Titlul tradus face trimitere la Romeo și Julieta, aluzie la piesă făcându-se și în finalul spectacolului, în momentul când Bianca soarbe otrava de pe buzele ducelui, printr-un sărut.
Dacă până în prezent, regizorii optau îndeosebi pentru tragicomedie, astăzi
observăm cum din punct de vedere estetic, sunt alese tragedii, dar subtil acestea
sunt transpuse prin intermediul categoriei grotescului, prin varii elemente (de
exemplu, contre-emploi-urile parodice
de personaj, Moștenitorul/Horia Veriveș sau chiar servitorul Moștenitorului/Andrei
Sava). Este ceea ce realizează și regizorul Silviu Purcărete, fără a cădea în
exces.
Regizorul alege să monteze un text în premieră în România, Women beware women de Thomas Middleton (1657),
a cărui adaptare și traducere le realizează, pentru a se plia pe stilul său de
a-și pune personajele în situații scenice și roluri, mai ales că acțiunea se
petrece în Italia medievală, pe care de altfel Purcărete o aduce în
contemporaneitate. Actualizarea este majoră, dar nu excesivă, elemente de
tragedie shakespeariană se armonizează cu momente bufe, dar și psihologice. Declamările
de replică din spațiul turnantei, un carusel de emoții prin care trec
personajele, sunt însoțite de aparteuri și adresări către public. Simbolurile
trimit atât la semnificații legate de izvoarele piesei lui Middleton (strugurii
albi, tabla de șah și jocul de șah), cât și la noi semnificații.
De ce atracția pentru tragedie? Pentru că trăim vremuri complicate, când
oamenii se întorc împotriva semenilor prin conflict, conduse de parvenitism, lust, urzeli, tendințe de manipulare de
tot felul, luptă pentru dominare, dorințe și planuri de răzbunare, aspecte care
conduc la ură și nimicirea aproapelui și care nu-i sunt străine nici Italiei
medievale și nici actualității lumii noastre. De ce tragicomedie făcând uz de
grotesc? Pentru că e singura modalitate astăzi de a recepta în mod convingător
o tragedie.
Punerea în scenă este impecabilă, limpede și extrem de alertă. Nimic nu
este complicat inutil (situații, relații dintre personaje, intrigă), astfel
încât e un spectacol demn de secolul XXI, un secol al simplității estetice,
simplitate care maschează complicații care țin de bizareria compozițiilor
admirabil create, savuroase (Ada Lupu, în special, dar și Andrei Sava, Horia
Veriveș, Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstrușnicu). Dar care țin și
de interioritatea jocului admirabil al actorilor Petronela Grigorescu, Răzvan
Conțu, Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Cosmin Maxim, Diana Roman. Actorii devin
aproape de nerecunoscut în unele momente și asta se întâmplă nu din cauza machiajului,
ci datorită compozițiilor puternice la care m-am referit.
Apelând la teatru în teatru, într-o a doua parte a spectacolului, diferită
ca stilistică de prima, Purcărete pune în scenă o tragedie care efectiv să nu mai
aibă loc. Atât de năstrușnice, inventive, curajoase sunt mijloacele scenice
puse în joc, încât veninul din imprecații, săgeți, licori este sublimat. Însăși
moartea e sublimă. Teatrul în teatru pregătit nu e totuna cu cel petrecut în
scenă, destinul lăsând parcă locul sincronicităților (cerul joacă zaruri).
Anularea scenariului lui Middleton, punându-l sub semnul spectacolului în
spectacol, are un efect edificator, în sensul că istoria (piesei) este schimbată.
Deși personajele mor, contraeroii emblematici ai trecutului supraviețuiesc. De
aceea, mai e nevoie de încă o ieșire din scenă. Ieșirea din scenă are loc prin
gestul brutal al mamei lui Leantio/Petronela Grigorescu (vocea trecutului) care
spulberă actorii care au mai rămas în picioare din spectacolul în spectacol. Inclusiv
pe cei care fac parte din propria lume (cardinalul/Dumitru Năstrușnicu). Mai
puțin pe unul (episcopul/Diana Chirilă). Secolul XXI este spiritual, fără
îndoială, numai că, dintr-un exces de spiritualitate, se comit orori. Poate că
acesta e mesajul rămânerii în viață a episcopului. Poate că duelul final (women beware women) este între vocea
trecutului (mama lui Leantio, furia răzbunării declanșate de durerea de a-și
pierde copilul) și vocea prezentului din trecut (o femeie deghizată în episcop
care nu poate fi ucisă și care prin gestul lasciv cu care devorează boabele de
struguri roșii reface legătura dintre trecut și prezent, arătând clar că
trecutul supraviețuiește în prezent și nu poate fi eradicat).
În rest, nu-i decât un mod de a
scoate absolut toți actorii din scenă (mai puțin pe episcopul ca simbol al divinității
ori chiar al opusului acesteia – ceea ce e același lucru – și pe femeia, mama
lui Leantio, cea care i-a mitraliat aproape pe toți, devenită și ea duală). Binele
și răul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. De la secolul spiritual
la cel estetic nu mai e decât un pas.
(”O tragedie veninoasă”
după „Women beware women” de
Thomas Middleton, în regia lui Silviu Purcărete,
distribuție: Ionuț Cornilă/Ducele, Dumitru Năstrușnicu/Cardinalul,
Călin Chirilă/Fabrizio, Cosmin Maxim/Hippolito, Ada Lupu/Livia, Diana Roman/Izabella,
Doru Aftanasiu/Unchiul moștenitorului, Horia Veriveș/Moștenitorul, Răzvan Conțu/Leantio,
Mălina Lazăr/Bianca, Petronela Grigorescu/ Mama lui Leantio, Andrei Sava/Servitorul
moștenitorului, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaș,
Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma,
Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu,
Marian Stavarachi, muzică originală: Vasile Șirli, scenografia:
Dragoș Buhagiar, Teatrul Național
Iași, Sala Mare, premiera: 11 februarie 2024)
https://dyntabu.blogspot.com/2024/02/o-tragedie-veninoasa.html
