S-a evitat capcana construirii unui statement
feminist. Chiar dacă e o piesă și un spectacol cu opt femei/actrițe. Ba chiar
în unele momente, latura de cabaret a femeii este dezavuată (când fusta-șorț a Louisei,
în interpretarea Harunei Condurache, scoate la iveală chiloții roșii și portjartierele
negre) și sunt folosite mijloacele comediei pentru accentuarea dramei umane. Rizibilul
frizează grotescul, iar șarjările intenționate mențin estetica spectacolului
într-o neutralitate alarmantă privitor la problemele existențiale acute. Intriga
polițistă în care sunt prinse protagonistele seamănă inițial cu o cursă de
șoareci. Ulterior, după câteva schimbări de situație elaborate scenic, în urma
cărora sunt dezvăluite culisele vieților protagonistelor, iese la iveală și
farsa.
Înscenarea morții tatălui de familie e pretextul pentru a dezvălui
secretele despre care membrii familiei nu vorbesc (metehnele bunicii Mamy, amantul
mamei Gaby împărțit de aceasta, fără să știe, cu sora tatălui, pasiunea ilicită
a lui Augustine, fervoarea inexplicabilă a Louisei, lăcomia, dar și
slăbiciunile lui Pierrette ori ale lui Gaby, corectitudinea aproape compulsivă
a lui Suzon, dând, cum altfel?, de bănuit). Autoarea farsei e mezina familiei, Catherine,
amatoare de scenarii polițiste, în același timp dornică să dea o lecție fiecăreia
și tuturor, astfel încât să reașeze lucrurile pe făgașul lor normal. Familia destrămată,
dar și familia unită în fața pericolului etichetat ca outsider (Pierrette) sunt deopotrivă prezente prin teatrul
psihologic, respectiv prin momente coregrafice sugestive (scena ”atacului” cu
ceștile de cafea).
Mălina Lazăr este dinamică, energică și elastică; are evidente calități de
mișcare scenică și coregrafice, iar personajul jucat de ea, Catherine, e un fel
de spiriduș aducător de pace și serenitate printre ceilalți, după ce le trece
pe protagoniste ”pe sub furcile caudine”. Mamy (Pușa Darie) e ludică, dar și perfidă.
Gaby (Irina Răduțu Codreanu) e onestă în a nu-și asuma consecințele faptelor ei,
Augustine (Catinca Tudose) e un personaj construit pentru un rol psihologic,
chiar dacă nu de mare profunzime, deoarece șarjează foarte mult. În general,
psihologia personajelor nu e cel mai important lucru, personajele fiind doar
schițate, reduse la câteva decizii greșite despre care nu am putea spune că le
caracterizează ori că le-ar încadra în anumite tipologii. Madame Chanel (Brândușa
Aciobăniței) e deopotrivă nonșalantă și afectată. La Louise (Haruna Condurache)
am făcut deja referire. Pierrette e un personaj cu o prezență scenică aparte, Livia
Iorga jucând nu o femeie fatală, ci o femeie frumoasă, deșteaptă, desigur nu
perfectă și care a învățat să piardă în fața urâțeniei lumii și a mediocrității
majorității ”coalizate” împotriva ei, aruncându-se asupra ei ca asupra unei
prade. În rolul lui Suzon, Andreea Boboc este foarte expresivă, jucând
verosimil, credibil și având unul dintre personajele cu o psihologie ceva mai
bine conturată prin emoțiile schițate. La Mălina Lazăr în rolul lui Catherine
am făcut referire; este un rol important pentru ea, pentru că, deși nu la debut
pe scena Naționalului ieșean, tânăra actriță are de câteva ori în cadrul
spectacolului prilejul să fie în prim-plan și are un rol foarte important în
economia piesei, deoarece oferă cheia pentru dezlegarea misterului.
Oarecum circular, cu o prezentare a personajelor la început și o trecere în
revistă a modului cum au decurs realmente lucrurile la final, spectacolul
regizat de Irina Popescu Boieru este cald, degajat, lucrat, foarte bine adaptat
la scena mare prin dispunerea decorului și a actorilor; un prilej de destindere
și o oază teatrală unde spectatorul ar putea uita de problemele din viața
reală, cufundându-se într-un univers scenic estetizat prin decor (tablourile), fundal,
costume și mișcare scenică. Un brad împodobit în plan secund și alții doi în
fața cortinei creează contextul temporal, redat și prin muzică adecvată.
Deși
montarea are ceva din tihna sărbătorilor când spațiul și timpul par suspendate,
mărturisesc că e Crăciunul pe care, personal, nu l-am putut gusta. Nu pentru că
intriga polițistă ar fi fost prea solicitantă ori pentru că schimbările de
situație ar fi fost câtuși de puțin derutante ori greu de urmărit. Dimpotrivă.
Ci pentru că însăși viața mea a început să semene din ce în ce mai mult cu o
cursă de șoareci. Nu a fost o punere în scenă în care să mă caut ori să mă
regăsesc; nici măcar nu cred că spectatorul, fie el și critic, ar trebui să
empatizeze neapărat cu spectacolul. Cu toate acestea, am observat la final o
anumită bucurie pe chipuri și în expresia participanților. Fără îndoială,
spectacolul degajă energie pozitivă, e ușor digerabil și extrem de plăcut
privirii și auzului. De aceea, îl recomand fără rezerve.
(Opt femei de Robert Thomas,
distribuția: Pușa Darie/Mamy, Irina Răduțu Codreanu/Gaby, Catinca
Tudose/Augustine, Brândușa Aciobăniței/Madame Chanel, Haruna Condurache/Louise,
Livia Iorga/Pierrette, Andreea Boboc/Suzon, Mălina Lazăr/Catherine, regia:
Irina Popescu Boieru, scenografia: Rodica Arghir, premiera: 12 septembrie 2019,
Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)
Dana Tabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu