Haga

 

Regizorul Cristian Hadji-Culea pune în scenă, în premieră pe țară, textul curajos al autoarei ucrainene Sasha Denisova, Haga. Ideea de fond e judecarea lui Putin și a acoliților săi pentru crime de război, la Tribunalul de la Haga. Această idee reprezintă de fapt rodul imaginației unei fete din Mariupol (interpretată de Diana Roman). Orice altă abordare, altfel decât visul de dreptate al unui adolescent orfan care-a suferit, ar fi fost dificilă din cel puțin câteva motive: războiul Ucrainei cu Rusia e încă în plină desfășurare, iar diplomația adulților e incapabilă să spună lucrurilor pe nume, asemenea unui copil. Mai mult poate decât un adult, o adolescentă căreia i-a fost răpită viața (moartea celor dragi, distrugerea școlii și per ansamblu schimbarea brutală a modului ei de viață) are o imaginație teribilă, când vine vorba de pedepsirea vinovaților. Toate acestea sunt transpuse cu mijloacele spectacolului într-un proces imaginar cu avocat al acuzării (Haruna Condurache) și avocat al apărării (Cosmin Maxim), ambii imbatabili, prin faptul că nici unul dintre cei doi nu a pierdut vreodată un proces, dar care capitulează deopotrivă la un moment dat, depășiți de situație.

Momentele cu inculpații care-și expun versiunea, apărându-l până la capăt pe Putin sau dimpotrivă trădându-l, mai exact procesul ca atare este fragmentat de interludii grotești (cum ar fi momentul cu Lacul Lebedelor, cel al pedepsirii căpeteniei cecenilor sau cel cu soldații ruși mutilați de pe urma războiului). În același timp, proiecțiile, momentele muzicale și parodia din interludiile ce fac legătura dintre scene contribuie la scoaterea spectacolului de pe făgașul ce documentează un posibil proces, fie și presărat cu rezultatul imaginației copilului în mintea căruia s-a declanșat. Există inevitabil în spectacol chestiuni care țin de documentare cu privire la război (modul îngrozitor în care au murit ucraineni civili, nepotrivirile dintre declarațiile lui Putin, cum că ar salva Ucraina de neonaziști și dezastrul creat, ravagiile produse de soldații ruși care au prădat casele civililor ucraineni, ca să nu mai vorbim de bombardamente, de carnagiul uman și distrugerea instituțiilor și a locuințelor etc.) și lucrurile pe care și le imaginează protagonista, fata dornică de dreptate. Piesa de teatru însăși e construită prin acest fin balans între realitate și imaginar.

Dintre mijloacele regizoral-actoricești folosite, aș aminti compozițiile foarte puternice, pentru a crea caractere credibile (de altfel, există și măști cu poza celor vizați în realitate, Putin, Valentina Matvienko, Margarita Simonian, Ramzan Kadîrov, Evgheni Prigojin, Serghei Șoigu, Serghei Surovikin, Vladislav Surkov, Nikolai Patrușev, Iuri Kovalciuk) sau momentele menite să intrige (dedublarea lui Putin, înglobând și Biserica, apoi punerea semnului echivalenței între Putin și Rusia, elemente ale elucubrațiilor dictatorului prezente în orice discurs public, foarte plastic exprimate prin intermediul artei spectacolului). Peste toate, vocea Dianei Roman este extrem de percutantă, contribuind la conștientizarea de către public a dramei prin care trece poporul ucrainean.

În ciuda satirei ori a compozițiilor excesive, spectacolul nu depășește o anumită zonă de confort, în sensul că nu caută să fie șocant cu orice preț, e în mod paradoxal, date fiind scenele enumerate, destul de cuminte, așezat, nu iese din matcă, poate fi vizionat în scop educativ de spectatori de orice vârstă. Lucru care nu se poate spune și despre actorii al căror elan își iese din matcă – talentul Petronelei Grigorescu e aplaudat la scenă deschisă, efervescența lui Ionuț Cornilă în rol de compoziție e amețitoare, cameleonismul Mălinei Lazăr (impersonându-l pe Putin), deși ne-am dori parcă să joace mai mult, e răvășitor, histrionismului lui Răzvan Conțu se manifestă și prin faptul că e capabil de roluri multiple, diferite ca tonalitate, versatilitatea Adei Lupu atrage privirile spectatorilor, dezlănțuirea lui Dumitru Georgescu constituie un moment foarte bun, capacitatea de a genera umor grotesc, macabru a lui Andrei Sava e impresionantă ș.a.m.d. Toate calitățile actorilor ieșeni sunt contrapunctate, în cadrul echipei, de temperanța și delicatețea Doinei Deleanu, de sobrietatea de bun augur a lui Horia Veriveș, de frământarea nu lipsită de moderație a lui Adi Carauleanu, de spiritul ironic și ilariant al lui Daniel Busuioc etc. Întreaga echipă de actori a Naționalului ieșean, indiferent că joacă pe un apropiat al lui Putin, pe Putin însuși sau un simplu soldat funcționează armonios și depune mult efort și seriozitate la reușita proiectului.

 

(Haga de Sasha Denisova, regia: Cristian Hadji-Culea, adaptare și versuri: Florin Lăzărescu, distribuția: Diana Roman, Petronela Grigorescu, Ada Lupu, Doru Aftanasiu, Daniel Busuioc, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Dumitru Georgescu, Horia Veriveș, Adi Carauleanu, Mălina Lazăr, Haruna Condurache, Cosmin Maxim, Răzvan Conțu, Andreea Boboc, Robert Agape, Radu Homiceanu, Doina Deleanu, Catinca Tudose, Radu Ghilaș, Andrei Sava, scenografie: Dragoș Buhagiar și Andrada Chiriac, video design: Andrei Cozlac, muzică: Mihai Cornea, premiera: 5 septembrie 2024, Sala Mare, Teatrul Național Iași)

 

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/09/haga.html

De dinaintea amintirii

 

Împreună cu echipa de lucru, regizorul Florin Caracala dă viață scenică și dinamism unui text de proză scurtă, ce ficționalizează realitatea unui ritual preistoric, la o primă vedere dificil de perceput ca spectacol. În același timp, imprimă viață, la granița dintre real și fantastic, personajelor greu de imaginat la o simplă lectură.

Regizorul pare adeptul multiplicității perspectivale în teatru. O multitudine de interpretări devine posibilă: antropologia straniului ritual de decapitare a morților, mitologia din spatele păstrării craniului decorat, metafizica presupozițiilor, a credințelor de nestrămutat, a ceea ce gândim ori facem în baza unor prejudecăți culturale implicite.

În momentul în care o revoluție de ordin științific, estetic ori ritualic are loc, setul de presupoziții înrădăcinat este înlocuit de un altul. Pe muchia provocării unei asemenea revoluții, Maxine (maestra ceremonialului, cea mai în vârstă persoană din comunitate, o compoziție actoricească la superlativ, interpretată de Mălina Lazăr, cu ochii proptiți în neant, fără privire, atunci când repetă robotizantele cuvinte ale ritualului, privind în afară odată cu demascarea regulilor inventate și privind în vidul interior, sfâșiată de amintirea de dinaintea amintirii) se confruntă cu violența contemporanilor, deoarece a încerca să-i zdruncini cuiva presupozițiile, la care se raportează în gânduri și acțiuni, conduce la răbufniri.

Dintr-un alt punct de vedere, știința, religia, filosofia, istoria nu sunt decât jocuri ale minții, creații, invenții ale omului. Iar dintr-un altul, domeniile practic (morala și politica) și științific nu sunt decât imagini luate drept fapte care ar putea fi convertite în imagini pure (din domeniul estetic) care ne provoacă imaginația și stau sub semnul contemplării ca delectare. 

În spectacolul său despre trezirea la realitatea că principiile sunt plăsmuite (într-un illo tempore, de dinaintea amintirii), regizorul Florin Caracala construiește admirabile exemple ale trecerii imaginilor din tărâmul experienței practice în cel al imaginilor științifice sau pur contemplative, estetice. În cel al imaginilor științifice când intervine problematizarea și stârnește curiozitatea spectatorului, al spectatorului implicat cumva prin oglinzi deformatoare. În cel al imaginilor estetice când, de pildă, capul defunctului nu mai e o căpățână, ci simbolul persoanei iubite, ”încă printre noi”, cu care rudele cele mai apropiate vor ajunge într-o bizară relație de coabitare, odată depășit momentul răvășitor al funeraliilor.

