Teatru nou: Și acum

Teoreticianul ”teatrului postdramatic” Hans-Thies Lehmann sugera că încercările de a delimita conceptual zona teatrului nou se lovesc de o penurie terminologică și conceptuală, putând mai curând spune ce nu este acesta, în absența unor definiții ori descrieri pozitive. Lehmann consideră că ”realitatea teatrului nou începe exact atunci când tripticul format din dramă, imitație și acțiune începe să pălească”. Chestiunea dezvoltării teatrului nou ar trebui să aibă în vedere cum și cu ce consecințe s-a renunțat la conceptul de teatru ca reprezentare a unei lumi fictive, la teatrul mimetic, dramatic, având la bază caractere, acțiune dramatică și un plot, prin toate acestea fiind mai accesibil publicului larg. E un risc, însă unul care merită din plin, rezultatul fiind un spectacol elitist, problematizant, nonemoțional (Și acum de Sabine Harbeke, un text reflectând fragmentaritatea narativă a postmodernității, pus în scenă de Olivia Grecea).

Teatrul astăzi ar putea avea două alternative: să servească idealurilor sociale, lăsându-se politizat ori să meargă până la capăt pe linia estetică asumată. Desigur, e loc de reușită și la confluența dintre cele două tendințe.

În 2004, Sabine Harbeke lucra textul und jetzt/and now, cu scene scrise integral în limba engleză sau deopotrivă în engleză și germană, la Thalia Theater din Hamburg, împreună cu actori americani și germani. Atentatele din 11 septembrie 2001 au generat contextul sociopolitic, dar și pe cel psihologic din text (politica suspiciunii, obturarea conversației, cinism). În ciuda istoricului textual, Olivia Grecea ”produce prezent” scenic, cu precădere prin intermediul gestului și al sunetului (fără a imita ori reprezenta un eveniment real), la limita dintre detașare și implicare spectaculară (spectacolul este un examen analitic, actorii sunt teatrali și participativi). Spectatorul este coprezent, locul actorilor fiind pe scaune deosebite de restul, așezate printre cele destinate publicului.

De altfel, în spectacol există mai multe momente de implicare a spectatorului: introducerea făcută de Andreea Boboc, când ni se cere să facem diferența dintre a bea apă și a conștientiza cum bei un pahar de apă în 30 de secunde; solicitarea unei recunoașteri sincere a unor eventuale intenții suicidare și oferirea unei bomboane ca recompensă celui ce le-ar admite; parcurgerea în sens circular a marginii ce desparte spațiul actorului de cel al spectatorului, stabilirea de către actori a unor contacte vizuale cu spectatorii în semiobscuritate; dansul cu publicul, ce premerge finalului, când oameni din public sunt invitați în spațiul oamenilor din scenă.

Regizoarea Olivia Grecea își personalizează raportul cu textul contemporan montat, selectând cinci scene din șapte, eliminând indicațiile de recuzită, numele, scenele implicând legături de rudenie între protagoniști, optând, în schimb, pentru ”spațiul gol” și mizând pe forța de sugestie gestuală a actorilor. Fiecare dintre cele cinci scene alese analizează o atitudine sau o trăire umană (cinismul, cruzimea, dragostea reprimată, violența psihologică ori verbală, umilința, trădarea), actorii sunt teatrali fără dramatism, situațiile de viață ale unor oameni, pentru care linia orizontului e aceeași, se succed fără asemănare, folosind parcă principiul științific al ”vaselor comunicante”.
 

Situațiile relatate/redate sunt grotești (de exemplu, o altă femeie își arde brațul, iar femeia zâmbește pentru o clipă),  absurde (de exemplu, soțul și amantul femeii erau colegi de serviciu și au murit în aceeași zi, iar ea a mers la înmormântarea amândurora cu aceeași rochie), hiperrealiste (de pe pod, femeia va arunca la o oră de vârf ceva, iar mașinile nu vor putea frâna). Aceste situații fragmentare sunt jonglate verbal și gestual, la limita dintre estetici diverse.

