De la spectacolul Arcadia pleci
cu o imagine limpede în minte și cu sentimentul de melancolie din final. Construcția
spectaculară are o cadență proprie, regizorul lucrează extrem de curat teatral,
iar ruperile de ritm sunt excluse. Scenele sunt construite impecabil, trecutul
și prezentul se înfățișează spectatorului mai întâi la distanță, ulterior sunt
vizibile urme ale trecutului în prezent (elemente de scenografie cu migală
utilizate în scenele din trecut, iar ulterior în cele înfățișând prezentul),
pentru ca în final scenele să se întrepătrundă, trecutul devenind martor tăcut
la prezent, iar prezentul acompaniind trecutul din umbră. Astfel că la început
mai lent, ritmul spectacolului devine tot mai alert spre final, fără a fisura
construcția admirabil de bine înghegată.
Dinspre prezent, Hannah Jarvis/Andreea Boboc și Bernard Nightingale/Cosmin
Maxim încearcă să descifreze enigmele trecutului prezent în documentele vremii
de mai bine de un secol la Sidley Park. Scriitoarea este motivată de dorința de
a cunoaște, în timp ce profesorul universitar de glorie. Ambii doresc să afle
ce s-a întâmplat în trecut și amândoi se înșeală până când misterul se
dezvăluie într-un final. Ezra Chater/Ionuț Cornilă, poet minor, al cărui nume a
dispărut din literatura engleză cu desăvârșire, despre care au crezut că a fost
ucis de Lord Byron în duel, a murit de fapt într-o călătorie, mușcat de o
maimuță. Thomasina Coverly/Mălina Lazăr, eleva lui Septimus Hodge/Luca Gumeni,
amantul mamei sale, a murit la șaptesprezece ani într-un incendiu. Cât despre
pretențiile ei de a fi descoperit structura matematică a lumii, lăsând o notă
pe marginea unei cărți, asemenea lui Fermat, acestea dovedesc inteligența
sclipitoare a Thomasinei ce contribuie la deliciul poetic al spectacolului,
prin îmblânzirea ideilor de matematică, fizică ori filosofie, din nevoia de a
înțelege universul într-un mod cât mai pe potriva sufletului uman.
Dacă personajele sunt foarte bine conturate, nu același lucru se poate
spune despre relațiile dintre personaje. Relațiile dintre personaje nu sunt,
voit cred, consolidate, astfel că pare că personajele fug unele spre altele și
se desprind la fel de rapid. Nu e vorba de superficialitate, ci de o concepție
asupra realității umane. Hannah e temporar ”logodnica mea” pentru Valentine
Coverly/Andrei Sava, dar și subiectul asupra căruia își îndreaptă atenția
Bernard în urma unor efuziuni trecătoare. Ezra Chater și doamna Chater/Ada Lupu
trăiesc o relație dedicată (căsătorie) care lasă loc intruziunilor masculine de
tot felul în mijlocul paradisului lor artifical. Idila doamnei Chater cu
Septimus Hodge e lipsită de substanță, deși fidelul ei amant ține mereu pe
noptieră cartea fără ecou a acesteia, Fecioara
din Turcia, amănunt care-l entuziasmează peste măsură tocmai pe Ezra
Chater. Autoarea desenului cu sihastrul din schit, Thomasina le joacă fără să
vrea o festă celor din viitor, Hannah scriind chiar o carte despre acest
personaj care nu a existat în realitate. După cum se poate vedea, partea cea
mai interesantă este că astfel personajele din trecut intră în legătură cu cele
din prezent, prin seriozitatea cu care cei de la sfârșitul secolului al XX-lea
caută să explice personaje și evenimente de la începutul secolului al XIX-lea,
făcând apel la scrisori rămase ca mărturie, la schițe, planuri, cărți, caiete
etc.
Pas cu pas, adevărul iese la lumină, moartea Thomasinei fiind cel mai trist
eveniment din spectacol. Valsul de adio, un vals fără sfârșit cu Septimus, pe
fundalul admirabil creat vizual, este poate detaliul cel mai clar și distinct,
care rămâne întipărit în spectator. În același timp cu cei doi care continuă să
valseze, trecutul și prezentul fac schimb de energie, iar toate întrebările își
găsesc răspunsul. Mai mult decât un spectacol despre întrebări, știință și
filosofie, Arcadia e un spectacol
despre răspunsurile din om, răspunsuri provizorii desigur, nu mai importante
decât întrebările înseși, dar acele răspunsuri care fac măsura unei vieți de om
și recheamă un destin. În funcție de aceste răspunsuri, oamenii dau un sens
existenței lor, lucru valabil atât pentru cei din trecut, cât și pentru
investigatorii din prezent. În funcție de acest sens, aleg să scrie cărți,
referate științifice sau după caz să iubească natura, să respingă sfârșitul
universului, să rezolve ecuații luxuriante despre natură, despre lumea vie. În
primul rând îi avem pe Hannah și pe Bernard, iar în cel de-al doilea caz pe
Thomasina însăși.
(Arcadia de Tom Stoppard,
traducerea: Silvia Năstasie, regia: Vlad Cristache, distribuția: Mălina Lazăr,
Luca Gumeni, Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Dumitru Georgescu, Emil
Coșeru, Andreea Boboc, Cosmin Maxim, Andrei Sava, Ioana Aciobăniței, Octavian
Păun, scenografia: Theodor Cristian Niculae, premiera: 15 iunie 2025, Sala Mare
a Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Tabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2025/06/arcadia.html
