O tragedie veninoasă

 

Titlul tradus face trimitere la Romeo și Julieta, aluzie la piesă făcându-se și în finalul spectacolului, în momentul când Bianca soarbe otrava de pe buzele ducelui, printr-un sărut.

Dacă până în prezent, regizorii optau îndeosebi pentru tragicomedie, astăzi observăm cum din punct de vedere estetic, sunt alese tragedii, dar subtil acestea sunt transpuse prin intermediul categoriei grotescului, prin varii elemente (de exemplu, contre-emploi-urile parodice de personaj, Moștenitorul/Horia Veriveș sau chiar servitorul Moștenitorului/Andrei Sava). Este ceea ce realizează și regizorul Silviu Purcărete, fără a cădea în exces.

Regizorul alege să monteze un text în premieră în România, Women beware women de Thomas Middleton (1657), a cărui adaptare și traducere le realizează, pentru a se plia pe stilul său de a-și pune personajele în situații scenice și roluri, mai ales că acțiunea se petrece în Italia medievală, pe care de altfel Purcărete o aduce în contemporaneitate. Actualizarea este majoră, dar nu excesivă, elemente de tragedie shakespeariană se armonizează cu momente bufe, dar și psihologice. Declamările de replică din spațiul turnantei, un carusel de emoții prin care trec personajele, sunt însoțite de aparteuri și adresări către public. Simbolurile trimit atât la semnificații legate de izvoarele piesei lui Middleton (strugurii albi, tabla de șah și jocul de șah), cât și la noi semnificații.

De ce atracția pentru tragedie? Pentru că trăim vremuri complicate, când oamenii se întorc împotriva semenilor prin conflict, conduse de parvenitism, lust, urzeli, tendințe de manipulare de tot felul, luptă pentru dominare, dorințe și planuri de răzbunare, aspecte care conduc la ură și nimicirea aproapelui și care nu-i sunt străine nici Italiei medievale și nici actualității lumii noastre. De ce tragicomedie făcând uz de grotesc? Pentru că e singura modalitate astăzi de a recepta în mod convingător o tragedie.

Punerea în scenă este impecabilă, limpede și extrem de alertă. Nimic nu este complicat inutil (situații, relații dintre personaje, intrigă), astfel încât e un spectacol demn de secolul XXI, un secol al simplității estetice, simplitate care maschează complicații care țin de bizareria compozițiilor admirabil create, savuroase (Ada Lupu, în special, dar și Andrei Sava, Horia Veriveș, Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstrușnicu). Dar care țin și de interioritatea jocului admirabil al actorilor Petronela Grigorescu, Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Cosmin Maxim, Diana Roman. Actorii devin aproape de nerecunoscut în unele momente și asta se întâmplă nu din cauza machiajului, ci datorită compozițiilor puternice la care m-am referit.

Apelând la teatru în teatru, într-o a doua parte a spectacolului, diferită ca stilistică de prima, Purcărete pune în scenă o tragedie care efectiv să nu mai aibă loc. Atât de năstrușnice, inventive, curajoase sunt mijloacele scenice puse în joc, încât veninul din imprecații, săgeți, licori este sublimat. Însăși moartea e sublimă. Teatrul în teatru pregătit nu e totuna cu cel petrecut în scenă, destinul lăsând parcă locul sincronicităților (cerul joacă zaruri).

Anularea scenariului lui Middleton, punându-l sub semnul spectacolului în spectacol, are un efect edificator, în sensul că istoria (piesei) este schimbată. Deși personajele mor, contraeroii emblematici ai trecutului supraviețuiesc. De aceea, mai e nevoie de încă o ieșire din scenă. Ieșirea din scenă are loc prin gestul brutal al mamei lui Leantio/Petronela Grigorescu (vocea trecutului) care spulberă actorii care au mai rămas în picioare din spectacolul în spectacol. Inclusiv pe cei care fac parte din propria lume (cardinalul/Dumitru Năstrușnicu). Mai puțin pe unul (episcopul/Diana Chirilă). Secolul XXI este spiritual, fără îndoială, numai că, dintr-un exces de spiritualitate, se comit orori. Poate că acesta e mesajul rămânerii în viață a episcopului. Poate că duelul final (women beware women) este între vocea trecutului (mama lui Leantio, furia răzbunării declanșate de durerea de a-și pierde copilul) și vocea prezentului din trecut (o femeie deghizată în episcop care nu poate fi ucisă și care prin gestul lasciv cu care devorează boabele de struguri roșii reface legătura dintre trecut și prezent, arătând clar că trecutul supraviețuiește în prezent și nu poate fi eradicat).

 În rest, nu-i decât un mod de a scoate absolut toți actorii din scenă (mai puțin pe episcopul ca simbol al divinității ori chiar al opusului acesteia – ceea ce e același lucru – și pe femeia, mama lui Leantio, cea care i-a mitraliat aproape pe toți, devenită și ea duală). Binele și răul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. De la secolul spiritual la cel estetic nu mai e decât un pas.

 

(”O tragedie veninoasă” după „Women beware women” de Thomas Middleton, în regia lui Silviu Purcărete, distribuție: Ionuț Cornilă/Ducele, Dumitru Năstrușnicu/Cardinalul, Călin Chirilă/Fabrizio, Cosmin Maxim/Hippolito, Ada Lupu/Livia, Diana Roman/Izabella, Doru Aftanasiu/Unchiul moștenitorului, Horia Veriveș/Moștenitorul, Răzvan Conțu/Leantio, Mălina Lazăr/Bianca, Petronela Grigorescu/ Mama lui Leantio, Andrei Sava/Servitorul moștenitorului, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi, muzică originală: Vasile Șirli, scenografia: Dragoș Buhagiar, Teatrul Național Iași, Sala Mare, premiera: 11 februarie 2024)

 

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/02/o-tragedie-veninoasa.html