Piesa O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija, scenografia – Dragoș Buhagiar. Din distribuție fac parte actorii: Petronela Grigorescu (Veta), Haruna Condurache (Zița), Călin Chirilă (Jupîn Dumitrache), Florin Mircea (Nae Ipingescu), Dumitru Năstrușnicu (Chiriac), Cosmin Maxim (Rică Venturiano), Doru Aftanasiu (Spiridon).
Aseară am fost din nou la teatru, la o premieră de excepție care a deschis stagiunea. Mi se pare un bun prilej să reiau postările pe acest blog, care e pînă la urmă un blog dedicat teatrului, cu unele excepții, dar se știe cum acestea nu fac decît să întărească regula.
Aveam unele prejudecăți legate de spectatcol, cum că ar putea fi genul de reprezentație din care să reiasă măiestria unui regizor la nivelul căruia actorii nu se pot ridica. Da de unde. Au jucat foarte bine actorii ieșeni. Și O noapte furtunoasă care mai odinioară (1897) stîrnise oprobiul publicului lezat, astăzi a mers la inima ieșenilor în ropote de aplauze. Oare de ce!
Pentru că trebuie să ni-l asumăm pe Caragiale pe deplin, de vreme ce ne revendicăm de la el. Nu poți evada din lumea în care trăiești, nu te poți sustrage, asemeni unui ouruboros menit să-și vîneze propria coadă. În schimb, poți să te privești în oglindă ca și cum ar fi vorba de altul și să te examinezi și să rîzi sau să plîngi.
Două caracteristici ale teatrului contemporan imi mențin atenția vie într-acolo și mă fac să revin mereu și mereu în sala de spectacol: atitudinea tragi-comică, nu mai există astăzi comedie pură, ci totul capătă accente dramatice și agresivitatea jocului actoricesc, care decurge din prima. Le regăsesc pe deplin la piesa pusă în scenă de Dabija.
Actuală prin joc scenic și decor, clasică prin costumație și text (cu doar unele mici excepții), piesa aceasta nu m-a făcut să rîd, ci să rămîn încremenită, uluită, empatizînd cu atmosfera generată de construcția dramatică de acolo. Perplexitatea și paroxismul trăirilor prin acumularea de energie și declanșarea ei prin joc, astfel încît audiența să nu poată rămîne indiferentă, ci să fie acolo, în miezul evenimentelor e o calitate în plus a teatrului actual. Și o regăsesc și aici, la Caragialele lui Dabija. La Caragiale al nostru pînă la urmă și fără niciun dubiu.
Faptul că nu a existat o scenă propriu-zisă a eludat granițele dintre actori și noi. Am fost acolo, pe baricade, mai exact pe schele la propriu și la figurat, am tremurat, ne-am cutremurat, am urlat, ne-a fost teamă, frig, cald, din nou frig, și din nou noi. Aventura dramatică e o experiență fără precedent. Și suntem doar pentru că jucăm.
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/10/caragiale-si-noi.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu