Teatru provincial (2)

Spectacolul 1+1=3, jucat și regizat de actorii Ana Hegyi (Petronela) și Andrei Ciobanu (Frosinel), a avut premiera pe 14 martie (în reluare 5 aprilie) în cafeneaua Maideyi. Proiectul reprezintă continuarea unei alte montări, Căsătorie în doi, după texte de Ion Băieșu și regizată de Andrei Ciobanu. De această dată, scenariul propus folosește atît texte de Ion Băieșu, cît și un fragment din piesa de teatru ”De ochii lumii” a lui Teodor Mazilu. Titlul e ales dintre variantele disponibile: matematic corect, 1+1=2; 1+1=0, matematic incorect (atît cît știm noi, cel puțin), 1+1=1 (metaforă pentru cuplul unit, dar și pentru singurătatea în doi, culmea). Nu întîmplător 1+1=3: cea de-a patra scenă îi introduce pe cei doi în postura de proaspăt părinți. De-abia întorși de la maternitate, ei dispută numele (Gheorghe sau Gică), educația (spartană, călit și oțelit sau invers), viitorul (sportiv sau ospătar), temperamentul (romantic sau realist) copilului, pasîndu-l de la unul la celălalt ori fredonîndu-i versuri nepotrivite, în loc de cîntece de leagăn. Problemele lor degajă stupoare, stilul ba semidoct, ba, mai curînd, semianalfabet amuză.
Cei doi protagoniști construiesc cinci scene de tête à tête domestic, suficient de variate între ele și care se mulează destul de bine genului teatru de bar-café, foarte accesat în special de tineri la Iași. În lectura mea, spectacolul destul de provincial ca alegere tematică, prin limbaj și tot ceea ce reprezintă ca tehnică dramatică (mă feresc să folosesc termenul de ”artă”), e o ironie plină de cinism, dar lipsită de malițiozitate, complet dezinteresată, la adresa provincialismelor conjugale. E parodierea unui anume tip de femeie, greu de întrezărit astăzi în secolul vitezei, dar pasibilă a se autorecunoaște pe ici pe colo în personaj (dacă nu casnică, atunci măcar domestică, dependentă afectiv și financiar, în același timp dominatoare, mai mereu arțăgoasă și destul de fermă în pretențiile-i familiale). E, implicit, parodierea tipului de bărbat, care în completarea modelului feminin schițat, plătește un dublu tribut: vremurilor destul de libertine în care a fost ”aruncat” și mentalității tradiționaliste.
Personajele nu numai că nu sînt culte, dar reprezintă un bizar recul dinspre cultură. Frosinel și Petronela, aliterați și simpatici, pentru că sînt lipsiți de impostură, fac un show pe legea lor. Am remarcat în mod special a doua scenă, cînd cei doi se uită la un meci de fotbal printr-un gard. Ea este costumată mai mult decît hilar, într-o rochie albastră, de ocazie să zicem. În momentul în care hulește ori face galerie înspre așa-zisul stadion, urcată pe un postament, aruncîndu-se înainte cu tot corpul, fără a cădea, cu mișcări voit dizgrațioase și gesturi brutale, strigînd din toți rărunchii, cu ochelari de soare enormi, pare (e o comparație ciudată, știu) o navetă spațială. Pentru că-ți dă impresia, asta fiind și intenția, de inuman și inflexibil, de mașinărie, pregătind o decolare. La antipod, Frosinel e de un calm proverbial, se enervează și se sperie cu măsură, programat, calculat. Dar e la fel de vulgar. Andrei Ciobanu mizează pe comicul de limbaj al textului (atenție la dicție!). De asemenea, am mai reținut scena a cincea de final ca o încercare de confruntare directă cu publicul. Frosinel și Petronela își fac simțită prezența în Maideyi, printre spectactori (karaoke, interacțiune cu publicul, dînd impresia de improvizație deși nu e).
Cu toate că o sumă de scene parcă arbitrar alese, spectacolul e muncit, totodată relaxant. Sper să nu fie nimeni în cafenea, care să îl ia cumva în serios pe Frosinel: ”La teatru știi la ce se doarme cel mai bine? La momoloage.
Dormi un monolog, te trezești la dialog. Asiști la un duel, pe urmă iar mai tragi un somn la monolog, și te scoli odhnit la final, cînd se omoară amîndoi, și te distrezi cu ocazia asta, adică vezi și o crimă în același preț”.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/teatru-provincial-2.html