Și mai există o interpretare ce explorează subconștientul și aspectele iraționale ale experienței umane. În mod paradoxal, celelalte vârstnice (Marjorie/Pușa Darie, Agatha/Tatiana Ionesi, Evelyn/Livia Iorga) par să-și amintească o întâmplare de dinaintea amintirii (sinuciderea prin spânzurare a fiului lui Maxine și trauma declanșată de eveniment). Prilej pentru alte transmutări ale laturii practice (și implicit ale unor imagini factuale) în imagini estetice – corpurile decapitate atârnate de marele copac din centrul crângului unde au loc funeraliile nu sunt simple leșuri, ci semnifică gândurile negre, refulate, de dinaintea amintirii. Practic, refuzul preotului de a-l înmormânta pe tânăr este urmat de refuzul amintirii din partea lui Maxine (”prea greu pentru spatele meu”) și declanșează straniul ritual care va continua, mecanic și rigid, având literă de lege în rândul comunității. Estetic, Maxine și dincolo de ea, regizorul transpune trauma în spectacol, se joacă cu obiceiurile despre a căror origine nu știe nimeni dintre cei mai tineri membri ai comunității, creează noi reguli ludice (posibila introducere a unui cântecel în ritual), parte a unei conversații implicite între trecut, prezent și viitor. Dar și parte a unei confruntări între două tabere (conservatorii și inovatorii) având ca obiect de dispută schimbarea bruscă a vorbelor consacrate prin ritual. Adăugirile la ritual (”Nu există Dumnezeu”, ”Nu există viață de apoi”) introduc o problematică existențialistă privitor la sensul vieții. Transpusă estetic minunat prin plânsul răscolitor al mamei fetiței moarte (Andreea Boboc) ce conferă spectacolului un caracter cathartic.

Nu în ultimul rând, spectacolul aduce în discuție teatralitatea. Prin ceea ce funcționează și ca insert parodic de teatru în teatru. În general, regizorul detensionează atmosfera gravă prin grotesc în construcția și atitudinea personajelor, prin detaliile de decor și vestimentație, prin ingeniozitatea de care dă dovadă la nivelul reconstruirii textului, prin alegerea unor ritmuri alerte, în contrapoziție cu acțiunea scenică serioasă, chiar sumbră. În același timp, lucrează curat teatral, creează momente estetice autentice, redă suferința umană cu seriozitate și lirism, alegând piese muzicale în acord cu trăirea scenică, conectând spectatorul la vibrația afectivă a personajelor. Tocmai de aceea, momentul de teatru în teatru Shakespeare e mai mult decât o parodie care deconectează de la îngândurare. El ascunde un crez exprimat negativ, despre cum nu ar trebui să fie teatrul, o respingere a actualizării excesive, a mutilătii textului, a teatrului baloanelor de săpun, ca divertisment facil.

(De dinaintea amintirii după David Vann, traducere: Marius Chivu, dramatizare și adaptare: Maria Manolescu, regia: Florin Caracala, distribuția: Mălina Lazăr, Pușa Darie, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Ionuț Cornilă, Răzvan Conțu, Andreea Boboc, Dumitru Georgescu, Marian Stavarachi, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Alexandra Budău, Luca Gumeni, scenografia: Bogdan Spătaru, costume: Maria Simona Sacalov-Arsu și Alexandra Rîmbu, prostetică: Cătălin Sebastian Marin, proiecții video: Andrei Cozlac, asistență regie: Luiza Cupceac, asistență tehnică: Alexandru Chiculiță, premiera: 20 aprilie 2024, Teatrul Național Iași, Sala Teatru³)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/04/de-dinaintea-amintirii.html

O tragedie veninoasă

 

Titlul tradus face trimitere la Romeo și Julieta, aluzie la piesă făcându-se și în finalul spectacolului, în momentul când Bianca soarbe otrava de pe buzele ducelui, printr-un sărut.

Dacă până în prezent, regizorii optau îndeosebi pentru tragicomedie, astăzi observăm cum din punct de vedere estetic, sunt alese tragedii, dar subtil acestea sunt transpuse prin intermediul categoriei grotescului, prin varii elemente (de exemplu, contre-emploi-urile parodice de personaj, Moștenitorul/Horia Veriveș sau chiar servitorul Moștenitorului/Andrei Sava). Este ceea ce realizează și regizorul Silviu Purcărete, fără a cădea în exces.

Regizorul alege să monteze un text în premieră în România, Women beware women de Thomas Middleton (1657), a cărui adaptare și traducere le realizează, pentru a se plia pe stilul său de a-și pune personajele în situații scenice și roluri, mai ales că acțiunea se petrece în Italia medievală, pe care de altfel Purcărete o aduce în contemporaneitate. Actualizarea este majoră, dar nu excesivă, elemente de tragedie shakespeariană se armonizează cu momente bufe, dar și psihologice. Declamările de replică din spațiul turnantei, un carusel de emoții prin care trec personajele, sunt însoțite de aparteuri și adresări către public. Simbolurile trimit atât la semnificații legate de izvoarele piesei lui Middleton (strugurii albi, tabla de șah și jocul de șah), cât și la noi semnificații.

De ce atracția pentru tragedie? Pentru că trăim vremuri complicate, când oamenii se întorc împotriva semenilor prin conflict, conduse de parvenitism, lust, urzeli, tendințe de manipulare de tot felul, luptă pentru dominare, dorințe și planuri de răzbunare, aspecte care conduc la ură și nimicirea aproapelui și care nu-i sunt străine nici Italiei medievale și nici actualității lumii noastre. De ce tragicomedie făcând uz de grotesc? Pentru că e singura modalitate astăzi de a recepta în mod convingător o tragedie.

Punerea în scenă este impecabilă, limpede și extrem de alertă. Nimic nu este complicat inutil (situații, relații dintre personaje, intrigă), astfel încât e un spectacol demn de secolul XXI, un secol al simplității estetice, simplitate care maschează complicații care țin de bizareria compozițiilor admirabil create, savuroase (Ada Lupu, în special, dar și Andrei Sava, Horia Veriveș, Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstrușnicu). Dar care țin și de interioritatea jocului admirabil al actorilor Petronela Grigorescu, Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Cosmin Maxim, Diana Roman. Actorii devin aproape de nerecunoscut în unele momente și asta se întâmplă nu din cauza machiajului, ci datorită compozițiilor puternice la care m-am referit.

Apelând la teatru în teatru, într-o a doua parte a spectacolului, diferită ca stilistică de prima, Purcărete pune în scenă o tragedie care efectiv să nu mai aibă loc. Atât de năstrușnice, inventive, curajoase sunt mijloacele scenice puse în joc, încât veninul din imprecații, săgeți, licori este sublimat. Însăși moartea e sublimă. Teatrul în teatru pregătit nu e totuna cu cel petrecut în scenă, destinul lăsând parcă locul sincronicităților (cerul joacă zaruri).

Anularea scenariului lui Middleton, punându-l sub semnul spectacolului în spectacol, are un efect edificator, în sensul că istoria (piesei) este schimbată. Deși personajele mor, contraeroii emblematici ai trecutului supraviețuiesc. De aceea, mai e nevoie de încă o ieșire din scenă. Ieșirea din scenă are loc prin gestul brutal al mamei lui Leantio/Petronela Grigorescu (vocea trecutului) care spulberă actorii care au mai rămas în picioare din spectacolul în spectacol. Inclusiv pe cei care fac parte din propria lume (cardinalul/Dumitru Năstrușnicu). Mai puțin pe unul (episcopul/Diana Chirilă). Secolul XXI este spiritual, fără îndoială, numai că, dintr-un exces de spiritualitate, se comit orori. Poate că acesta e mesajul rămânerii în viață a episcopului. Poate că duelul final (women beware women) este între vocea trecutului (mama lui Leantio, furia răzbunării declanșate de durerea de a-și pierde copilul) și vocea prezentului din trecut (o femeie deghizată în episcop care nu poate fi ucisă și care prin gestul lasciv cu care devorează boabele de struguri roșii reface legătura dintre trecut și prezent, arătând clar că trecutul supraviețuiește în prezent și nu poate fi eradicat).

 În rest, nu-i decât un mod de a scoate absolut toți actorii din scenă (mai puțin pe episcopul ca simbol al divinității ori chiar al opusului acesteia – ceea ce e același lucru – și pe femeia, mama lui Leantio, cea care i-a mitraliat aproape pe toți, devenită și ea duală). Binele și răul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. De la secolul spiritual la cel estetic nu mai e decât un pas.

 

(”O tragedie veninoasă” după „Women beware women” de Thomas Middleton, în regia lui Silviu Purcărete, distribuție: Ionuț Cornilă/Ducele, Dumitru Năstrușnicu/Cardinalul, Călin Chirilă/Fabrizio, Cosmin Maxim/Hippolito, Ada Lupu/Livia, Diana Roman/Izabella, Doru Aftanasiu/Unchiul moștenitorului, Horia Veriveș/Moștenitorul, Răzvan Conțu/Leantio, Mălina Lazăr/Bianca, Petronela Grigorescu/ Mama lui Leantio, Andrei Sava/Servitorul moștenitorului, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi, muzică originală: Vasile Șirli, scenografia: Dragoș Buhagiar, Teatrul Național Iași, Sala Mare, premiera: 11 februarie 2024)

 

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/02/o-tragedie-veninoasa.html

Când mielul și lupul...

 

Erica Moldovan a debutat în dramaturgie cu piesa ”Manichiura roșie” (titlul trimite la imaginea ultramediatizată a mâinii cu manichiură roșu aprins a Yrinei, femeia ucraineană ucisă de ruși pe străzile din Bucha) scrisă anul trecut (2022), și câștigătoare anul acesta (2023) a competiției de spectacole-lectură. Ulterior, a fost montată fidel de regizoarea Irina Popescu-Boieru. Scriitura de text dramatic a Ericări Moldovan este fluentă, fără poticneli și captivează. Inserturile mai lungi când personajele rememorează sau povestesc ceva au întotdeauna un sens în economia de ansamblu a piesei. Inevitabil, acestora li se acordă noi semnificații în spectacol. Nu este o scriitură previzibilă, deși pornește de la o situație reală ca sursă de inspirație. Textul e pură ficțiune. Cu atât mai puțin este previzibil spectacolul. Deoarece acțiunea se petrece într-un subsol, iar timpul pare suspendat între decorul încremenit și cadrele proiectate cu orașul bombardat ori cu peisajul-laitmotiv.

Două momente atrag în mod special atenția în spectacol, pentru că sunt valorificate abilitățile de mișcare scenică ale lui Răzvan Conțu și pentru intensitatea cu care cei doi actori încearcă să prelungească ultimele minute care îi despart de propria moarte. Mă refer la momentul în care Marta/Haruna Condurache îi coase rana lui Sascha/Răzvan Conțu și la cel când o impersonează pe mama acestuia la final.

Viziunile dramaturgului și ale regizorului nu coincid întotdeauna. Apropierea morții este extrem de tulburătoare pentru Erica Moldovan (momentul final are loc pe vijelioase bătăi în ușa subsolului). În schimb, Irina Popescu-Boieru surprinde, cu aportul celor doi actori, un amestec subtil de frenezie și disperare într-o clipă parcă atemporală (la aceasta contribuie și soundul, și peisajul-laitmotiv proiectat). Finalul nu mai este imprevizibil.

Când descoperă că băiatul pe care îl salvase nu este un compatriot ucrainean din Bucha, ci un tânăr soldat rus dezertor, femeia are o reacție bruscă. Încercarea la care vestea o supune este grea, însă câștigă spiritul compasiv față de o persoană indusă ea însăși în eroare, nu tocmai inocentă totuși naivă (mobilul înrolării la nici 18 ani fiind banii, dar de care avea nevoie pentru o petrecere la care o invitase pe fata de care era îndrăgostit). Dacă mielul și lupul se vor întâlni și se vor iubi (nu carnal, ci cu o dragoste maternă, de pildă), poate că lumea se va fi schimbat în bine. Oricum, cele două personaje au parte de o schimbare de sine înainte de a muri (femeia iartă, iar băiatul se simte iertat), tocmai prin faptul că înțeleg că în război toți oamenii de rând sunt victime.

În altă ordine de idei, aceasta e și viziunea mărturisită a regizoarei Irina Popescu-Boieru, într-un război nu există victime și torționari, învingători și învinși, lupi și miei, doar oameni a căror viață e curmată brusc și iremediabil, fii sacrificați, părinți îndoliați ori fii și părinți laolaltă uciși pe nedrept, la care se adaugă familii destrămate, copii orfani, părinți neconsolați de dorul față de copii, iar toți nu sunt decât eroii din umbră.

Barbaria din vremurile noastre (de care ține și războiul), în detrimentul civilizației, trimite la o umanitate decăzută. Absența spiritului declanșează cumplite conflicte, pentru că din aceasta derivă restul degringoladei morale, minciuna, goana după înavuțire și putere. Irina Popescu-Boieru valorifică actualitatea piesei, cu atât mai mult cu cât situația la nivel politic este complexă, iar războiul încă nu s-a terminat.

Momentul care mi-a atras atenția cel mai mult în textul Ericăi Moldovan este cel în care Marta enumeră persoanele de care îi este dor, persoanele dragi venind în ordine după ceea ce în mod normal ar enerva-o. Iarăși, un semn al acelei schimbări de sine pe care războiul o aduce. Apoi, toată povestea pe care o creează în jurul faptului că cei doi protagoniști sunt născuți în aceeași zi, lucruri care conduc spre viziunea discutată mai sus, amândoi fac parte dintre victimele crudului război.

Distribuirea în roluri pare să se fi făcut pe criteriul asemănării dintre actor și personaj, dar sunt aspecte care depășesc această chestiune. Ochii Harunei Condurache sclipesc parcă albastru (eroina ei, Marta are ochi albaștri) în ultima scenă (momentul edificării morale a celor doi, deveniți mamă și fiu, momentul iertării). Răzvan Conțu este mai reținut în a privi, ca într-o ”antologie [de rol] a dispariției”, privește cumva dinăuntru, fără ferestre. E poate și rodul faptului că eroul său (Sascha) își ascunde în permanență identitatea.

 

(Manichiura roșie de Erica Moldovan, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuția: Haruna Condurache/Marta Maria Liubovna și Răzvan Conțu/Sascha Sachenko, secenografia: Cătălin Târziu, premiera: 15 decembrie 2023, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2023/12/cand-mielul-si-lupul.html

Nimic mai frumos

 

Nimic mai frumos decât faptul că lucrurile, gândurile, senzațiile dispar, dar nu cu totul, putând fi uneori recuperate sub forma amintirilor care nu sunt doar despre trecut, ci și despre ”mai mult ca prezent” și viitor. Toate acestea într-un spectacol copleșitor, vibrant, dens, pe scena de la Cub.

Inițial (”Floarea de hârtie”, ”Dealul meu n-are vârf”) se anunță un demers scenic despre moarte. Tu însuți poate că te-ai trezit într-o zi, dintr-o lungă perioadă în care dormeai prea mult, gândind că începe de-acum ”călătoria intergalactică” și oricum ai întoarce-o pe toate fețele nu reușești să treci de imaginea de la 5 ani când încercai să îți explici că va exista un timp când tu nu vei mai fi și ce ar putea însemna asta, un hățiș mental pe care nu reușești să-l străbați. Însă figurile dezumanizate pendulând într-o lume haotică à la Kousturica (”Firea lui Cuza se mărită”) reușesc să dea viață unui univers, fie el și al ”sufletelor moarte”.

Dincolo de faptul că Antologia dispariției e un spectacol solicitant deopotrivă pentru actori și spectatori, este imersiv, imaginile scenice înghit actorii, iar lumea spectacolului invadează și răstoarnă universul personal al spectatorilor. Este inevitabil despre noi, cei ce existăm doar atunci când ne regăsim în amintirea conferită de o fotografie ori în memoria celorlalți (”În grădina devastată”). Alteori, firul narativ trimite spre trecutul recent, raționalizările alimentare creând situații monstruoase (”Pipote și căpșuni”). Dramatizările sunt accentuate astfel încât lumea teatrului afrimian supralicitează filonul narativ politic.

Dualitatea e o caracteristică permanentă, stări de spirit duale, cum ar fi veselia și tristețea (”Floarea de hârtie”), porniri duale, petrecere, dar și violență (”Firea lui Cuza se mărită”), situații ce impun o anumită dedublare pentru a le putea depăși (”Pipote și căpșuni”), dar și dualități de ordin tehnic între scenografie (Cosmin Florea) și video ori proiecție. Două imagini exemplare fac trimitere la spectacole anterioare de la Iași (”Trei piese triste” după Maurice Maeterlink) sau d’ailleur (”Inimi cicatrizate” după Max Blecher, Teatrul de Stat Constanța).

Cu ”A doua înflorire a nalbei mari”, intro la partea a doua, intensitatea crește și sunt introduse mai multe momente care, într-un fel sau altul, oglindesc întregul univers spectacologic afrimian, tema familiei disfuncționale, personaje atipice, contradicții emoționale. Remarcabil cum proza ”Ultimul tată” e descompusă în momente, cum personajul fiicei este multiplicat, cum narativitatea spectacolului merge în paralel cu menținerea diferită a scenografiei inițiale, ideea că există versiuni ale sinelui și că păstrând una singură suntem nevoiți să le lăsăm să dispară (omorâm) pe celelalte, lucru perfect valabil și pentru ceilalți oameni din viața noastră.

”De-o parte tu” este de departe unul dintre cele mai afrimiene momente din spectacol și am în vedere atât personajele obsesive ori relațiile dintre ele, cât și pitorescul întregii scene; pe de altă parte, frica de moarte și inevitabilul acesteia sunt sentimente și întâmplări etern umane. De această dată, dispariția se apropie periculos de mult de sensul ei propriu. Același lucru se va petrece și în ”Goldanii gândului” când evenimente catastrofice dezgroapă cadavre din cimitir și din suflet. Sentimente paroxistice, relații interumane alienate, secrete de nepătruns fac obiectul acestui moment fulminant.

La final ai putea avea impresia că actorii în postura lor umană și-ar povesti amintirile, însă nu deloc așa, dramatizarea după Simona Popescu, ”Îmi amintesc”, deși decojește spectacolul de recuzită și apropie actorii de spectatori menține registrul teatral și poate dezvăluie câte ceva despre cum o lume aparte ne-a capturat emoțiile și gândurile.

Regizorul Radu Afrim oferă șanse egale unor tineri colaboratori de a lucra cu trupa Naționalului ieșean și le construiește partituri individuale (Octavian Păun, Ada Lupu), le oferă actorilor șansa de a-și valorifica potențialul, dar îi și ghidează serios în demersul lor (Ada Lupu, Mălina Lazăr, Răzvan Conțu, Diana Vieru, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Livia Iorga etc.).

 

(Antologia dispariției după proză feminină contemporană de Ștefania Mihalache, „Pipote și căpșuni”, Anca Vieru, „De-o parte tu”, Lorina Bălteanu, „Dealul meu n-are vârf”, „Firea lui Cuza se mărită”, „În grădina devastată”, Ruxandra Burcescu, „Goldenii Gândului”, Lavinica Mitu, „Ultimul tată”, Simona Popescu, „Îmi amintesc”, scenariul, regia, universul sonor și filmările: Radu Afrim, scenografia: Cosmin Florea, coregrafia: Alice Veliche, pregătire și aranjament muzical: Diana Roman, asistent regie: Anamaria Rusu, video: Mihai Nistor, light-design: Cristian Niculescu, distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Roman, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Andrei Grigore Sava, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Georgeta Burdujan, Diana Vieru, Octavian Păun, Luca Gumeni, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Marian Stavarachi,  Ioana Aciobăniței, premiera: 9 noiembrie 2023, Sala Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2023/11/nimic-mai-frumos.html