Motto: ”well, clean up the dirt/there's just more dirt to clean up tomorrow/ make the beds you just have to make tomorrow/ wash the dishes, more to wash tomorrow/ make dinner, it just gets eaten. doesn't it? ... but, uh, how much can you take?...lying on your bed looking at the ceiling/ waiting for something to happen/
and knowing all the time that you were meant/ for something better ... how much can you take before you snap?”(Yonderboy, Before You Snap)
Piesa Playground, după renumitul balet omonim din 1979 al coregrafului și dansatorului britanic, Kenneth Mac Millan și după coregrafia celebrului balerin rus Vaslav Nijinski, Games, pe muzica lui Debussy, din 1913. Regizor-coregraf: Bozsik Yvette, Scenografia: Berzsenyi Krisztina, muzica: Yonderboi, Philippe Heritier. Din distribuție fac parte actorii: Bartha Boróka (asistentă), Szabó Eduárd (asistentă – asistent), Barabás Árpád, Máthé Annamária, Boros Mária, Vajda Gyöngyvér, Gazdag Erzsébet, Kőmíves Csongor, Kolozsi Borsos Gábor (pacientul).
Spectacolul pus în scenă de Teatrul Figura Studio din Gheorgheni, Harghita la Iași este complex,excelent și se desfășoară pe trei niveluri, dintre care ultimul nu e decît auxiliar: copii, adulți, păpuși - măști. Copiii se joacă de-a adulții, adulții se joacă de-a copiii, numai că jocurile celor din urmă sunt ceva mai periculoase. Intensitatea emoției pe care piesa o construiește gradual și transmite se modifică în sens ascendent de la nedumerire difuză în fața existenței, la un soi de detașare cinică, pentru a ajunge mai apoi la exasperare vitală, mergînd oarecum circular înspre o altă formă de desprindere de real. Oricum, sentimentul pe care spectatorul îl are la final este de seninătate împlinită, în ciuda cruzimii exprimate, a violenței redate, a revoltei de idei stîrnite înspre defăimarea unui mod de a trăi deja paradigmatic astăzi: clowni fericiți, poze de familie, zîmbete largi, confetti, coifulețe ș.a.m.d. Spectatorul resimte la final seninătate pentru că spectacolul a fost mai mult decît reușit, a fost magistral armonizat. 9 actori și 1001 personaje, tonuri muzicale de la vals pînă la ritmuri maghiare tradiționale sau Yonderboy, coregrafia bine executată mi-au dat acea senzație de orchestrație impecabilă.
Poate că într-adevăr lumea nu-i decît un parc de joacă, de cele mai multe ori nu amenajat, ci în derivă, în care adulții se joacă de-a jocurile pe care le-au jucat și în copilărie, numai că acum ”tehnica” a mai evoluat. Și dacă copiii se joacă de-a adulții, iar adulții de-a copii ce se joacă, să nu încetăm vreodată să credem în seriozitatea jocurilor noastre?! Al treilea nivel receptat în piesă și menționat este cel al măștilor, care iau locul păpușilor în viața adulților. Adulții nu se mai joacă de-a doctorul și asistenta, de-a mama și de-a tata etc.; adulții își iau în serios rolurile sociale de părinte, medic, asistent, asistentă, pacient etc. Tocmai acestă seriozitate e de cele mai multe ori îndoielnică, pentru că se pot întîmpla fenomene diverse legate de (ne)potrivirea măștilor și acest aspect, cred, e ridiculizat în această punere în scenă. Mă voi referi, pe rînd, la trei fragmente din piesă (le-aș numi Happy Birthday, pacientul cristic și paradisul iluzoriu).
Se poate valorifica din spectacol și exploata aspectul ”americanizat” al vieții care ne-a cuprins și pe noi pînă la exasperarea unora și autosuficiența altora. Dar ce ne facem cînd intonînd ”Happy Birthday to you” am uitat chiar numele sărbătoritului? Un dement cu un fierăstrău electric, în joacă bineînțeles, despică și distruge tortul, iar invitații înlemnesc cu coifulețele lor ridicole pe cap cu tot. Desigur, ”mama” trece hopul cu un ”mmm” grăbit intonat în locul numelui cu pricina și, odată terminat ”ritualul”, își vede împreună cu ”tatăl” de chestiuni mai urgente.
Dintre jocurile cele mai terifiante și oripilante pe care adulții le-ar putea juca, am reținut din piesă imaginea cristică: fără nicio (rea) intenție și ca într-un joc, un pacient repetă suferința cristică, fiind ”răstignit” de podea cu o bormașină.
În vals amețitor, suntem ademeniți într-un paradis trucat cu ghirlande verzi à la Tahiti și mere proaspete. Dar după ce un cuplu vesel și necunoscut ni le împarte dintr-un coș, tot el ni le ia înapoi, strîngîndu-le la loc. Simbolurile sunt la ele acasă în această piesă de mare actualitate prin mesaj și interpretare.
Culoarea favorizată este albul atît în costume, cît și în decor, exceptînd poate un pantalon negru, o rochie roșie (”mama”) și ceva verde (”mă iubește, nu mă iubește...”). Faptul că albul predomină cînd vine vorba de costume, măștile (atît fața pictată, cît și măștile aplicate), rochiile, obiectele de decor sunt mai toate albe, îmi sugerează o încercare de a reda naivitatea. Violența și naivitatea nu sunt contrastante, ci suferința cea mai mare o produci celuilalt mai degrabă neintenționat. Pentru că jocurile adulților, oricîte reguli ar avea la nivel tehnic, nu sunt (rău) intenționate! Fără îndoială, elementul - cheie al decorului îl reprezintă oglinzile. ”Mă uit în oglindă și nu știu cine sînt”. Copilul se vede adult, adultul se vede copil, imaginile de multe ori apar deformate, suprapuse, încețoșate. Realitatea din oglindă nu-i decît realitatea jocului.
Și de ce să ne străduim atît în acest joc, de vreme ce, oricum, nu există cale de ieșire? Sau să-l jucăm în continuare ca și cum nu am fi descoperit vreodată ca e doar un joc? E ca și cum ai spune că sensul lui constă în aceea că nu are niciun sens...E ca și cum i-ai da un sens prin simplu fapt că încă îl mai joci!
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/10/viata-ca-joc-in-oglinda.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu