Nimic mai frumos decât faptul că lucrurile, gândurile, senzațiile dispar, dar nu cu totul, putând fi uneori recuperate sub forma amintirilor care nu sunt doar despre trecut, ci și despre ”mai mult ca prezent” și viitor. Toate acestea într-un spectacol copleșitor, vibrant, dens, pe scena de la Cub.
Inițial (”Floarea de hârtie”, ”Dealul meu n-are vârf”) se anunță un demers
scenic despre moarte. Tu însuți poate că te-ai trezit într-o zi, dintr-o lungă
perioadă în care dormeai prea mult, gândind că începe de-acum ”călătoria
intergalactică” și oricum ai întoarce-o pe toate fețele nu reușești să treci de
imaginea de la 5 ani când încercai să îți explici că va exista un timp când tu
nu vei mai fi și ce ar putea însemna asta, un hățiș mental pe care nu reușești
să-l străbați. Însă figurile dezumanizate pendulând într-o lume haotică à la Kousturica (”Firea lui Cuza se
mărită”) reușesc să dea viață unui univers, fie el și al ”sufletelor moarte”.
Dincolo de faptul că Antologia
dispariției e un spectacol solicitant deopotrivă pentru actori și
spectatori, este imersiv, imaginile scenice înghit actorii, iar lumea
spectacolului invadează și răstoarnă universul personal al spectatorilor. Este
inevitabil despre noi, cei ce existăm doar atunci când ne regăsim în amintirea
conferită de o fotografie ori în memoria celorlalți (”În grădina devastată”). Alteori,
firul narativ trimite spre trecutul recent, raționalizările alimentare creând
situații monstruoase (”Pipote și căpșuni”). Dramatizările sunt accentuate
astfel încât lumea teatrului afrimian supralicitează filonul narativ politic.
Dualitatea e o caracteristică permanentă, stări de spirit duale, cum ar fi
veselia și tristețea (”Floarea de hârtie”), porniri duale, petrecere, dar și
violență (”Firea lui Cuza se mărită”), situații ce impun o anumită dedublare
pentru a le putea depăși (”Pipote și căpșuni”), dar și dualități de ordin
tehnic între scenografie (Cosmin Florea) și video ori proiecție. Două imagini exemplare fac trimitere
la spectacole anterioare de la Iași (”Trei piese triste” după Maurice
Maeterlink) sau d’ailleur (”Inimi
cicatrizate” după Max Blecher, Teatrul de Stat Constanța).
Cu ”A doua înflorire a nalbei mari”, intro
la partea a doua, intensitatea crește și sunt introduse mai multe momente care,
într-un fel sau altul, oglindesc întregul univers spectacologic afrimian, tema
familiei disfuncționale, personaje atipice, contradicții emoționale. Remarcabil
cum proza ”Ultimul tată” e descompusă în momente, cum personajul fiicei este
multiplicat, cum narativitatea spectacolului merge în paralel cu menținerea
diferită a scenografiei inițiale, ideea că există versiuni ale sinelui și că
păstrând una singură suntem nevoiți să le lăsăm să dispară (omorâm) pe
celelalte, lucru perfect valabil și pentru ceilalți oameni din viața noastră.
”De-o parte tu” este de departe unul dintre cele mai afrimiene momente din
spectacol și am în vedere atât personajele obsesive ori relațiile dintre ele, cât
și pitorescul întregii scene; pe de altă parte, frica de moarte și inevitabilul
acesteia sunt sentimente și întâmplări etern umane. De această dată, dispariția
se apropie periculos de mult de sensul ei propriu. Același lucru se va petrece
și în ”Goldanii gândului” când evenimente catastrofice dezgroapă cadavre din
cimitir și din suflet. Sentimente paroxistice, relații interumane alienate,
secrete de nepătruns fac obiectul acestui moment fulminant.
La final ai putea avea impresia că actorii în postura lor umană și-ar
povesti amintirile, însă nu deloc așa, dramatizarea după Simona Popescu, ”Îmi
amintesc”, deși decojește spectacolul de recuzită și apropie actorii de spectatori
menține registrul teatral și poate dezvăluie câte ceva despre cum o lume aparte
ne-a capturat emoțiile și gândurile.
Regizorul Radu Afrim oferă șanse egale unor tineri colaboratori de a lucra
cu trupa Naționalului ieșean și le construiește partituri individuale (Octavian
Păun, Ada Lupu), le oferă actorilor șansa de a-și valorifica potențialul, dar
îi și ghidează serios în demersul lor (Ada Lupu, Mălina Lazăr, Răzvan Conțu,
Diana Vieru, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Livia Iorga etc.).
(Antologia dispariției după proză
feminină contemporană de Ștefania Mihalache, „Pipote și căpșuni”, Anca Vieru,
„De-o parte tu”, Lorina Bălteanu, „Dealul meu n-are vârf”, „Firea lui Cuza se mărită”,
„În grădina devastată”, Ruxandra Burcescu, „Goldenii Gândului”, Lavinica Mitu,
„Ultimul tată”, Simona Popescu, „Îmi amintesc”, scenariul, regia, universul
sonor și filmările: Radu Afrim, scenografia: Cosmin Florea, coregrafia: Alice
Veliche, pregătire și aranjament muzical: Diana Roman, asistent regie: Anamaria
Rusu, video: Mihai Nistor, light-design: Cristian Niculescu, distribuția: Ada
Lupu, Pușa Darie, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Roman, Mălina Lazăr, Horia
Veriveș, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Andrei Grigore Sava, Cosmin Maxim,
Dumitru Năstrușnicu, Georgeta Burdujan, Diana Vieru, Octavian Păun, Luca
Gumeni, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Marian Stavarachi, Ioana Aciobăniței, premiera: 9 noiembrie
2023, Sala Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2023/11/nimic-mai-frumos.html
