Sala ”Uzina cu teatru” de la Naționalul ieșean continuă seria experimentelor și încercărilor teatrale, realizate de tineri regizori cu inițiativă artistică (Ioana Păun, Vlad Cepoi, Vasea Blohat) cu spectacolul Nirvana, text și regie semnate Liviu Cristian. Distribuția: Vlad Volf (Toma), Cosmin Maxim (Kurt), Doru Aftanasiu (vecinul), Andreea Boboc (mama), Gelu Zaharia (tatăl, profesorul). Scenografia: Rodica Arghir. Muzică live: Life Track. Premiera a avut loc pe 6 aprilie.
Proiectul lui Liviu Cristian poate fi cu succes considerat un spectacol-eseu. Impresia pe care ți-o lasă pe parcursul derulării e similară cu cea a răsfoirii unui album de fotografii, cînd înainte, cînd înapoi. Dar și pe cea a desfășurării unui cub mobil cu mai multe fațete imprimate. Sigur că plecînd de aici se pot forma din cubul inițial o mulțime de alte forme geometrice, dar asta depinde de imaginația fiecăruia. Dar și de potențialul de multiplicare a formei pe care îl prezintă cubul din contrucție. La această imagine contribuie decorul simplu, alb-negru, construit din pereți laterali care ascund cabine și un ecran central pe care sînt postate imagini relevante pentru subiectul piesei. Dintre aspectele prinse în cadru aș aminti degradarea lui homo politicus în perioada postdecembristă, neutralizarea valorică a învățămîntului românesc, supralicitarea vieții unor personaje din așa zisul high life românesc, dar nu numai (Mr. Pink), aceștia devenind subiect de interes public și obiect de divertisment.
Un atu al spectacolului îl reprezintă modul în care a fost conceput din succinte ”flash”-uri scenice, dar legat de construcție aș observa că pauzele dintre episoade sînt prea mari (n-am cronometrat, dar timpii morți dintre scene ar mai trebui reduși pe cît posibil). Dincolo de faptul că actorii trebuie să se schimbe etc., ritmul spectacolului ar putea fi crescut. În schimb, ieșirea din scenă e punctată printr-un sunet de percuție cam puternic. Fragmentele din care se compune spectacolul devin acele mici cutiuțe de lemn din care sare cîte o jucărie cu arc, dar în loc să apară cînd o deschizi, sare invers – cînd o închizi. Ca să reușească efectul acesta, pauza dintre scene trebuie să fie minimalizată.
Piesa are și un pronunțat caracter psihologic, devenirea personajelor putînd fi explicată prin evenimente traumatizante ale copilăriei (cazul vecinului care-și ucide tatăl). Personajul principal, Toma, are un prieten imaginar, creat după modelul idolului său, Kurt Cobain, solistul fomației Nirvana, de aici și titlul piesei. Ideea de proiecție poate fi citită în dublu sens: Toma își proiectează în Kurt propriile idealuri, în timp ce vecinul își regăsește inocența pierdută în Toma și caută să reitereze prin actele la care îl îndeamnă pe acesta propriul parcurs criminal. Autorul spectacolului încearcă să redea conflictul din mintea lui Toma atunci cînd se zbate între două drumuri posibile. Viața lui se bifurcă la un moment dat, acesta fiind atras cu o forță egală de idolul adolescenței, dar și de noul prieten care îi deschide porțile lumii reale: alegerea victimei, urmărirea și, în final, eliminarea acesteia. Frămîntarea protagonistului este foarte reușit redată scenic prin mișcări convulsive, contorsionate, sugestia încercării de rupere a cordonului ombilical. Vlad Volf se pliază foarte bine pe rolul situat la limita dintre adolescent și adult. Mai greu îi este cu siguranță lui Doru Aftanasiu să se lase în mintea copiilor, între timp jucase pe tipul rău famat și lipsit de scrupule. Cosmin Maxim aduce destul de mult cu Kurt Cobain, chiar se expune live cu cîteva note, numai că rolul său e ușor ridicol, nu numai din cauza perucii, dar și pentru că personifică latura slabă a lui Toma. Experiențele onirice ale lui Toma, monologul final în forță, cînd Vlad Volf preia basul schițează posibilitatea unei salvări prin scris și bazîndu-se pe propriile puteri.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2012/04/nirvana.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu