Sunt bine-cunoscute și bine-venite exercițiile teatrale
pe care Octavian Jighirgiu le face cu studenții săi. În același timp, sunt
salutare inițiativele susținute de Teatru Fix de a scoate asemenea montări din
spațiul limitat prin specializare și public-țintă al academicului de profil
(studenți la teatru, colegi) și de a le oferi publicului larg. Cel mai recent
(8 februarie 2015), regizorul O.J. a venit cu un proiect intitulat Poziția misionarului, după un scenariu
colectiv, realizat cu șapte masterande în anul I de la UAGE, Facultatea de
Teatru (clasa prof. Emil Coșeru și Octavian Jighirgiu) – Cezara Fantu,
Alexandra Gîtlan, Ilinca Istrate, Ecaterina Crețu, Tatiana Grigore, Bianca
Topor, Diana Voitic –, asistat de Andrei Cozlac (video) și de Ioana Bodale
(grafică).
La baza întregii montări regăsim jocul de cuvinte prezent
și în titlul spectacolului dintre poziția misionarului (propagator al unei
credințe, de la titlul cărții lui Christopher Hitchens, The Missionary Position: Mother Teresa in Theory and Practice,
urmărind ideile și faptele Maicii Tereza) și poziția sexuală a misionarului
care oglindește un statut inferior al femeii față de bărbat, fundamentat pe
inegalitate, prejudecăți și discriminare. Astfel că întregul spectacol este
construit prin alăturarea a opt scene de interviu (în fiecare avem un
intervievat și un intervievator, urmând ca în ulterioara intervievatul să
devină intervievator ș.a.m.d.) și a șase scene de monolog pe tema existenței
lui Dumnezeu, a posibilității salvării, a solitudinii într-o societate în care
interesele primează, iar dragostea nu se mai exprimă, o serie de meditații,
revolte, situații diverse relatate, în urma cărora existența supranaturalului
este pusă la îndoială.
Scenele sunt legate lejer prin momente semicoregrafice și
proiecții video semnificative pentru subiect; nu interesează atât obținerea
vreunei performanțe prin dinamica reprezentației, cât valorificarea
potențialului fiecărei actrițe care evoluează. Sigur că potențialul și experiența
pe scenă a tinerelor diferă, însă se urmărește ca ele, prin desemnarea în
roluri care le avantajează, dar și în contre-emploi,
fiecare jucând mai multe roluri, să se poată evidenția în mod variat.
Deși am văzut-o deja pe Cezara Fantu în mai multe
spectacole în regia lui Radu Ghilaș, nu mi-am putut stăpâni uimirea de a o
descoperi abia acum. Nu numai că se distanțează net de colegele ei de clasă,
dar a evoluat, devenind cu mult mai capabilă să interiorizeze rolul, să exprime
plastic, în special prin mimică, ceea ce a trecut prin filtrul interior (afectivo-intelectual).
Chiar și în momentele semicoregrafice, se descurcă la fel de sugestiv, încât
cred că a atins un nivel foarte bun, totul e să apară spectacolele, rolurile,
regizorii care să lucreze cu ea, pentru ca ceea ce a acumulat să nu se
risipească, ci să fie fructificat artistic.
Numai punerea în valoare a tinerilor actori care merită
acest lucru din plin va duce la împlinire teatrul românesc. Urmează să mă refer
la Ada Lupu, o actriță în dezvoltare (laureată a Galei Hop 2014 și vizibilă în
spectacole ale Naționalului ieșean – Hamletmachine,
regia: Giorgos Zamboulakis, Femeia mării,
regia: Radu Afrim), care a susținut de curând un spectacol complex (o dizertație
facultativă, onorifică, un dar pentru profesori, colegi, oameni de teatru și o summa a tot ceea ce a realizat până în
prezent, o dovadă a virtuților actoricești, o promisiune că va crește și mai
mult pentru teatrul ieșean, pentru teatrul românesc) în Sala Studio a UAGE (De ce, după De ce
fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, regia: Dumitriana
Condurache, 10 februarie 2015).
Avantajele Adei Lupu sunt evidente: jonglează cu propriul
corp, are o elasticitate fizică și o maleabilitate psihică de invidiat,
mânuiește marionete, își folosește nu doar vocea, mintea și latura emoțională,
ci întregul corp și întreaga postură (corporală) pentru a comunica artistic. Are
idei, a lucrat cu regizori care știu cum să sape adânc în psihicul actorului
(Radu Afrim) și, în același timp, este foarte deschisă, un regizor capabil
putând să o valorifice cu dibăcie. A fi actor de cele mai multe ori înseamnă să
asculți, să execuți, să exprimi, mai puțin să gândești ori să simți. Dar nu
trebuie să fie așa. Ada Lupu este sensibilă și inteligentă, fără a fi
încăpățânată și posedă toate abilitățile enumerate mai sus, de aceea reprezintă
o rara avis pentru regizorii meritorii.
În De ce (un
spectacol suprarealist, ușor absurd, frizând cu măsură grotescul), latura
politizată a textului autoarei născute în România este neglijată, scoțându-se
în evidență caracterul special al protagonistei: un personaj schizoid
(multiplicându-se între fetița naivă, dar care problematizează intens, tatăl aflat
într-o relație de promiscuitate cu fiica cea mare, clovn, mama – acrobată,
atârnând de propriul păr într-un număr inedit de circ, alte personaje
secundare, bunica, îngerul păzitor).
O recuzită destul de mare de obiecte scenice va fi
folosită în întregime în desfășurarea momentelor: scară centrală, capete din ghips,
reprezentând copilul și mama (pe de o parte drama absurdă a copilului din
povestea surorii, care ajunge în ceaunul unde fierbe mămăliga, pe de altă
parte, drama protagonistei separate de mama ei, din cauza escapadelor amoroase
ale celei din urmă, a numărului de circ periculos executat, a neglijenței și
abandonului), o oglindă de masă cu staniol în loc de fețele propriu-zise, o
lingură mare de lemn, un ibricuț, un scaun, gumă de mestecat, un costum
bărbătesc pe un stativ (”fracul” tatălui), un geamantan, o pelerină, o rochie
roșie de proporții atârnată pe sfori, o planșă pe patru roți, un rucsac cu
aripi albe.
Și Ada Lupu desfășoară în fața noastră ghemul vieții, al
gândurilor și emoțiilor protagonistei, cu un picior în lumea celor mari, cu
altul în lumea necuvântătoarelor, pe jumătate puerilă, uneori înțeleaptă, pentru
că eșecurile tatălui, istorisirile surorii, riscurile asumate de mamă, moartea
bunicii, propria viață condusă după mirosul lucrurilor familiare și un ”acasă” relativ
(rulota, circul) au învățat-o destul, aceasta preferând însă refugiul în
imaginație. Eroina trăiește o viață dublă, pe de o parte în realitatea dură, pe
de altă parte în imaginație unde se amestecă fantasme sumbre și umbre cu amintiri
fragile și lumina unor emoții delicate. De cele mai multe ori actrița
zvâcnește, palpită, iar o senzație de împovărare străbate spațiul dintre scenă
și public. Momentele acrobatice, de teatru cu marionete ori între actorie și
păpușărie destind ușor atmosferă încărcată de suferința celei care a inventat
poveștile stranii ale copilului care fierbe în mămăligă pentru că a fost uitat
în sacul cu mălai ori pentru că se simțea singur și mămăliga l-a chemat să se
joace cu ea etc. – reflectări ale solitudinii și amărăciunii personajului. Și
revenind la tema absenței și a neimplicării oricărei forțe supranaturale în
existența omului din Poziția misionarului,
trecând de la realism la suprarealism: ”Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.”,
”Dumnezeu (…) locuiește în pământ și mănâncă morți”. Iar îngerul păzitor, mereu
vesel, dar tăcut (poate trist în același timp) ne-a părăsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu