joi, 15 februarie 2024

O tragedie veninoasă

 


Titlul tradus face trimitere la Romeo și Julieta, aluzie la piesă făcându-se și în finalul spectacolului, în momentul când Bianca soarbe otrava de pe buzele ducelui, printr-un sărut.

Dacă până în prezent, regizorii optau îndeosebi pentru tragicomedie, astăzi observăm cum din punct de vedere estetic, sunt alese tragedii, dar subtil acestea sunt transpuse prin intermediul categoriei grotescului, prin varii elemente (de exemplu, contre-emploi-urile parodice de personaj, Moștenitorul/Horia Veriveș sau chiar servitorul Moștenitorului/Andrei Sava). Este ceea ce realizează și regizorul Silviu Purcărete, fără a cădea în exces.

Regizorul alege să monteze un text în premieră în România, Women beware women de Thomas Middleton (1657), a cărui adaptare și traducere le realizează, pentru a se plia pe stilul său de a-și pune personajele în situații scenice și roluri, mai ales că acțiunea se petrece în Italia medievală, pe care de altfel Purcărete o aduce în contemporaneitate. Actualizarea este majoră, dar nu excesivă, elemente de tragedie shakespeariană se armonizează cu momente bufe, dar și psihologice. Declamările de replică din spațiul turnantei, un carusel de emoții prin care trec personajele, sunt însoțite de aparteuri și adresări către public. Simbolurile trimit atât la semnificații legate de izvoarele piesei lui Middleton (strugurii albi, tabla de șah și jocul de șah), cât și la noi semnificații.

De ce atracția pentru tragedie? Pentru că trăim vremuri complicate, când oamenii se întorc împotriva semenilor prin conflict, conduse de parvenitism, lust, urzeli, tendințe de manipulare de tot felul, luptă pentru dominare, dorințe și planuri de răzbunare, aspecte care conduc la ură și nimicirea aproapelui și care nu-i sunt străine nici Italiei medievale și nici actualității lumii noastre. De ce tragicomedie făcând uz de grotesc? Pentru că e singura modalitate astăzi de a recepta în mod convingător o tragedie.

Punerea în scenă este impecabilă, limpede și extrem de alertă. Nimic nu este complicat inutil (situații, relații dintre personaje, intrigă), astfel încât e un spectacol demn de secolul XXI, un secol al simplității estetice, simplitate care maschează complicații care țin de bizareria compozițiilor admirabil create, savuroase (Ada Lupu, în special, dar și Andrei Sava, Horia Veriveș, Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstrușnicu). Dar care țin și de interioritatea jocului admirabil al actorilor Petronela Grigorescu, Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Cosmin Maxim, Diana Roman. Actorii devin aproape de nerecunoscut în unele momente și asta se întâmplă nu din cauza machiajului, ci datorită compozițiilor puternice la care m-am referit.

Apelând la teatru în teatru, într-o a doua parte a spectacolului, diferită ca stilistică de prima, Purcărete pune în scenă o tragedie care efectiv să nu mai aibă loc. Atât de năstrușnice, inventive, curajoase sunt mijloacele scenice puse în joc, încât veninul din imprecații, săgeți, licori este sublimat. Însăși moartea e sublimă. Teatrul în teatru pregătit nu e totuna cu cel petrecut în scenă, destinul lăsând parcă locul sincronicităților (cerul joacă zaruri).

Anularea scenariului lui Middleton, punându-l sub semnul spectacolului în spectacol, are un efect edificator, în sensul că istoria (piesei) este schimbată. Deși personajele mor, contraeroii emblematici ai trecutului supraviețuiesc. De aceea, mai e nevoie de încă o ieșire din scenă. Ieșirea din scenă are loc prin gestul brutal al mamei lui Leantio/Petronela Grigorescu (vocea trecutului) care spulberă actorii care au mai rămas în picioare din spectacolul în spectacol. Inclusiv pe cei care fac parte din propria lume (cardinalul/Dumitru Năstrușnicu). Mai puțin pe unul (episcopul/Diana Chirilă). Secolul XXI este spiritual, fără îndoială, numai că, dintr-un exces de spiritualitate, se comit orori. Poate că acesta e mesajul rămânerii în viață a episcopului. Poate că duelul final (women beware women) este între vocea trecutului (mama lui Leantio, furia răzbunării declanșate de durerea de a-și pierde copilul) și vocea prezentului din trecut (o femeie deghizată în episcop care nu poate fi ucisă și care prin gestul lasciv cu care devorează boabele de struguri roșii reface legătura dintre trecut și prezent, arătând clar că trecutul supraviețuiește în prezent și nu poate fi eradicat).

 În rest, nu-i decât un mod de a scoate absolut toți actorii din scenă (mai puțin pe episcopul ca simbol al divinității ori chiar al opusului acesteia – ceea ce e același lucru – și pe femeia, mama lui Leantio, cea care i-a mitraliat aproape pe toți, devenită și ea duală). Binele și răul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. De la secolul spiritual la cel estetic nu mai e decât un pas.

 

(”O tragedie veninoasă” după „Women beware women” de Thomas Middleton, în regia lui Silviu Purcărete, distribuție: Ionuț Cornilă/Ducele, Dumitru Năstrușnicu/Cardinalul, Călin Chirilă/Fabrizio, Cosmin Maxim/Hippolito, Ada Lupu/Livia, Diana Roman/Izabella, Doru Aftanasiu/Unchiul moștenitorului, Horia Veriveș/Moștenitorul, Răzvan Conțu/Leantio, Mălina Lazăr/Bianca, Petronela Grigorescu/ Mama lui Leantio, Andrei Sava/Servitorul moștenitorului, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi, muzică originală: Vasile Șirli, scenografia: Dragoș Buhagiar, Teatrul Național Iași, Sala Mare, premiera: 11 februarie 2024)

 

 Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2024/02/o-tragedie-veninoasa.html


duminică, 17 decembrie 2023

Când mielul și lupul...

 


Erica Moldovan a debutat în dramaturgie cu piesa ”Manichiura roșie” (titlul trimite la imaginea ultramediatizată a mâinii cu manichiură roșu aprins a Yrinei, femeia ucraineană ucisă de ruși pe străzile din Bucha) scrisă anul trecut (2022), și câștigătoare anul acesta (2023) a competiției de spectacole-lectură. Ulterior, a fost montată fidel de regizoarea Irina Popescu-Boieru. Scriitura de text dramatic a Ericări Moldovan este fluentă, fără poticneli și captivează. Inserturile mai lungi când personajele rememorează sau povestesc ceva au întotdeauna un sens în economia de ansamblu a piesei. Inevitabil, acestora li se acordă noi semnificații în spectacol. Nu este o scriitură previzibilă, deși pornește de la o situație reală ca sursă de inspirație. Textul e pură ficțiune. Cu atât mai puțin este previzibil spectacolul. Deoarece acțiunea se petrece într-un subsol, iar timpul pare suspendat între decorul încremenit și cadrele proiectate cu orașul bombardat ori cu peisajul-laitmotiv.

Două momente atrag în mod special atenția în spectacol, pentru că sunt valorificate abilitățile de mișcare scenică ale lui Răzvan Conțu și pentru intensitatea cu care cei doi actori încearcă să prelungească ultimele minute care îi despart de propria moarte. Mă refer la momentul în care Marta/Haruna Condurache îi coase rana lui Sascha/Răzvan Conțu și la cel când o impersonează pe mama acestuia la final.

Viziunile dramaturgului și ale regizorului nu coincid întotdeauna. Apropierea morții este extrem de tulburătoare pentru Erica Moldovan (momentul final are loc pe vijelioase bătăi în ușa subsolului). În schimb, Irina Popescu-Boieru surprinde, cu aportul celor doi actori, un amestec subtil de frenezie și disperare într-o clipă parcă atemporală (la aceasta contribuie și soundul, și peisajul-laitmotiv proiectat). Finalul nu mai este imprevizibil.

Când descoperă că băiatul pe care îl salvase nu este un compatriot ucrainean din Bucha, ci un tânăr soldat rus dezertor, femeia are o reacție bruscă. Încercarea la care vestea o supune este grea, însă câștigă spiritul compasiv față de o persoană indusă ea însăși în eroare, nu tocmai inocentă totuși naivă (mobilul înrolării la nici 18 ani fiind banii, dar de care avea nevoie pentru o petrecere la care o invitase pe fata de care era îndrăgostit). Dacă mielul și lupul se vor întâlni și se vor iubi (nu carnal, ci cu o dragoste maternă, de pildă), poate că lumea se va fi schimbat în bine. Oricum, cele două personaje au parte de o schimbare de sine înainte de a muri (femeia iartă, iar băiatul se simte iertat), tocmai prin faptul că înțeleg că în război toți oamenii de rând sunt victime.

În altă ordine de idei, aceasta e și viziunea mărturisită a regizoarei Irina Popescu-Boieru, într-un război nu există victime și torționari, învingători și învinși, lupi și miei, doar oameni a căror viață e curmată brusc și iremediabil, fii sacrificați, părinți îndoliați ori fii și părinți laolaltă uciși pe nedrept, la care se adaugă familii destrămate, copii orfani, părinți neconsolați de dorul față de copii, iar toți nu sunt decât eroii din umbră.

Barbaria din vremurile noastre (de care ține și războiul), în detrimentul civilizației, trimite la o umanitate decăzută. Absența spiritului declanșează cumplite conflicte, pentru că din aceasta derivă restul degringoladei morale, minciuna, goana după înavuțire și putere. Irina Popescu-Boieru valorifică actualitatea piesei, cu atât mai mult cu cât situația la nivel politic este complexă, iar războiul încă nu s-a terminat.

Momentul care mi-a atras atenția cel mai mult în textul Ericăi Moldovan este cel în care Marta enumeră persoanele de care îi este dor, persoanele dragi venind în ordine după ceea ce în mod normal ar enerva-o. Iarăși, un semn al acelei schimbări de sine pe care războiul o aduce. Apoi, toată povestea pe care o creează în jurul faptului că cei doi protagoniști sunt născuți în aceeași zi, lucruri care conduc spre viziunea discutată mai sus, amândoi fac parte dintre victimele crudului război.

Distribuirea în roluri pare să se fi făcut pe criteriul asemănării dintre actor și personaj, dar sunt aspecte care depășesc această chestiune. Ochii Harunei Condurache sclipesc parcă albastru (eroina ei, Marta are ochi albaștri) în ultima scenă (momentul edificării morale a celor doi, deveniți mamă și fiu, momentul iertării). Răzvan Conțu este mai reținut în a privi, ca într-o ”antologie [de rol] a dispariției”, privește cumva dinăuntru, fără ferestre. E poate și rodul faptului că eroul său (Sascha) își ascunde în permanență identitatea.

 

(Manichiura roșie de Erica Moldovan, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Haruna Condurache/Marta Maria Liubovna și Răzvan Conțu/Sascha Sachenko, secenografia: Cătălin Târziu, premiera: 15 decembrie 2023, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)


Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2023/12/cand-mielul-si-lupul.html




vineri, 10 noiembrie 2023

Nimic mai frumos

 


Nimic mai frumos decât faptul că lucrurile, gândurile, senzațiile dispar, dar nu cu totul, putând fi uneori recuperate sub forma amintirilor care nu sunt doar despre trecut, ci și despre ”mai mult ca prezent” și viitor. Toate acestea într-un spectacol copleșitor, vibrant, dens, pe scena de la Cub.

