Textul lui Dürrenmatt se pretează în foarte mare măsură la acel gen de exerciții prin care se cere celor ce le rezolvă să imagineze un final pentru o serie de evenimente relatate pînă într-un anume punct al desfășurării lor. De altfel, autorul însuși ar fi încheiat povestea în trei moduri posibile: nuvela se încheie cu sinuciderea lui Traps (1956), varianta radiofonică anterioară nuvelei (1955) își cruță protagonistul, iar adaptarea pentru televiziune a nuvelei preia acest final (1957). În scenariul pe care Dürrenmatt însuși l-a schițat, însă, Traps se sinucide, dar nu pentru că s-ar fi simțit vinovat, ci pentru că o achitare i-ar fi anulat destinul special, acela de autor al unei crime perfecte (1980). Poate n-ar fi fost lipsit de sens dacă s-ar fi încercat un asemenea exercițiu cu publicul. În schimb, regizoarea optează pentru o perspectivă narativă auctorială, omniscientă.
Climatul în care sînt plasate evenimentele este kafkian, absurd. Traps este prins în mrejele unui așa numit joc, al cărui înțeles de cele mai multe ori îi scapă. Rămas în pană de automobil și căutînd o rezolvare, este invitat la o cină, care se dovedește a fi un proces fatal. Sub pretextul jocului, pensionarii își fac treaba, ba mai mult. Ei inventează chiar și o crimă. Scotocind prin memoria personajului cum ai căuta într-o poșetă veche, remușcări, presupuneri, dubii sînt scoase la lumină. Verdictul ”judecătorului” din ”procesul” de la Naționalul ieșean e cumva ambiguu, deoarece reiese lipsa de premeditare a inculpatului în comiterea crimei, dar, în același timp, acesta este condamnat la moarte de ”tribunal”. Se caută cumva o îmbinare a două dintre soluțiile de mai sus: comiterea unei crime îi conferă protagonistului un destin, scoțîndu-l din banalitate. Iar procesul are de fapt loc în conștiința personajului, drept urmare acesta se sinucide la final.
Reprezentația de la Iași are ceva din eleganța clasică a pieselor pentru televiziune de altădată. La aceasta contribuie, poate, faptul că s-a dorit o reprezentație a seniorilor teatrului ieșean: Constantin Avădanei (la serbarea a 35 de ani de activitate anul acesta), Emil Coșeru (un rol hotărît), Petru Ciubotaru (un rol extraordinar de ludic), Gelu Zaharia (un bonom al scenei). Fără unele tehnici actuale, am fi uitat cu desăvîrșire în ce secol ne aflăm. Dintre aceste tehnici mai noi, prin folosirea unor flashuri de lanternă, chipurile autorilor procesului sînt luminate în întunericul beznă al scenei. Aceste interludii de semiobscuritate ireală pun sub semnul îndoielii festinul și întrunirea aparent amiabilă care consituie miezul evenimentelor.
De asemenea, scurtcircuitările ca un un blackout de memorie al personajului principal sugerează că procesul cît și celelalte întîmplări scenice nu sînt reale, acestea servind numai pentru plasticizarea dramei interioare prin care trece Traps. Nicolae Ionescu se adaptează cu abilitate rolului, trecînd de la relaxare, la perplexitate ori indignare, deopotrivă naiv și sceptic. Aș putea crede că exercițiul cu publicul s-a făcut, dar nu din partea anticipării unui final, ci dinspre identitatea personajului principal. Traps este redat deopotrivă vinovat și nevinovat, erou absurd al unei vieți triviale, ispitit să-și depășească condiția prin inventarea unei crime, părînd uneori că ascunde ceva, alteori că e doar victima unor născocitori de fărăderelegi.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/12/procesul.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu