Live Story

Pe 21 aprilie a avut loc la Ateneul Tătărași un nou eveniment teatral: în premieră, Ferma animalelor, adaptare după George Orwell, în regia lui Vlad Cepoi și a lui Ovidiu Ivan. Din distribuție fac parte actorii: Ovidiu Ivan, Theodor Ivan, Laura Bilic, Loredana Cosovanu.
Ferma animalelor, reprezentație alertă, puternic inervată și vascularizată, excelent susținută regizoral esențializează și actualizează prin transpunere în spațiul mioritic satira politică din romanul lui Orwell. Scenariul original înregistrează două tranziții în existența unei nații, metaforic numită prin expresia ”ferma animalelor”: o revoluție ce reinstituie democrația, înlăturînd dictatura oamenilor (leader devine Snowball) și o lovitură de stat prin care revoluția este confiscată de nomenclatura porcină, iar leaderul democrat înlăturat (conducerea autoritară a lui Napoleon, bazîndu-se pe ”mascați”). Oamenii și porcinele sînt transformați în categorii: două forme diferite ale guvernării tiranice. Mai poate comunismul interesa astăzi un tînăr altfel decît în măsura în care recitește un capitol al cărților de istorie ori parcurge o filă din prezentul altora? Dar comunismul deghizat sub masca democrației ar putea să ne incite încă simțurile? Încălcarea drepturilor omului de facto în timp ce de jure acestea sînt etalate?
Am apreciat în mod special că nu s-a apelat la măști pe parcursul reprezentației. Doar la final și nu direct ci prin proiectarea unor umbre, pentru sublinierea indistincției dintre cele două forme ale terorii totalitare. Explicitarea scenică prin care scenariul devine inteligibil este înlesnită prin distribuirea Laurei Bilic în dublu rol (măgărușul Benjamin și vocea narativă). În calitate de narator, ea restabilește polurile pozitiv-negativ ori de cîte ori acestea încep să se confunde. Scenele au cursivitate și ritm, iar procedeele regizorale sînt bine uzitate. În rolurile celor mai mulți dintre locuitorii fermei animalelor sînt distribuiți copii, care se descurcă ireproșabil. Impresia generală de spectacol pentru tineret nu va rămîne nejustificată la final.
E pentru a doua oară cînd se simte la Iași nevoia adaptării pentru scenă a unui text de George Orwell, renumit pentru cele două parabole la adresa regimurilor totalitare. Tot la Ateneu se mai joacă 1984 (premiera 18 noiembrie 2011, regia: Adrian Buliga). Aceste alegeri nu pot fi întîmplătoare. Dacă 1984 ne atrage atenția asupra acelorași teme (teroare, minciună, manipulare), Ferma animalelor depășește nivelul strict teoretic, făcîndu-ne părtași la evenimente. Structura spectacolului mizează pe iluzia unui teatru în teatru: protaginiștii sînt inițial distribuiți în roluri chiar sub ochii spectatorilor. Iar la final iluzia este demistificată: actorii se așează toți pe marginea scenei, privindu-ne drept în față și dezvăluindu-și identitatea. De fapt, e mai mult decît un simplu teatru în teatru. E un live story. Pentru că ne privește. Treptat, prin repetate trimiteri ale hoardei animaliere prin sală, prin proiectarea zonei privilegiate (casa oamenilor, devenită a nomenclaturii porcine) pe un panou, egal vizibil pe scenă și în public, actorul devine el însuși spectator, iar spectatorului i se lansează provocarea de a fi mai mult decît asistentul lucid al propriei vieți. Astfel că pariul montării este cîștigat: noi sîntem, de fapt, chiar ei.
Mesajul este aruncat ca un bumerang la final de reprezentație: ”Aceasta este Ferma animalelor. Mă numesc...și trăiesc în România...”. Imaginea României actuale se lasă surprinsă din scurtcircuitarea a două culturi populare: folclorul tradițional și rap-ul american. Intersectarea acestor două culturi diferite scoate la rampă o societate pestriță, fără personalitate, în același timp energică, dar pradă manipulărilor din orice direcție și dinspre orice regim politic. Perspectiva regizorală este una pur ironică, blamînd servitutea indiferent de coloratura leaderilor politici.
De modul în care bumerangul se va întoarce dinspre tinerii din sală, cărora acest mesaj le e adresat, depinde succesul deplin al unei puneri în scenă care nu-i decît povestea tuturor redată live. Revolta finală care încheie romanul lui Orwell lipsește din povestea noastră, deoarece pentru noi aceasta încă nu s-a produs. Cred în finalul deschis al acestui spectacol cu și pentru tineri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/live-story.html

Hristos a Inviat!