Inițial (”Floarea de hârtie”, ”Dealul meu n-are vârf”) se anunță un demers scenic despre moarte. Tu însuți poate că te-ai trezit într-o zi, dintr-o lungă perioadă în care dormeai prea mult, gândind că începe de-acum ”călătoria intergalactică” și oricum ai întoarce-o pe toate fețele nu reușești să treci de imaginea de la 5 ani când încercai să îți explici că va exista un timp când tu nu vei mai fi și ce ar putea însemna asta, un hățiș mental pe care nu reușești să-l străbați. Însă figurile dezumanizate pendulând într-o lume haotică à la Kousturica (”Firea lui Cuza se mărită”) reușesc să dea viață unui univers, fie el și al ”sufletelor moarte”.

Dincolo de faptul că Antologia dispariției e un spectacol solicitant deopotrivă pentru actori și spectatori, este imersiv, imaginile scenice înghit actorii, iar lumea spectacolului invadează și răstoarnă universul personal al spectatorilor. Este inevitabil despre noi, cei ce existăm doar atunci când ne regăsim în amintirea conferită de o fotografie ori în memoria celorlalți (”În grădina devastată”). Alteori, firul narativ trimite spre trecutul recent, raționalizările alimentare creând situații monstruoase (”Pipote și căpșuni”). Dramatizările sunt accentuate astfel încât lumea teatrului afrimian supralicitează filonul narativ politic.

Dualitatea e o caracteristică permanentă, stări de spirit duale, cum ar fi veselia și tristețea (”Floarea de hârtie”), porniri duale, petrecere, dar și violență (”Firea lui Cuza se mărită”), situații ce impun o anumită dedublare pentru a le putea depăși (”Pipote și căpșuni”), dar și dualități de ordin tehnic între scenografie (Cosmin Florea) și video ori proiecție. Două imagini exemplare fac trimitere la spectacole anterioare de la Iași (”Trei piese triste” după Maurice Maeterlink) sau d’ailleur (”Inimi cicatrizate” după Max Blecher, Teatrul de Stat Constanța).

Cu ”A doua înflorire a nalbei mari”, intro la partea a doua, intensitatea crește și sunt introduse mai multe momente care, într-un fel sau altul, oglindesc întregul univers spectacologic afrimian, tema familiei disfuncționale, personaje atipice, contradicții emoționale. Remarcabil cum proza ”Ultimul tată” e descompusă în momente, cum personajul fiicei este multiplicat, cum narativitatea spectacolului merge în paralel cu menținerea diferită a scenografiei inițiale, ideea că există versiuni ale sinelui și că păstrând una singură suntem nevoiți să le lăsăm să dispară (omorâm) pe celelalte, lucru perfect valabil și pentru ceilalți oameni din viața noastră.

”De-o parte tu” este de departe unul dintre cele mai afrimiene momente din spectacol și am în vedere atât personajele obsesive ori relațiile dintre ele, cât și pitorescul întregii scene; pe de altă parte, frica de moarte și inevitabilul acesteia sunt sentimente și întâmplări etern umane. De această dată, dispariția se apropie periculos de mult de sensul ei propriu. Același lucru se va petrece și în ”Goldanii gândului” când evenimente catastrofice dezgroapă cadavre din cimitir și din suflet. Sentimente paroxistice, relații interumane alienate, secrete de nepătruns fac obiectul acestui moment fulminant.

La final ai putea avea impresia că actorii în postura lor umană și-ar povesti amintirile, însă nu deloc așa, dramatizarea după Simona Popescu, ”Îmi amintesc”, deși decojește spectacolul de recuzită și apropie actorii de spectatori menține registrul teatral și poate dezvăluie câte ceva despre cum o lume aparte ne-a capturat emoțiile și gândurile.

Regizorul Radu Afrim oferă șanse egale unor tineri colaboratori de a lucra cu trupa Naționalului ieșean și le construiește partituri individuale (Octavian Păun, Ada Lupu), le oferă actorilor șansa de a-și valorifica potențialul, dar îi și ghidează serios în demersul lor (Ada Lupu, Mălina Lazăr, Răzvan Conțu, Diana Vieru, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Livia Iorga etc.).

 

(Antologia dispariției după proză feminină contemporană de Ștefania Mihalache, „Pipote și căpșuni”, Anca Vieru, „De-o parte tu”, Lorina Bălteanu, „Dealul meu n-are vârf”, „Firea lui Cuza se mărită”, „În grădina devastată”, Ruxandra Burcescu, „Goldenii Gândului”, Lavinica Mitu, „Ultimul tată”, Simona Popescu, „Îmi amintesc”, scenariul, regia, universul sonor și filmările: Radu Afrim, scenografia: Cosmin Florea, coregrafia: Alice Veliche, pregătire și aranjament muzical: Diana Roman, asistent regie: Anamaria Rusu, video: Mihai Nistor, light-design: Cristian Niculescu, distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Roman, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Andrei Grigore Sava, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Georgeta Burdujan, Diana Vieru, Octavian Păun, Luca Gumeni, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Marian Stavarachi,  Ioana Aciobăniței, premiera: 9 noiembrie 2023, Sala Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)


Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2023/11/nimic-mai-frumos.html



duminică, 12 februarie 2023

Ce sens au toate acestea?

 


Spectacolul cu piesa ”Țestoasa lui Darwin” îndeamnă la o meditație despre sensul istoriei, al istoriei ca subiectivitate implicată ori obiectivitate detașată, al istoriei generale sau individuale, despre disputa dintre științele exacte și cele ale spiritului, despre comunicarea dintre istorie și știință ca voci alternative ale umanului, despre evoluția speciilor și involuția spirituală a omului. Balanța înclină spre importanța detaliilor celor mai concrete și cât mai individuale pentru descifrarea semnificației istorice a faptelor indivizilor, dar și spre implicarea omului în tot ceea ce i se petrece, implicare fără de care gesturile și alegerile sale nu ar mai avea sens, în defavoarea istoriei științifice, abstracte, generale, pretins pur obiective.

Faptele istorice pot fi ocultate, șterse ori rescrise în funcție de interesele politice ale vremii, însă un mărturisitor neașteptat, asistând timp de două sute de ani la evenimente, ar putea revoluționa istoriografia. După cum știința ar putea fi revoluționată de dovada ca o specie să evolueze, prin mutații genetice, în altă specie. Dat fiind că anumite descoperiri științifice sunt pasibile de a fi ascunse publicului larg și livrate cu porția în funcție de interesele politico-economice ale momentului. Un generos joc de idei, suscitat deopotrivă de text și spectacol, pune sub semnul întrebării orice alt joc al minții creat de om, istorie, știință, religie, orice conflict teoretic, cum ar fi cel dintre evoluționism și creaționism.

Centrul de greutate în cazul de față îl constituie textul dramaturgului spaniol contemporan Juan Mayorga (”La Tortuga de Darwin”, 2008) montat în premieră pe țară la Naționalul ieșean, ideile despre memorie, politică și mărturie istorică ale dramaturgului filosof, în jurul căruia se raliază prestația actorilor și nu în ultimul rând viziunea regizorală a lui Radu Ghilaș. Dacă orice spectacol e în primă instanță unul centrat pe regizor, text sau actor(i), în funcție de ceea ce interesează mai mult, nici un spectacol de teatru nu e vreodată doar unul de autor, text sau actor.

Punerea în scenă e curată, fresh, fără excese, demnă de autorul contemporan ales de regizor. Decorul aerisit, luminile atent planificate, proiectiile din lumea artropodelor sau cele acvatice, la care contribuie și sound-ul mereu adecvat constituie premisele actualei viziuni regizorale ușor suprarealiste, cu vagi accente de melancolie privitor la sensul umanității. Din perspectivă narativă, stinse sugestii metateatrale conferă spectatorului o referință la prezent, trimiteri la textul tocmai pus în scenă, referințele intertextuale sau la actualitate pot fi astfel vag redate sau mai vizibile.

 Sub aspectul distribuirii actorilor în roluri, destul de arbitrară de altfel, am remarcat că prestații ceva mai entuziaste ca stil de joc (Irina Răduțu Codreanu-Beti) sunt în permanență ponderate de sobrietatea (Emil Coșeru-Profesorul) ori stăpânirea (Dumitru Năstrușnicu-Doctorul) altor evoluții actoricești. Același lucru se poate observa și despre plasarea lui Harriet (Pușa Darie) în triunghiul format din știință, istorie, martor (subiect).

Povestea fantastică o face pe Harriet, broasca țestoasă a lui Charles Darwin adusă din Galapagos în Europa și supusă unei evoluții exponențiale prin care ajunge să-și depășească specia, martor al istoriei și cobaiul unor posibile experimente medicale. Aceasta își oferă voluntar serviciile unui istoric în schimbul promisiunii de a fi ajutată să se întoarcă în Galapagos spre a muri acasă. Harriet nu dă înapoi nici atunci când o schimbare de situație o face cobaiul unui medic cu reputație îndoielnică, în rezerva unui spital. Sub aceeași promisiune de a fi dusă acasă, ea se pune în serviciul medicului, păstrându-și pentru sine dreptul de a evita orice îi pune în pericol viața.

Nu în ultimul rând, marketingul și showbiz-ul cu știri mai mult sau mai puțin fake, extravagante și cu priză la public ar fi, dincolo de amenințarea pe care o reprezintă propria memorie sau datele ei genetice, cea de-a treia capcană în care ar putea cădea personajul misterios, interpretat foarte șic de Pușa Darie, Harriet, țestoasa lui Darwin. Însă personajul neobișnuit, purtând cu sine viclenia instinctului de autoconservare, nevoia de adaptare a speciilor în evoluție și istoria Europei nu cade în nici una din capcanele care îi sunt întinse. Ba mai mult, îi pune la pământ prin otrăvire pe cei care îi prevesteau o moarte nedemnă de zestrea genetică și moștenirea cultural-istorică pe care le purta cu sine.

Ne-o imaginăm pe Harriet, după peripețiile altor două secole, ajunsă într-un final înapoi acasă, în Galapagos, pentru a muri liniștită și mărturisind, poate, că îi va fi dor să se întrebe cu privire la ce sens au toate acestea, eforturile în zadar ale oamenilor de a clădi imperii, teorii, catedrale, revoluțiile, ura de clasă, genocidul, pandemiile, războaiele, cutremurele.

 

(Țestoasa lui Darwin de Juan Mayorga, traducere: Dana Coșeru, distribuția: Pușa Darie-Harriet, Emil Coșeru-Profesorul, Irina Răduțu Codreanu-Beti, Dumitru Năstrușnicu-Doctorul, regia: Radu Ghilaș, scenografia: Sebastian Rațiu, muzică originală și sound design: Odry Bârcă, video design: Mihai Nistor, premiera: 11 februarie 2023, Sala Studio, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)


Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2023/02/ce-sens-au-toate-acestea.html



marți, 22 noiembrie 2022

Florence și Sisif

 


Sisif este un erou deopotrivă absurd și tragic. Absurd pentru că efortul său zadarnic e fără sfârșit și fără finalitate perseverența sa de a înălța bolovanul  înapoi pe stânci. Tragic pentru că e conștient, iremediabil lucid. El îi sfidează pe zei prin revolta sa, iar Camus e de părere că trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.

O situație oarecum similară, oarecum diferită e surprinsă în În plină glorie, cazul sopranei Florence Foster Jenkins care i-a sfidat pe toți aceia care au avut curajul să-i spună adevărul, că falsează și că are o voce oribilă, greu de suportat de un meloman, de un critic muzical, de oricine o asculta în public, aplaudată pentru amuzament, pentru bani sau poate pentru efortul ei absurd de a nu ceda în pofida evidenței de care părea să fie străină, nu complet străină. Întreținându-și prin intermediul câtorva apropiați și al câtorva admiratori mincinoși iluzia că prin muzica ei îi face pe oameni fericiți, Florence protagonistă absurdă prin zădărnicia efortului ei de a cânta pe o scenă și motiv de chicoteli era în felul ei fericită. Uneori, ca o undă de tristețe luciditatea (tragicul) părea să se întrezărească însă Florence refuză să facă loc lucidității în viața ei, murind la fel de inocentă precum a trăit și ascultându-și mereu vocea interioară, neștiută, neauzită pentru ceilalți, expresie a candorii și mărinimiei ei. Altfel decât exemplul lui Sisif, Florence Foster Jenkins rămâne un exemplu de absurd asociat cu comicul. Ceea ce nu o face mai puțin fericită în felul ei, împotriva celor care i se opun, în lumea ei.

Premiera de la Sala Studio e un prilej de a medita asupra exemplelor de comic ori tragic absurd și a modului în care fericirea poate surveni. Dincolo de aceste aspecte, în complicitatea cu publicul conferită de mica sală, spectacolul e un prilej de întâlnire pentru actori și spectatori. Prilej pentru emoții, spațiul din proximitatea spectatorilor emoționându-i pe artiști, după atâtea restricții și dezobișnuirea poate de a fi în imediata proximitate a publicului, mai curând și mai adesea în spatele ecranului. Prilej inedit ca actrița Mihaela Arsenescu-Werner să aniverseze cincizeci de ani de teatru. Prilej de așteptare a unui moment de operă de calitate care se petrece abia la final. Până atunci Mihaela Arsenescu-Werner își dă toată silința să interpreteze ca Florence, care nu putea lua măcar o notă înaltă și falsa, lucru deloc ușor. Poate că e nevoie de mai multă pregătire muzicală pentru a falsa, în cazul acesta, decât pentru ca cineva înzestrat să își etaleze talentul într-un spectacol. Odată cu fiecare prestație actoricească, regizoarea Irina Popescu-Boieru vine și cu o miză dinspre partea de creație de spectacol: cu Radu Ghilaș (Cosmé McMoon)  sau cu duetele dintre Radu Ghilaș și Mihaela Arsenescu-Werner mizează adesea pe tehnicile filmice de derulare înainte a momentului, cu Georgeta Burdujan (inflexibila Doamnă Johnson, pledând pentru oprirea sacrilegiului de a cânta fără voce) mizează pe infiltrarea tragicului în povestea destul de comică, prin momentele de tristețe ale lui Florence, când pare a-și da seama că totuși există și persoane care cred că ea nu poate cânta, pe care imediat ajunge să le nege, odată cu Haruna Condurache (o pitorească interpretare a servitoarei mexicane, Maria), cu Adi Carauleanu (o interpretare corectă, fără excese a lui St. Clair Bayfield) sau cu Catinca Tudose (în rolul voalatei Dorothy), regizoarea mizează cu succes pe tehnica suspansului (înmormântarea anticipată de interpretarea proprie a piesei Llorona de către Haruna Condurache care nu era a lui St. Clair care tocmai avusese un colaps anterior, ci a cățelului lui Dorothy), mici picanterii care conferă sevă și conținut, îmbrăcând în foarte multe detalii exemplul de comic absurd pe care îl constituie atât de schematizata viață a lui Florence, redusă prin abstractizare.

Prezentul spectacol are tocmai rolul de a concretiza, de a crea situații și personaje, detaliind exemplul comicului absurd, de a justifica, de a facilita pătrunderea imaginației spectatorului într-o zonă de viață despre care nu are habar, prin reconstituire, și la care nu ar fi avut altminteri acces.

 

(În plină glorie/Glorious de Peter Quilter, traducerea: Dan Mihu, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Mihaela Arsenescu-Werner, Radu Ghilaș, Adi Carauleanu, Georgeta Burdujan, Catinca Tudose, Haruna Condurache, scenografia: Axenti Marfa, mișcarea scenică: Oana Sandu, pregătire muzicală: Diana Roman, premiera: 19 noiembrie 2022, Sala Studio, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)


Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2022/11/florence-si-sisif.html