uneori existența doare atât de mult încât devine de nesuportat, iar această idee este redată în varii moduri (țipătul sfâșietor al Adei Lupu și al Petronelei Grigorescu din finalul primei părți, chiuiturile nefirești ale lui Cosmin Maxim ori ale lui Doru Aftanasiu din scena beției, corpul chircit, contorsionat al lui Constantin Pușcașu din partea a doua, crizele psihologice excelent construite, temperanța și stăpânirea cu care joacă Pușa Darie, ascunzând parcă o mâhnire prea adâncă pentru a mai putea fi exprimată, sobrietatea lui Teodor Corban, contrapunctând zbuciumul celorlalți, având desigur și el în vedere momentele de rătăcire ale personajului său, închiderea în sine și-n nenorocire a personajului Mihaelei Arsenescu Werner). Reușește de minune tehnica contrapunctului trecerea fulgurantă de la superficialitate ori trivial, fie că e vorba de joc actoricesc ori de mici momente special construite, la marea dramă. 

 

(Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia și versiunea scenică: Claudiu Goga, distribuția: Constantin Pușcașu/Vanea, Petronela Grigorescu/Sonia, Cosmin Maxim/Astrov, Teodor Corban/Serebreakov, Ada Lupu/Elena Andreevna, Mihaela Arsenescu Werner/Voinițkaia, Pușa Darie/Marina, Doru Aftanasiu/Teleghin, scenografia: Corina Grămoșteanu, coregrafia: Vlad Mărculescu, lupte scenice: Dumitru Năstrușnicu, premiera: 23 și 24 octombrie 2020, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/si-brusc-totul-reinceput-sa-conteze.html

Un spectacol dedicat memoriei actorului Toma Moraru

Am ajuns să cred tot mai mult în punerile în scenă care au la bază un text scris chiar de regizor, cu alte cuvinte în spectacolele de autor. Ion Sapdaru nu e la prima montare pe un text propriu, după cum nu e nici la primul spectacol care ia în atenție problemele tinerei generații și nici măcar la primul spectacol dedicat memoriei actorului Mircea Toma Moraru, deci se află cumva pe terenul și în elementul său cu noua premieră Freelancer Story. Autorul e un mucalit și cultivă un comic de limbaj aparte (”untură de bursuc”, ”boboșneața”), iar spectacolul prinde foarte bine la public.

Elementul de noutate îl aduce, plecând de la locul unde se desfășoară spectacolul (Sala Studio) o răsturnare de planuri – actorii joacă pe gradenele unde de obicei sunt poziționate scaunele spectatorilor, deci în sală, iar publicul este mutat jos, în scenă. Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, spațiul de-acum scenic este tapetat cu oglinzi peste care sunt lipite afișe, însă proiecția rămâne posibilă; scenele principale sunt jucate pe toate cele trei nivele ale gradenelor, în timp ce momentele de legătură dintre scenele cu protagoniștii (conversațiile telefonice cu mamele lor) se desfășoară pe ultimul nivel. Decorul este realist (un aragaz, un fotoliu, o cabină de machiaj etc.), costumele contribuind ceva mai mult la atmosfera spectacolului ce nu se dorește una melodramatică, ci parodică, teatrală, însă credibilă. Sub gradene se află o mulțime de obiecte de recuzită teatrală, dintre care unele sunt folosite pe parcursul spectacolului. Regizoral, de la actori se cere/obține teatralism, uneori în notă parodică (Cosmin Maxim), alteori ușor șarjat (Livia Iorga), uneori în cheie comică (Anne Marie Chertic), alteori în bună tradiție stanislavskiană a folosirii memoriei emoționale în crearea unor stări cerute de rol (Alexandra Bandac).

Până la urmă, povestea prinde contur din dialogurile dintre cei doi actori, el nemulțumit de cariera la un teatru de păpuși, iar ea aflată la finalul unui contract pe perioadă determinată, neprelungit pentru că ar fi ”grasă și netalentată”. Freelancerii Mișu și Lori încearcă să câștige bani ca statui vivante în Piața San Marco, după care decid să înființeze o companie proprie, lucrând în spațiul unui teatru de provincie spectacolul Shakespeare versus Shakespeare, sub regia lui. Dinamismul tinerilor actori în rolurile principale, carisma scenică a lui Cosmin Maxim și spontaneitatea Alexandrei Bandac susțin spectacolul, fără a neglija nici cele două roluri secundare introduse pentru a asigura legătura dintre scene (șarmul Liviei Iorga, și nonșalanța și comicul degajate din prestația Annei Marie Chertic).

Pentru a evita formula deja uzitată a teatrului în teatru, Ion Sapdaru recurge la două artificii. Pe de o parte, folosește foarte multe inversări: mutatis mutandis, se încearcă o replică autohtonă și locală a dramei din Love Story, numai că cel ce moare e el (iar nu ea), împușcat de un gardian italian. Am senzația că rolurile mamelor s-ar fi potrivit mai bine invers, el fiind considerat provincial, însă acest lucru nu reiese nici din jocul lui Cosmin Maxim și nici din observațiile pertinente pe care personajul interpretat de el i le face mereu Laurei. Acțiunile scenice redate prin dialoguri sunt destul de fragmentare și ușor contradictorii: aflând că iubita lui e însărcinată, Mișu bravează cerând noaptea directorului teatrului bani pentru a sărbători evenimentul, amenințând cu incendierea teatrului, un act rebel, urmat de un altul (ieșirea din teatru dezbrăcați, la somația poliției alertate), acestea punând capăt scurtei lor cariere de artiști întreprinzători. Apoi îl regăsim pe el în închisoare, primind vizita Laurei și serbând prin Skype ziua fetiței lor aflată în țară în grija mamei ei. Motivul încarcerării ar fi acela că i-a luat apărarea Laurei pe când își încercau norocul ca statui vivante în Veneția (or, asta a fost la începutul piesei).

Cel de-al doilea artificiu la care recurge Ion Sapdaru e demascarea teatralității. Se joacă teatral, dar la vedere (remarcile pe care Mișu/Cosmin Maxim le face privitor la Lori/Alexandra Bandac) sau ostentativ, frizând ridicolul și parodicul (mamele, Cosmin Maxim). În acest sens funcționează scena mediană în care el îi povestește ei trei vise în care i s-a înfățișat Toma Caragiu singur sau însoțit de Emil Botta, printre altele profețind uniunea celor doi și nașterea unui fiu pe care să-l cheme tot Toma, și care avea să devină actor. Acum intervine momentul de aducere în discuție a regretatului Toma Moraru și, departe de a fi tratat melodramatic, este condus înspre registrul parodic, plusând pe condiția mizeră a actorului tânăr. La fel, ultima scenă este dată în vileag de chiar protagonistul ei ca fiind cam ”rocambolescă”. Ea a reușit în cele din urmă ca actriță, numai că el trăiește încă în mintea ei (la 7 ani de când s-au cunoscut și 2 de la moartea lui). Prezența lui Cosmin Maxim în scenă îmbrăcat doar într-o trenă transparentă pătată de sânge, cu lenjerie de culoarea corpului (pe model german), cu aripi de înger în spate și mănuși roșii reprezintă nota rocambolescă dată pe față. În plus, sunt inerente textului comentarii privind posibilitățile de joc ale actorilor, de la Statuia Libertății verde coclit și un Dracula pe care caninii de plastic îl fac inaudibil, și până la obiecțiile critice pe care Mișu i le face Laurei.  

O actriță tenace încă freelancer (dar cu prejudecăți în privința actorilor care nu au la dispoziție o ”scândură” oficială, jucând de nevoie în spectacole de bar) și un actor angajat la TNI (dar care își amintește ușor nostalgic și amuzat de vremurile începutului teatral când banii erau insuficienți)  s-au întâlnit într-un spectacol în care încearcă în mod fericit să nu se joace pe ei înșiși. Alături de un regizor care a scris un text în care își dă în vileag unele idiosincrazii și prejudecăți personale, ironizând și autoironizându-se. Poate că posteritatea se va întreba, de exemplu,  cine e ”dramaturgul local” la care se face aluzie, cel care scrie piese de teatru prin care dă replici marilor dramaturgi și își recenzează propriile spectacole. Sau poate că urmașii vor alege, la limita dintre realism și fantezie, fantezia din text. Și realismul curat, care le-ar putea spune ceva despre viața actorilor freelance de astăzi.

Un singur lucru trebuie reținut: a existat un actor pe nume Mircea Toma Moraru, cu care Ion Sapdaru a colaborat foarte mult și de la dispariția prematură a căruia pleacă ideea acestui spectacol, punând problemele responsabilității regizorului față de actor, a profesorului de teatru față de student și a școlilor de teatru față de numărul absolvenților lansați pe piață.

(Freelancer Story de Ion Sapdaru, regia: Ion Sapdaru, distribuția: Cosmin Maxim/Mihai Marin, Alexandra Bandac/Laura Pădurean, Anne Marie Chertic/Mama lui Mihai, Livia Iorga/Mama Laurei, vocile înregistrate: Adrian Marele și Natalia Mîndru, scenografia: Alina Dincă Pușcașu, premiera: 30 ianuarie 2016, Sala Studio ”Teofil Vâlcu”, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/02/un-spectacol-dedicat-memoriei-actorului.html