(*foto: Radu Buraga)








Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/hristos-inviat.html

Nirvana

„It’s better to burn out than to fade away” (Kurt Cobain)

Sala ”Uzina cu teatru” de la Naționalul ieșean continuă seria experimentelor și încercărilor teatrale, realizate de tineri regizori cu inițiativă artistică (Ioana Păun, Vlad Cepoi, Vasea Blohat) cu spectacolul Nirvana, text și regie semnate Liviu Cristian. Distribuția: Vlad Volf (Toma), Cosmin Maxim (Kurt), Doru Aftanasiu (vecinul), Andreea Boboc (mama), Gelu Zaharia (tatăl, profesorul). Scenografia: Rodica Arghir. Muzică live: Life Track. Premiera a avut loc pe 6 aprilie.
Proiectul lui Liviu Cristian poate fi cu succes considerat un spectacol-eseu. Impresia pe care ți-o lasă pe parcursul derulării e similară cu cea a răsfoirii unui album de fotografii, cînd înainte, cînd înapoi. Dar și pe cea a desfășurării unui cub mobil cu mai multe fațete imprimate. Sigur că plecînd de aici se pot forma din cubul inițial o mulțime de alte forme geometrice, dar asta depinde de imaginația fiecăruia. Dar și de potențialul de multiplicare a formei pe care îl prezintă cubul din contrucție. La această imagine contribuie decorul simplu, alb-negru, construit din pereți laterali care ascund cabine și un ecran central pe care sînt postate imagini relevante pentru subiectul piesei. Dintre aspectele prinse în cadru aș aminti degradarea lui homo politicus în perioada postdecembristă, neutralizarea valorică a învățămîntului românesc, supralicitarea vieții unor personaje din așa zisul high life românesc, dar nu numai (Mr. Pink), aceștia devenind subiect de interes public și obiect de divertisment.
Un atu al spectacolului îl reprezintă modul în care a fost conceput din succinte ”flash”-uri scenice, dar legat de construcție aș observa că pauzele dintre episoade sînt prea mari (n-am cronometrat, dar timpii morți dintre scene ar mai trebui reduși pe cît posibil). Dincolo de faptul că actorii trebuie să se schimbe etc., ritmul spectacolului ar putea fi crescut. În schimb, ieșirea din scenă e punctată printr-un sunet de percuție cam puternic. Fragmentele din care se compune spectacolul devin acele mici cutiuțe de lemn din care sare cîte o jucărie cu arc, dar în loc să apară cînd o deschizi, sare invers – cînd o închizi. Ca să reușească efectul acesta, pauza dintre scene trebuie să fie minimalizată.
Piesa are și un pronunțat caracter psihologic, devenirea personajelor putînd fi explicată prin evenimente traumatizante ale copilăriei (cazul vecinului care-și ucide tatăl). Personajul principal, Toma, are un prieten imaginar, creat după modelul idolului său, Kurt Cobain, solistul fomației Nirvana, de aici și titlul piesei. Ideea de proiecție poate fi citită în dublu sens: Toma își proiectează în Kurt propriile idealuri, în timp ce vecinul își regăsește inocența pierdută în Toma și caută să reitereze prin actele la care îl îndeamnă pe acesta propriul parcurs criminal. Autorul spectacolului încearcă să redea conflictul din mintea lui Toma atunci cînd se zbate între două drumuri posibile. Viața lui se bifurcă la un moment dat, acesta fiind atras cu o forță egală de idolul adolescenței, dar și de noul prieten care îi deschide porțile lumii reale: alegerea victimei, urmărirea și, în final, eliminarea acesteia. Frămîntarea protagonistului este foarte reușit redată scenic prin mișcări convulsive, contorsionate, sugestia încercării de rupere a cordonului ombilical. Vlad Volf se pliază foarte bine pe rolul situat la limita dintre adolescent și adult. Mai greu îi este cu siguranță lui Doru Aftanasiu să se lase în mintea copiilor, între timp jucase pe tipul rău famat și lipsit de scrupule. Cosmin Maxim aduce destul de mult cu Kurt Cobain, chiar se expune live cu cîteva note, numai că rolul său e ușor ridicol, nu numai din cauza perucii, dar și pentru că personifică latura slabă a lui Toma. Experiențele onirice ale lui Toma, monologul final în forță, cînd Vlad Volf preia basul schițează posibilitatea unei salvări prin scris și bazîndu-se pe propriile puteri.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/nirvana.html

Teatru provincial (2)

Spectacolul 1+1=3, jucat și regizat de actorii Ana Hegyi (Petronela) și Andrei Ciobanu (Frosinel), a avut premiera pe 14 martie (în reluare 5 aprilie) în cafeneaua Maideyi. Proiectul reprezintă continuarea unei alte montări, Căsătorie în doi, după texte de Ion Băieșu și regizată de Andrei Ciobanu. De această dată, scenariul propus folosește atît texte de Ion Băieșu, cît și un fragment din piesa de teatru ”De ochii lumii” a lui Teodor Mazilu. Titlul e ales dintre variantele disponibile: matematic corect, 1+1=2; 1+1=0, matematic incorect (atît cît știm noi, cel puțin), 1+1=1 (metaforă pentru cuplul unit, dar și pentru singurătatea în doi, culmea). Nu întîmplător 1+1=3: cea de-a patra scenă îi introduce pe cei doi în postura de proaspăt părinți. De-abia întorși de la maternitate, ei dispută numele (Gheorghe sau Gică), educația (spartană, călit și oțelit sau invers), viitorul (sportiv sau ospătar), temperamentul (romantic sau realist) copilului, pasîndu-l de la unul la celălalt ori fredonîndu-i versuri nepotrivite, în loc de cîntece de leagăn. Problemele lor degajă stupoare, stilul ba semidoct, ba, mai curînd, semianalfabet amuză.
Cei doi protagoniști construiesc cinci scene de tête à tête domestic, suficient de variate între ele și care se mulează destul de bine genului teatru de bar-café, foarte accesat în special de tineri la Iași. În lectura mea, spectacolul destul de provincial ca alegere tematică, prin limbaj și tot ceea ce reprezintă ca tehnică dramatică (mă feresc să folosesc termenul de ”artă”), e o ironie plină de cinism, dar lipsită de malițiozitate, complet dezinteresată, la adresa provincialismelor conjugale. E parodierea unui anume tip de femeie, greu de întrezărit astăzi în secolul vitezei, dar pasibilă a se autorecunoaște pe ici pe colo în personaj (dacă nu casnică, atunci măcar domestică, dependentă afectiv și financiar, în același timp dominatoare, mai mereu arțăgoasă și destul de fermă în pretențiile-i familiale). E, implicit, parodierea tipului de bărbat, care în completarea modelului feminin schițat, plătește un dublu tribut: vremurilor destul de libertine în care a fost ”aruncat” și mentalității tradiționaliste.
Personajele nu numai că nu sînt culte, dar reprezintă un bizar recul dinspre cultură. Frosinel și Petronela, aliterați și simpatici, pentru că sînt lipsiți de impostură, fac un show pe legea lor. Am remarcat în mod special a doua scenă, cînd cei doi se uită la un meci de fotbal printr-un gard. Ea este costumată mai mult decît hilar, într-o rochie albastră, de ocazie să zicem. În momentul în care hulește ori face galerie înspre așa-zisul stadion, urcată pe un postament, aruncîndu-se înainte cu tot corpul, fără a cădea, cu mișcări voit dizgrațioase și gesturi brutale, strigînd din toți rărunchii, cu ochelari de soare enormi, pare (e o comparație ciudată, știu) o navetă spațială. Pentru că-ți dă impresia, asta fiind și intenția, de inuman și inflexibil, de mașinărie, pregătind o decolare. La antipod, Frosinel e de un calm proverbial, se enervează și se sperie cu măsură, programat, calculat. Dar e la fel de vulgar. Andrei Ciobanu mizează pe comicul de limbaj al textului (atenție la dicție!). De asemenea, am mai reținut scena a cincea de final ca o încercare de confruntare directă cu publicul. Frosinel și Petronela își fac simțită prezența în Maideyi, printre spectactori (karaoke, interacțiune cu publicul, dînd impresia de improvizație deși nu e).
Cu toate că o sumă de scene parcă arbitrar alese, spectacolul e muncit, totodată relaxant. Sper să nu fie nimeni în cafenea, care să îl ia cumva în serios pe Frosinel: ”La teatru știi la ce se doarme cel mai bine? La momoloage.
Dormi un monolog, te trezești la dialog. Asiști la un duel, pe urmă iar mai tragi un somn la monolog, și te scoli odhnit la final, cînd se omoară amîndoi, și te distrezi cu ocazia asta, adică vezi și o crimă în același preț”.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/teatru-provincial-2.html