duminică, 17 decembrie 2023

Când mielul și lupul...

 


Erica Moldovan a debutat în dramaturgie cu piesa ”Manichiura roșie” (titlul trimite la imaginea ultramediatizată a mâinii cu manichiură roșu aprins a Yrinei, femeia ucraineană ucisă de ruși pe străzile din Bucha) scrisă anul trecut (2022), și câștigătoare anul acesta (2023) a competiției de spectacole-lectură. Ulterior, a fost montată fidel de regizoarea Irina Popescu-Boieru. Scriitura de text dramatic a Ericări Moldovan este fluentă, fără poticneli și captivează. Inserturile mai lungi când personajele rememorează sau povestesc ceva au întotdeauna un sens în economia de ansamblu a piesei. Inevitabil, acestora li se acordă noi semnificații în spectacol. Nu este o scriitură previzibilă, deși pornește de la o situație reală ca sursă de inspirație. Textul e pură ficțiune. Cu atât mai puțin este previzibil spectacolul. Deoarece acțiunea se petrece într-un subsol, iar timpul pare suspendat între decorul încremenit și cadrele proiectate cu orașul bombardat ori cu peisajul-laitmotiv.

Două momente atrag în mod special atenția în spectacol, pentru că sunt valorificate abilitățile de mișcare scenică ale lui Răzvan Conțu și pentru intensitatea cu care cei doi actori încearcă să prelungească ultimele minute care îi despart de propria moarte. Mă refer la momentul în care Marta/Haruna Condurache îi coase rana lui Sascha/Răzvan Conțu și la cel când o impersonează pe mama acestuia la final.

Viziunile dramaturgului și ale regizorului nu coincid întotdeauna. Apropierea morții este extrem de tulburătoare pentru Erica Moldovan (momentul final are loc pe vijelioase bătăi în ușa subsolului). În schimb, Irina Popescu-Boieru surprinde, cu aportul celor doi actori, un amestec subtil de frenezie și disperare într-o clipă parcă atemporală (la aceasta contribuie și soundul, și peisajul-laitmotiv proiectat). Finalul nu mai este imprevizibil.

Când descoperă că băiatul pe care îl salvase nu este un compatriot ucrainean din Bucha, ci un tânăr soldat rus dezertor, femeia are o reacție bruscă. Încercarea la care vestea o supune este grea, însă câștigă spiritul compasiv față de o persoană indusă ea însăși în eroare, nu tocmai inocentă totuși naivă (mobilul înrolării la nici 18 ani fiind banii, dar de care avea nevoie pentru o petrecere la care o invitase pe fata de care era îndrăgostit). Dacă mielul și lupul se vor întâlni și se vor iubi (nu carnal, ci cu o dragoste maternă, de pildă), poate că lumea se va fi schimbat în bine. Oricum, cele două personaje au parte de o schimbare de sine înainte de a muri (femeia iartă, iar băiatul se simte iertat), tocmai prin faptul că înțeleg că în război toți oamenii de rând sunt victime.

În altă ordine de idei, aceasta e și viziunea mărturisită a regizoarei Irina Popescu-Boieru, într-un război nu există victime și torționari, învingători și învinși, lupi și miei, doar oameni a căror viață e curmată brusc și iremediabil, fii sacrificați, părinți îndoliați ori fii și părinți laolaltă uciși pe nedrept, la care se adaugă familii destrămate, copii orfani, părinți neconsolați de dorul față de copii, iar toți nu sunt decât eroii din umbră.

Barbaria din vremurile noastre (de care ține și războiul), în detrimentul civilizației, trimite la o umanitate decăzută. Absența spiritului declanșează cumplite conflicte, pentru că din aceasta derivă restul degringoladei morale, minciuna, goana după înavuțire și putere. Irina Popescu-Boieru valorifică actualitatea piesei, cu atât mai mult cu cât situația la nivel politic este complexă, iar războiul încă nu s-a terminat.

Momentul care mi-a atras atenția cel mai mult în textul Ericăi Moldovan este cel în care Marta enumeră persoanele de care îi este dor, persoanele dragi venind în ordine după ceea ce în mod normal ar enerva-o. Iarăși, un semn al acelei schimbări de sine pe care războiul o aduce. Apoi, toată povestea pe care o creează în jurul faptului că cei doi protagoniști sunt născuți în aceeași zi, lucruri care conduc spre viziunea discutată mai sus, amândoi fac parte dintre victimele crudului război.

Distribuirea în roluri pare să se fi făcut pe criteriul asemănării dintre actor și personaj, dar sunt aspecte care depășesc această chestiune. Ochii Harunei Condurache sclipesc parcă albastru (eroina ei, Marta are ochi albaștri) în ultima scenă (momentul edificării morale a celor doi, deveniți mamă și fiu, momentul iertării). Răzvan Conțu este mai reținut în a privi, ca într-o ”antologie [de rol] a dispariției”, privește cumva dinăuntru, fără ferestre. E poate și rodul faptului că eroul său (Sascha) își ascunde în permanență identitatea.

 

(Manichiura roșie de Erica Moldovan, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Haruna Condurache/Marta Maria Liubovna și Răzvan Conțu/Sascha Sachenko, secenografia: Cătălin Târziu, premiera: 15 decembrie 2023, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)


Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.com/2023/12/cand-mielul-si-lupul.html




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu