Plagiatori si cacofonii

Există oameni cu voință; regizorii încep să scrie texte și să le monteze. Ion Sapdaru este unul dintre ei. Poate că ar fi totuși mai bine ca regizorul și dramaturgul să nu se contopească întotdeauna, mă gândesc că riscul de a fi linșată după scrierea unui articol ar fi mai mic, iar probabilitatea ca atotsuficiența creatorului total să dăuneze manifestării talentului unor actori ar scădea. Prima ipoteză nu poate fi verificată. A doua ipoteză este infirmată în cazul lui Ion Sapdaru, regizor și autor. El nu capturează posibilitățile de evoluție ale actorilor într-un creuzet, dar folosește emplois-uri care li se potrivesc actorilor și se mai face vinovat de un păcat: nu ajunge la coeziune în grupul care formează distribuția aparținând unor generații diferite de actori. În general, cred că trupa ieșeană are această problemă, iar pentru a vorbi de spectacol actorii trebuie să poată intra în comuniune pe scenă, dincolo de raporturile interumane din culise.

În ceea ce privește scenografia, din fericire, el lucrează cu Rodica Arghir, care se exprimă cu vitalitate și dinamism. Decorul (în special cel inițial) pune foarte bine în valoare piesa de teatru Hollywood Mirage, scrisă și regizată de Ion Sapdaru la sala Uzina cu teatru a TNI (premiera 15 decembrie): cinci mese cu scaune de lemn, extrem de vii coloristic, dispuse stânga (verde/galben) – dreapta (vișiniu/albastru/portocaliu) pe un covor roșu, aluzie ironică la industria starurilor americane, pe care le vom regăsi în postura de chelneri-imitatori în barul deschis în București și care copie unul identic văzut de patronul-plagiator în Turcia. Scaunele sunt îmbrăcate cu o pânză ce le permite să aibă înscrise pe spate nume de personalități celebre, simpla mutare a unor scaune generând în spectacol momente de comedie autentică.

Un lucru e sigur: Ion Sapdaru știe să-și binedispună publicul și se racordează tematic la prezent. Copiile, sosiile, imitațiile, plagiatorii sunt la ordinea zilei în România. Scenariul reprezintă parodia unui film american de mâna a doua în care e vorba de o situație prezidențială (și câte nu sunt!). Numai că în contextul dramatic creat, Ion Sapdaru nu imaginează escatologii ale instituției prezidențiale, cum ne-au obișnuit filmele amintite, ci construiește o situație firească: președintele alege să ia masa în respectivul local, SPP-iștii intervin pentru a se asigura că totul va decurge în cele mai bine condiții, însă sunt nevoiți să organizeze o diversiune, deoarece chelnerița care l-a servit pe președinte (imitația lui Marilyn Monroe, Irina Răduțu Codreanu) și-a permis să fie indiscretă în dialogul cu președintele, întrebându-l despre o știre citită în presa de scandal. Mai mult, chelnerii-imitatori dau dovadă de mai multă personalitate decât și-au imaginat SPP-iștii, generând situații neașteptate. Momente de comedie de calitate și de joc actoricesc valabil (Hitler/Chaplin – Ionuț Cornilă, Robert de Niro – Constantin Avădanei, Lilica Eminescu – Annemarie Chertic). Și-au mai dat concursul: Constantin Pușcașu, Silvia Popa, Dumitru Năstrușnicu, Daniel Busuioc, Daniel Chirilă, Diana Chirilă, Cosmin Panaite, Claudia Chiraș, Cosmin Maxim).

Este un scenariu ”la cald”, un text fierbinte chiar, atacând miezul problemelor la ordinea zilei: plagiatul și cacofonia. Bătând în neștire la porțile Occidentului, odată acestea deschizându-ni-se, am făcut un recul dramatic, disperat chiar aș putea spune, înapoi în Balcani. Uneori varietatea, diversitatea, tot ceea ce necesită efort de gândire și concentrare în vederea efectuării unei alegeri îi pun pe români în mare cumpănă, derutându-i fantastic de tare. De aceea, cel mai ușor ne este să imităm ceva, orice, pentru că e al dracului de greu să fii tu însuți. Și exemplele pot începe de oriunde, din viața politică, din cultură, din viețile personale ale românilor, singura problemă fiind aceea că nu mai știi unde să te oprești, dându-ți seama că pe plaiuri mioritice cam totul e de împrumut. Prefer dezabuzarea patetismului comunitar, care aprinde ledurile la unison în cartiere întregi, fremătând de senzațiile altora. Cât despre cel de-al doilea subiect, cel mai sigur mod de a evita cacofoniile este acela de a înceta să vorbești limba română. Tânăra generație evoluează spre uniformizare într-un analfabetism spiritual consolidat. Toți elevii știu să utilizeze un computer, înțeleg foarte bine limba engleză, majoritatea cunosc cine este Harry Potter (cei mai mulți de pe ecrane, unii chiar și din volume) și posedă telefoane mobile de ultimă generație. Cu toate acestea, le lipsește îngrijorător de mult capacitatea de a se distinge în mod calitativ de un altul. Iar modelele pe care ei aleg să le imite nu sunt verticale.

Textul agreabil, amuzant, pe alocuri ironic al lui Ion Sapdaru reușește să capteze atenția. Însă în privința ideilor are tendința de a se impune prin generalizări pripite și exagerări ratate: actorul și regizorii români sunt niște imitatori, ei practicând ”onanism pe banii publicului”; filmul românesc nu-i decât o ”filmare cu mobilul în bucătărie”. Un anumit regizor este ridiculizat pentru că cere actorilor să interpreteze ca și cum ar fi ”Anthony Hopkins în Tăcerea mieilor” etc. Ceea ce nu a înțeles domnul Ion Sapdaru este ca magicul ”ca” pe care îl satirizează dumnealui nu-i decât un mod prin care regizorul explorează valențele actorului și-i cere să-și depășească nivelul actual. Și că nu e necesar ca respectivului ”ca” să-i mai urmeze un al doilea, dacă actorul înțelege ce are de făcut. Ar fi suficient să știm să spunem ”stop” când simțim că începem să deraiem.

În concluzie, cel mai mult am apreciat la această montare prestația naturală, suplă aș putea spune a lui Constantin Avădanei, discreția și totuși justa adaptare la rol a Irinei Răduțu Codreanu, de asemenea foarte firească și, per ansamblu, perseverența tuturor de a juca. Majoritatea rolurilor sunt, din păcate, crispate, silite, fără țel. Singurul al cărui rol pare că ar avea o destinație este Ionuț Cornilă. El nu numai că are prilejul unui tur de forță actoricesc, dar dispune cu destulă dexteritate de calitatea de „actor în actor”. Și, culmea, tocmai pentru că reușește ceea ce regizorul ironizat de Ion Sapdaru are în vedere când își stimulează actorii printr-un ”ca”: să treacă de la imitație la reprezentație!

 

 Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2012/12/plagiatori-si-cacofonii.html

The World is in Your Hands

          Fie ca Noul An să vă surprindă ”acasă” -

în echilibru cu voi înșivă și în armonie cu ceilalți!


P.S. Deoarece ”să fii acasă înseamnă să  fii acasă înăuntrul tău. Și să fii acasă nu e puțin” (Andrei Șerban)

De fapt, a fi ”acasă” e lucrul cel mai greu. Să vă (re)găsiți acasă oriunde ați fi!



Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/12/the-world-is-in-your-hands.html

De Ajun

Sarbatori galante !

http://www.youtube.com/watch?v=4OOV9DyUpjU




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/12/de-ajun.html

Reconstructie si participare

Spectacolul  Troienele de la Iași, în regia lui Andrei Șerban (premiera 13 decembrie, TNI) poate fi considerat o reconstrucție din cel puțin trei motive: 1. Readaptează pentru România sfârșitului de an 2012 opera epică ce a zguduit America anilor 70 (Teatrul La Mama, NY), urmând turnee în toată lumea și o reprezentație teatrală la TNB după Revoluția din 1989; 2. Reconstituie, folosind incantații și blesteme în limbi etnic diferite (greacă veche, aztecă, navaho, swahili), ditirambii, climatul și originea tragediei grecești; 3. Reconfigurează un pasaj istoric (dispariția unei civilizații și asimilarea Troiei de către cultura greacă și ulterior de către cea romană).  

Pe de o parte, Andrei Șerban a înțeles importanța limbii originare pentru a recrea contextul unei anumite epoci istorice, iar, pe de altă parte, el caută împreună cu Liz Swados, compozitoarea acestei opere, un limbaj universal, dincolo de specificul pasajelor muzicale explorate și valorificate în actuala montare, pentru a reda jelania femeilor troiene. Deși nu înțelegem cuvintele și nu ne e pusă la dispoziție nicio traducere a textului, spectacolul devine perfect inteligibil, deoarece regizorul pune accent pe sonoritatea cuvântului și pe forța acestuia de a ne livra mesajul, cuvântul făcându-se astfel purtătorul unei încărcături afective și energetice prin care spectatorul devine copărtaș la acțiunea dramatică. Aceeași forță energetică face posibilă atât participarea imediată a actorilor la evenimentele istorice reactualizate scenic, cât și implicarea directă a spectatorului în situația dramatică. Fără orchestră și fără a apela la fond muzical din exterior, singurele instrumente cu care lucrează regizorul sunt corpul și vocea actorilor. Din nou, Andrei Șerban mânuiește ca un maestru simbolurile și gestica scenică. Nesofisticat, decorul se compune din câteva platforme de lemn deschis la culoare cu trepte, și o pantă. Opera are două părți, fără pauză propriu-zisă. Cele două părți sunt însă delimitate prin: 1. Plasarea diferită a spectatorilor -  în culisele Teatrului Național, respectiv în Sala Mare; 2.  Prin structura dramatică – ma întâi tragedie greacă, având la bază acțiunea, apoi poem scenic, axat pe contemplație, însoțită de delectare; 3. Prin atitudinea spectatorului – predominant participativă în prima parte, mai mult contemplativă în cea de-a doua. Actorii își trăiesc rolurile la fel de intens în ambele secțiuni, numai că intenția regizorală și efectele dramei sunt diferite.

Prima parte, dionisiacă, desfășoară din flashuri, fără a narativiza, imprecațiile, dar și vaierele femeilor troiene, brutalitatea aheilor, delirul durerii sfâșietoare și al urii sfredelitoare (Hecuba), beția transei profetice și neputința de a salva lumea căreia îi aparține (Casandra), frenezia devotamentului matern și incapacitatea de a-și păstra în viață fiul (Andromaca), unicul supraviețuitor al spiței masculine, în urma războiului troian (Astianax), lascivitatea orgiastică, dar și patima disperării (Elena). Deși eu am introdus personajele, din nevoia unei ordini a discursului, în acord cu sensul pe care Aristotel îl dă tragediei grecești în Poetica, considerând că ceea ce primează e acțiunea, iar nu caracterele, regizorul Andrei Șerban nu construiește caracterele, ci le lasă să prindă contur prin secvețele dramatice de mare forță. În mod simbolic, gestual, prințesele troiene schițează  moartea violentă (sepukku, aruncare în gol), pentru a reapărea în scene ulterioare. Intensitatea dramatică crește gradual (captură, ostracizare, viol, omor). Ritualizarea pedepsirii Elenei, din cauza căreia a izbucnit războiul troian, marchează climax-ul acțiunii: femeile troiene îi smulg părul, rochia și o mânjesc cu noroi; aheii o răstignesc; un mascat (urs) intră în cușca de lemn în care a fost aruncată și o violează. Deși gesturile acestea extrem de feroce sunt în cea mai mare parte executate simbolic prin mișcare scenică și coregrafie, evitând naturalismul, - doar imaginea scalpului însângerat al Elenei se situează cumva la limită (e de preferat oricând spotul roșu, body paintingul vopselei brute), complementarizând imaginea expresionistă a siluirii cenușiu-încrâncenate. Cu toate acestea, groaza și compasiunea spectatorului sunt cât se poate de reale. ”Ghilotina” în formă de toporișcă roșie coboară înspre creștetul  personajului. Fix în acel moment de maximă tensiune, spectatorul din culise, protagonistul tragediei grecești originare, devenit una și aceeași corului (numai din cauza lipsei de spațiu, nu se reproduce dispunerea circulară a publicului din teatrul grecesc, însă atmosfera este identică) realizează unde se află: cortina roșie se ridică și el pășește în plină scenă a TNI, asistat de ahei binevoitori. Coșmarul a luat sfârșit. Într-o lojă, patru fetițe angelice, cu lumânări în mâini intonează suav o melodie, în sala complet goală, străjuită în față, de o parte și de alta a culoarului central de o mână de ahei, care acum sunt așezați pe scaune. Trecerea de la întuneric la lumină, de la înfiorare la delectare are asupra spectatorului efectul unei edificări estetice. Sala Mare a teatrului reprezintă lumea, unde fiecare caută să-și găsească locul său. De unde să poată contempla scena, pe care urmează derularea  vieții ca vis.

Tragedia apare ca gen, ne spune Nietzsche în Nașterea tragediei,  atunci când apolinicul și dionisiacul, visul și beția, iluzia și delirul se întâlnesc. Partea a doua a spectacolului, apolinică, întregește tragedia greacă recreată de Andrei Șerban. Coregrafia viscerală lasă loc mișcărilor armonioase, ritmice, simetriilor geometrizate în genul celor din  Indiile galante, numai că de această dată semnificația este una liturgică. Accentul se mută radical de pe ”teatrul cruzimii” pe teatrul ceremonial, al gesturilor cu valoare ritualică. Întâmplările scenice se succed pe fondul litaniei pentru înmormântarea lui Astianax, fără a urmări să spună o poveste, ci, mai degrabă, ca într-un vis ce reunește imagini, simboluri, emoții: Polixena se sacrifică (sepukku); se arată fantoma lui Ahile, reprezentat asemeni unui personaj tribal care vampirizează o vestală; femeile troiene continuă să-și deplângă robia, împotrivindu-se cotropitorilor ahei; apare Atena, poleită în auriu, redată grotesc, însoțită de măști hidoase, de partea grecilor; troienele sunt luate ostatice și duse cu nava grecească.

Un ultim gest vizând publicul, actorii ridică brațul drept în plan vertical, învăluie opera într-un soi de paradoxalitate: coliziune și absorbție, afirmare de sine și abandon, subjugare și supunere, rezistență și transfigurare. Extaz dionisiac, din cauza surprizei, șocului, dezgustului în prima parte, delectare apolinică, datorată reprezentărilor echilibrate în cea de-a doua, efectul dual al operei lui Andrei Șerban restabilește punți de comunicare cu prezentul spectatorului. Fie că a participat direct la ororile din vremea războiului troian, fie că a contemplat și a empatizat cu disoluția Troiei, spectatorul părăsește sala de spectacol mai neliniștit decât a intrat. Având reale semne de întrebare privind locul său într-o Românie gri, în această lume dezordonată. Nietzsche era convins că lumea nu s-ar autojustifica decât ca fenomen estetic. Și că elinul, după ce asista la cumplita acțiune de nimicire pe care o desăvârșește istoria lumii, era salvat de artă. Edificarea estetică de care are parte pentru câteva momente spectatorul Troienelor la sfârșitul actului întâi nu poate decide soarta noastră, nici ca națiune și nici ca oameni. Nici nu schimbă prin transfigurare estetică viitorul. Nu schimbă istoria, nu convertește faptul istoric în artă. Doar reconstruiește artistic faptul istoric, lansând provocările participării active, respectiv contemplative. Cu toate acestea, starea de ingenuitate creată de corul celor patru copile îți rămâne întipărită în minte; ca un colind. Și atunci: Odată răscumpărați din infern și de păcate, de ce am fost livrați din nou vieții pentru a muri?


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/12/reconstructie-si-participare.html

Edificare estetica

În condițiile în care comunismul și, în egală măsură, capitalismul s-au dovedit un eșec, iar lumea în care trăim se află în plină criză economică, dar și morală, se pune problema: de unde ar putea surveni o ieșire din impas, o soluție, o salvare? Cred că acesta este problema pe care o identifică și regizorul român, Andrei Șerban, pe drept confiscat de Occident și, în special, de Statele Unite ale Americii. Spectacolul de operă-balet Les indes galantes de Jean-Philippe Rameau, pe care el l-a montat în premieră la Iași în Sala Mare a Teatrului Național (15 noiembrie, se va mai juca pe 16 decembrie), o veritabilă provocare estetică, nu numai că îmi permite să răspund la întrebarea pe care am lansat-o mai sus, dar delimitează ca o piatră de hotar atât de controversatul an 2012 de ceea ce va urma. Nu-mi pot imagina decât că toți oamenii ar trebui să treacă în Noul An în ritmurile rondeau-ului (”pipa păcii”) ce încheie această operă cu mesaj pacifist. Soluția poate proveni doar dintr-o depășire și armonizare a contrariilor (alb-negru), dintr-o acceptare a diferențelor interumane și printr-o regăsire a purității și firescului naturii umane.

În primă instanță, e vorba de patru locuri exotice unde echilibrul este restabilit, întrucât Europa fusese confiscată de Zeul războiului (Bellone), în detrimentul dragostei (Eros) și al beatitudinii (Hebe). La un nivel mai profund, opera desfășoară patru ordini estetice, patru tipuri de ”apocalipsă” și patru modalități de edificare a omului. Regizorul Andrei Șerban reușește să recreeze scenic tot felul de puzzle-uri geometrizate, apelând la baghete glisate de actori, compunând pătrate, cercuri ori triunghiuri, cu rol de simboluri (ex. hexagrama). Indiile galante este un spectacol de regie, cu o coregrafie de excepție, minuțios realizată (Blanca Li), la care, pe lângă baritoni, bași, tenori și soprane, participă corul și ansamblul de balet al Operei Naționale Române Iași. Dacă în ceea ce privește decorul, detaliile scenice și elementele coregrafice, amplasarea actanților peste tot în sală, putem spune că spectacolul este unul destul de complicat, antrenând chiar și spectatorii, oferindu-le o ploaie de petale de trandafir și menuete printre rânduri, Andrei Șerban are o tehnică de lucru simplă și precisă: el este un maestru al gesticii, inventând pentru fiecare episod în parte veritabile algebre scenice, caracterizate prin ordine, rigoare, simetrie, armonie. Aș mai remarca structura broșată a spectacolului.

Fiecare dintre cele patru momente este introdus printr-un simbol prezentat încă de la început și poate fi marcat printr-o sentință galantă. Astfel, ”incașii din Peru” au ca simbol – soarele, iar ca maximă: ”Deși au distrus templurile tale, unicul templu rămas e-n inimile noastre”, rostită de Marele preot Huascar. Prințesa Phani îl alege pe cuceritorul spaniol Carlos, provocându-i primului pretendent o enormă suferință. Artificiul la care Huascar recurge pentru a o convinge pe prințesă că zeii se împotrivesc dragostei ei este în zadar. În montarea regizată de Andrei Șerban, primul episod reprezintă totodată miezul primei părți a spectacolului. Apocalipsa este concepută la acest prim nivel prin cutremur și foc. Prin faptul că resimte milă față de suferința și drama Marelui preot incaș și prin teama provocată de dezlănțuirea furiei naturii (flăcări, cutremur), spectatorul ajunge la catharsis. Catharsis-ul propriu tragediei grecești ca eliberare de emoții puternice (compasiune, spaimă) prin trăirea acestora cu intensitate reprezintă scopul și efectul acestei prime trepte a operei.

În cea de-a doua parte a spectacolului intervin trei povești: ”turcul generos”, având ca simbol semiluna, ”florile – fragmente” – fluturele și ”sălbaticii” (băștinașii Americii) - porumbul. Sentințele galante sunt pe rând: ”Dacă ochii mi te-au pierdut, inima te vede încă”; ”Fluturaș inconstant, oprește-te”; ”În pădurile noastre domnesc pacea și inocența”. În cel de-al doilea pasaj, apocalipsa este imaginată prin furtună și catastrofă acvatică. În celelalte două, urmarea sfârșitului este concepută mai întâi poetic, printr-un regat al florilor, iar apoi ca revenire la inocența primordială, când omul se regăsește pe sine dincolo de contradicții ori diferențe, în armonie cu ceilalți și cu natura.
De asemenea, trei tipuri de edificare (schimbare de sine a omului) completează catharsis-ul de la început: edificare morală, edificare conversațională și edificare estetică. Printr-un gest nefiresc, Osman (turcul generos) îi reunește pe Émilie și pe Valère și le redă libertatea. Am numit această restabilire a ordinii normale a lucrurilor edificare morală. Sinele individual se schimbă în sensul că ajunge la manifestări aprobate de ordinea firească a lumii în care trăim (altruism, gentilețe, loialitate etc.). Fragmentul dedicat florilor are mai mult rolul unui interludiu, legând ultima poveste de scena anterioară. Pe această treaptă, edificarea nu poate însemna decât ceea ce a înțeles Rorty prin acest termen: crearea unor limbaje noi, a unor reînnoite metafore, a unor noi moduri de expresie a sinelui și a lumii (ilustrative rămân limbajul florilor și dansul florilor).

În cele din urmă, circular, de la America precolumbiană se ajunge la America lui Columb, colonizată de francezi și de spanioli. Numai că frumoasa Zima, iubita căpeteniei amerindienilor (Adario) nu se lasă cucerită nici de generosul Alvaro, nici de nestatornicul Damon. Uniunea dintre Zima și Adario are rolul unei comuniuni, prin care se semnează pactul păcii universale. Indienii dansează împreună cu coloniștii. Asistăm la o edificare estetică, având rolul de a schimba istoria: amerindienii nu au fost exterminați. Ei sunt cât se poate de vii și ne transmit prin dansurile lor de pe scena de la Iași un mesaj unic, pacifist, extraordinar: inocența, armonia, toleranța ar putea salva lumea. Am numit edificare estetică acest mod al transformării de sine, direct implicat în schimbarea trecutului prin convertirea estetică a istoriei în spectacol. O dată ce faptul istoric este modificat prin artă, spectatorul părăsește sala de spectacol ca și cum (o anumită calamitate nu ar fi avut loc), iar lumea sa devine ca și cum (ororile trecutului nu s-ar fi petrecut). Am putea încerca să operăm același tip de convertire estetică și asupra viitorului?

 

P.S. "Cum să menții o floare a tinereții vie până la adânci bătrâneți?!” (Andrei Șerban, Aula ”Mihai Eminescu” a UAIC, 8.12, 2012, răspunzând retoric unor întrebări despre har, chemare și talent)

Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2012/12/edificare-estetica.html

 

DT in dialog: Interviu cu actrita Erica Moldovan

Erica Moldovan a absolvit cursurile de licență la Universitatea de arte ”George Enescu” din Iași în 2009 (profesori Mihaela Werner, Petru Ionescu). De asemenea, a terminat masteratul în 2011 la aceeași universitate. Între 2011-2012 a studiat și a jucat în Belgia. În prezent, este doctorand la Iași, avându-l coordonator pe domnul profesor Bogdan Ulmu. A debutat în primul an de facultate cu rolul Fata din spectacolul „Hai să facem sex” (regia lui Benoit Vitse). A continuat colaborarea cu Ateneul Tătărași în spectacole precum: ”Te-a părăsit, nu-i așa?” (2010), ”Tango în fum de țigare” (2010), ”Cafeaua domnului ministru” (2011), ”A sosit trăsura domnului ”(2011). Anul acesta o revedem în spectacolul lui Bogdan Ulmu, ”Un barbat si cam...multe femei”, care a avut premiera pe 23 noiembrie. Cred că Erica Moldovan este o actriță (aș vrea să spun "desăvârșită", dar - urmând ceea ce ea însăși mărturisește în acest interviu - voi spune doar) veritabilă atât pe scenă, cât și în viață!

 

"Să îți schimbi „măștile” în câteva secunde – asemeni costumelor – nu este atât de ușor pe cât s-ar crede"(...) "cred că rezonez foarte bine cu tipologia femeilor puternice, care emană echilibru interior și independență profesională".

 

Dana Țabrea: Cum ai fi acceptat provocarea de a juca toate rolurile feminine din spectacolul ”Un bărbat si cam...multe femei”? Ce trăsături crezi că te-ar fi ajutat/ ce ți-ar fi lipsit (dacă) pentru a atinge acest stadiu?

 

Erica Moldovan: Bineînțeles, dacă mi s-ar fi propus să joc toate rolurile feminine, aș fi acceptat. Dar vă spun sincer că ar fi fost un consum de forță și de energie uriaș, ceea ce ar fi putut conduce la un eșec. Consider că încă mai am nevoie de ceva experiență actoricească să ajung la o asemenea performanță. Să îți schimbi „măștile” în câteva secunde – asemeni costumelor – nu este atât de ușor pe cât s-ar crede. Eu sunt o actriță care își studiază mult personajul și pentru a-l „îmbrăca” și prezenta pe scenă necesită un anume timp, timp de care aș fi fost privată în condițiile acestea. Ma bucur ca domnul regizor Ulmu a găsit aceasta soluție salvatoare în loc să se hazardeze cu o singură actriță.

 

DT: Care ar fi diferențele dintre rolurile abordate de tine și cele ale Laurei Bilic? Pe ce criterii s-a făcut repartiția acestora?

 

EM: Nu știu care este criteriul de repartizare a rolurilor, aici v-ar putea răspunde domnul regizor Bogdan Ulmu. Fiecare personaj în parte este diferit, la fel de bine aș putea să vă vorbesc despre diferențele dintre cele 4 roluri pe care le interpretez eu. Fiecare dintre cele 8 femei prezente în piesă are o încărcătură polivalentă, de dramatism, de comic, de tragism. Dincolo de umorul înfățișat pe scenă, fiecare trăiește o dramă, drama singurătații, astfel că sunt mai mult unite de o caracteristică comună – teama de singuratate – decât sa fie diferențiate în vreun fel.

 

DT: Dacă ar fi să te referi global la tipuri de femeie vizibile în societatea actuală, care ar fi acestea?

 

EM: În urma unei analize proprii a ceea ce doresc de la mine și a perspectivelor pe care mi le conturez în imaginație, cred că rezonez foarte bine cu tipologia femeilor puternice, care emană echilibru interior și independență profesională. Va spun drept, nu am un idol feminin, printre figurile vizibile din societatea actuala, idolul meu a fost și cu siguranță va rămâne mama mea.

 

 

 

"Într-adevăr, și eu simt o degajare [pe scenă], pe care am pus-o pe seama experienței scenice acumulate în toți acești ani".

 

 

DT: Am remarcat o evoluție surprinzătoare. Ești mult mai degajată pe scenă. Publicul te aclamă. Cum îți explici toate acestea? Ce-ai făcut între timp, de cînd ai urcat ultima dată pe scena Ateneului Tătărași și până pe 23 noiembrie 2012? Unde și ce ai mai studiat, ce a mai văzut nou prin lume, pe unde ai mai jucat?

 

EM: Mă bucur că se remarcă o evoluție în jocul meu scenic. Le mulțumesc spectatorilor că sunt alături de mine la fiecare spectacol. Nu aș putea să îmi explic exact ce s-a întâmplat. Într-adevăr, și eu simt o degajare, pe care am pus-o pe seama experienței scenice acumulate în toți acești ani. Am căpătat mai multă încredere în mine și în calitățile mele și încerc să îmi analizez defectele cu ceva mai mult obiectivism; atât ca om cât și ca actriță. Consider că o bună cunoaștere a propriilor capacități conduce la un echilibru interior. Ultima oară am urcat pe scena Ateneului cu ocazia premierei  „A sosit trasura domnului” tot în regia domnului Ulmu. Între timp, am fost plecată în Belgia, am urmat, timp de un an, un program pre-doctoral (un master avansat) pe Studii Culturale, la Universitatea Catolică din Leuven (Katholieke Universiteit Leuven). Nu am renunțat nici la teatru. Acolo am intrat într-o trupă de teatru de amatori, pe care în foarte scurt timp am început să o coordonez, și alături de care am scos două premiere – prima „Just come”, reprezenta un spectacol de teatru sport, iar cea de a doua „Which side are you on?” era o adaptare a textului „Casa de pe graniță” al lui Slawomir Mrozek, inspirată după spectacolul „Plecat în U.E.” în regia Antonellei Cornici (un spectacol pe care eu l-am jucat în anul al II-lea de facultate). Contactul cu universul teatral occidental m-a ajutat să descopăr noi posibilități de creație. Am ajuns să analizez mai în profunzime rolurile interpretate, pun accent mai mult și pe tehnica de încălzire a vocii, a corpului.

 

DT: Care dintre rolurile interpretate în actualul spectacol crezi că ți s-a potrivit cel mai bine și de ce?

 

EM: Mă simt foarte bine în toate rolurile pe care le interpretez. Dar trebuie să recunosc faptul că îmi sunt mai aproape de suflet Marina Istomina (poeta histrionica) și Vera Andreevna (vecina). Marina Istomina îmi oferă posibilitatea să reiau histrionismul și tragismul unui rol dramatic, dar să-l trec într-un registru parodic de data aceasta, să îl joc în cheie comica. Iar Vera Andreevna, ei bine, această „doamnă” îmi oferă numeroase resurse de „a mă juca” pe text, pe voce, pe interpretare. Este clar un contre emploi pe care îl așteptam de multă vreme și mă bucur că mi s-a oferit șansa să îl joc. Îmi doream un rol de compoziție, un rol care să mă provoace la insomnii – deoarece recunosc faptul că pe cât de mult îmi place, pe atât de mult mă sperie. Deși pare simplu, este foarte ușor sa pici în caricatură dacă nu ai măsură.

 

DT: Înainte jucai doar dramă. Acum te-ai lansat - și nu e  rău deloc  - în roluri de comedie (pentru că joci câteva asemenea roluri în acest spectacol). Cum explici mai noua ta apropiere de comedie?

 

EM: În primul rând, apropierea de aceste roluri se datorează domnului regizor Ulmu care m-a distribuit atât în „A sosit trasura domnului” cât și în „Un barbat si cam...multe femei.” Rolul din primul spectacol menționat nu mustea de același comic, era oarecum greutatea care echilibra balanța atunci când Emanuel Florentin sau Bogdan Ulmu smulgeau râsete și aplauze. În schimb, în spectacolul „Un barbat si cam...multe femei” am întâlnit patru femei absolut delicioase și de un umor savuros – trebuia să profit. Eu mereu am tânjit spre comedie – pentru că, după cum bine știți, comedia e cel mai greu de înfăptuit, iar mie îmi plac provocările – însă s-a nimerit să fiu distribuită în roluri dramatice. Am primit și o explicație: privirea mea pătrunzătoare și vocea gravă i-au determinat pe regizori să îmi ofere roluri de profunzime psihologică, de dramatism acut etc. Această apropiere de comedie este binevenită și mă ajută să îmi descopăr noi valențe, să găsesc noi căi de interpretare și să mă apropii de ținta mea (actorul desăvârșit).

 

DT: La actualul spectacol ești asistent de regie. Care este rolul tău, pe scurt, în ceea ce am văzut pe scenă?

 

EM: În construcția acestui spectacol mi s-au atribuit câteva sarcini clare în calitate de asistent de regie. Și anume: eu a trebuit să mă ocup de achiziționarea și întreținerea recuzitei și a costumelor. A trebuit să asigur buna funcționare a plantației scenice și să fiu în permanență atentă că fiecare element de decor sau costum se află în culisa potrivită sau în locația exactă.

 

DT: Ce asemămări/diferențe de viziune asupra spectacolului există față de Domnul Bogdan Ulmu?

 

EM: Ar fi o onoare să pot să alătur viziunile mele celor ale domnului Bogdan Ulmu. Eu am colaborat multă vreme cu domnul Ulmu și astfel că am ajuns sa rezonez foarte bine cu stilul regizoral al domniei sale. Personal nu găsesc nici o diferență între ce a realizat dumnealui și ce aș fi realizat eu dacă aș fi avut experiența regizorală de care se bucură domnul Ulmu.

 

DT: Ce planuri de viitor ai ca actriță?

 

EM: Doresc să continuu pe acest drum pe care am pornit în urmă cu 7 ani. E un drum ce mie îmi aduce numeroase satisfacții sufletești și care țintește spre desăvârșire profesională, spre împlinire actoricească.

 

DT: Intenționezi să te vei orientezi și mai mult înspre regie de teatru?

 

EM: Nu, momentan nu, și cred că nici în viitorul apropiat. Faptul că mai cochetez cu regia pe ici colo îmi permite să mă mențin ușor obiectivă față de munca de actor. Dar eu îmi doresc să continuu pe drumul actoriei, deoarece consider că mai am încă foarte multe de învățat, de descoperit și de dovedit.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/12/dt-in-dialog-interviu-cu-actrita-erica.html