De la moartea autorului la condamnarea spectatorului

În cafeneaua Maideyi din Iași se joacă o adaptare după Matei Vișniec. E vorba de Spectatorul condamnat la moarte, în regia lui Octavian Jighirgiu. Din distribuție fac parte actorii Daniel Busuioc (Judecătorul), Oana Miron (Avocatul acuzării), Dumitru Năstrușnicu (Avocatul apărării), Octavian Jighirgiu (Grefier). Alături de aceștia, mai joacă și angajații barului, Catalina Lazăr, Alexandra Maftei, Victor Zaharia, Laurențiu Maftei, Nicoleta Novac, Razvan Ursache, Simona Popa (martori). Nu în ultimul rînd, un spectator este ales prin tragere la sorți din public în chiar seara spectacolului (acuzatul), pentru a fi judecat.
Spectacolul se va mai juca pe 16 ianuarie la Iași și pe 26 ianuarie la Brașov, în Maideyi.
Regizorul, Octavian Jighirgiu, a scris o teză de doctorat, susținută în 2008, despre Matei Vișniec sau Problematica omului contemporan (Ipostaze scenice). Am putea prelua de aici, pentru a ne explica sensul condamnării spectatorului, ideea lui Vișniec privitor la scopul teatrului: neliniștirea, punerea pe gînduri a spectatorului. Nelăsîndu-l să doarmă și făcîndu-l să gîndească, spectatorul este condamnat la propriile anxietăți și frămîntări interioare.
Surpriza paradoxală o reprezintă acuzatul serii, care prin imperturbabilitate și calm îi enervează la propriu pe acuzatori. De această dată, s-a întîmplat să fie ”omul fără însușiri” și fără probleme, care pleacă acasă și mai senin decît venise la spectacol. Data viitoare, cine știe, poate va fi chiar rîndul tău și vei fi tras la sorți să devii următorul acuzat. Riști?
În primă instanță, este condamnată justiția (reprezentată la un moment dat prin zeița grecească Themis legată la ochi și șchiopătînd) și mijlocitorii înfăptuirii ei (judecător, procuror, avocat). Apoi, scenariul absurd și postmodern merge atît de departe, încît sînt condamnați la moarte atît autorul (un ins legat fedeleș fără chip), cît și teatrul (inserția unor momente de autodemistificare a iluziei scenice) și, mai ales, spectatorul.
Refuzînd textului un sens ultim, acceptînd că textul este deschis, iar nu limitat, modernitatea lui Brecht îl refuză de fapt pe Dumnezeu și ipostazele sale (rațiunea, știința, legea). Dacă orice text se compune din scriituri multiple (sensurile echivoce ale cuvintelor), unitatea acestora trebuie dată prin ceva. Fie prin originea textului, autor (presupusul sens ultim al scriiturii înspre care interpretarea ar tinde). Dar, mai bine, prin destinația textului, cititor, auditor sau spectator. Prețul nașterii cititorului, observa Roland Barthes, este moartea autorului.
Poate că prețul nașterii spectacolului îl reprezintă ”condamnarea spectatorului”. Pentru că, fără o reacție din partea spectatorului, nu putem avea spectacol. Iar ideea de spectacol, ca ceva ce se livrează gata constituit spectatorului, nu mai funcționează. Spectacolul apare doar cu aportul spectatorului și îl condamnă pe acesta la o participare impacientată.
Regizorul n-a uitat nicio clipă că spectacolul se adresează unor oameni care intră într-un bar al secolului XXI, pentru o cafea sau o limonadă sau un ceai și, mai ales, pentru o bună porție de rîs. De aceea, dincolo de absurdul situației, spectacolul poate fi privit și din acest punct de vedere. Ca fiind o sursă de umor veritabil.
La multiplele condamnări la care este supus omul contemporan, anxietăți și frustrări, se adaugă cea mai subtilă dintre toate: a rîde fără a înțelege în întregime de ce anume rîzi, mai grav, fără a avea deloc habar de ce rîzi. Sau, chiar, a rîde în loc să plîngi. A face haz de necaz fiind viciul celor aleși, puțini la număr, a rîde fără să conștientizezi propria situație precară nu-i decît virtutea marii majorități.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/de-la-moartea-autorului-la-condamnarea.html