Olivia Grecea este extrem de riguroasă, relaționează foarte bine cu actorii, creând un teatru al detaliilor, în care fiecare gest, fiecare respirație, fiecare postură contează. Se îndreaptă cu predilecție înspre un teatru în care human puppetry și vocile înregistrate (ultima scenă) vorbesc despre frustrările, angoasele, complexele, traumele fiecăruia și ale tuturor, despre un mental colectiv. Finalul este condus înspre un teatru al absurdului în care nu mai există individualitate umană, doar marionete și un dialog al surzilor, comunicarea interumană degradându-se semnificativ.

Legătura dintre scene este realizată prin intervențiile moderatoarei cu mască de iepure mov (Andreea Boboc), construcții extratextuale explicitând situațiile scenice în cheie psihologică (1. Trecutul nu mai este implacabil odată ce perspectiva noastră asupra lucrurilor se schimbă; detestăm la ceilalți propriile noastre defecte; carpe diem; 2. Cinci motive de regret ale muribunzilor, printre care absența curajului de trăi așa cum îți dorești, petrecând prea mult timp la job și nededicând suficient timp prietenilor; 3. Curajul de a admite gânduri dintre cele mai intime, cum ar fi sinuciderea etc.); prin intervențiile muzicale ale lui Cosmin Panaite (chitară electrică, cu fond sonor adăugat de la pupitrul tehnic și voce live); prin light design (aprinderea succesivă a lămpilor suspendate și deplasarea actorului înspre sursa de lumină marcând pauzele din interiorul scenelor, iar aprinderea diferită a celor șapte lămpi marcând diferențe între scene) ori sound design (sunete grave, apocaliptice). De efect este globul rotativ de lumini disco.

Și în Paganini nu mai locuiește aici Olivia Grecea folosea ideea de temporalitate, numai că, de această dată, o face în sensul teatrului nou: timpul estetic nu reprezintă un timp istoric, ci evenimentul scenic este prezent ca atare prin situațiile fragmentare luate în considerare. O voce regizorală feminină (nu însă și feministă) din noul val de tineri regizori, Olivia Grecea poate aborda cu egală seriozitate teatru clasic și teatru contemporan; îi recomand să continue pe linia teatrului nou, deoarece o percep ca fiind un regizor de viitor.

Teama, șocul străbat în frisoane corpul actorilor (Radu Homiceanu, Sorin Cimbru) și ”îmbracă” spectacolul într-o corporalitate rarefiată, eterizată, glacială. Corpul actorilor nu ar trebui să fie un instrument, ci un display, și de cele mai multe ori postura corporală, alături de gestica standardizată, respectă această idee a teatrului nou (Oana Sandu, Cosmin Panaite). Cele cinci scene evidențiază monologul sau dialogul ce se doresc în cât mai mare măsură nondramatice. Diana Chirilă și Ionuț Cornilă sunt dramatici în interpretare, pe o linie de mijloc situându-se Sorin Cimbru (un actor inteligent și expresiv).

Tema pare a fi în permanență moartea sau teama de moarte. Ținuta actorilor e elegantă (exceptându-l pe poetul de serviciu îmbrăcat casual), tonurile vestimentației – închise (negru, gri), trimițând înspre o lume în care catastrofa privește mai întâi înspre celălalt, apoi ne privește. Dar ne privește fără a se transforma în melodramă, cu gravitate austeră, iar nu solemnă. Ne privește pentru că înțelegem, iar nu pentru că ne-ar atinge o coardă sensibilă. Ne privește în condiția noastră umană de la care nu ne putem sustrage.

 

(Și acum de Sabine Harbeke, traducerea și regia: Olivia Grecea [proiectul a câștigat prima ediție a concursului ”Debut în regie” organizat de TNI], distribuția: Andreea Boboc, Diana Chirilă, Sorin Cimbru, Ionuț Cornilă, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Oana Sandu, scenografia: Rodica Arghir, muzică live: Cosmin Panaite, sound design: Ana Teodora Popa, premiera: 10 decembrie 2015, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea