Sociologia teatrală și critica vie

 

Două chestiuni din volumul al doilea de Teatru în diorame, semnat de Miruna Runcan, oglindind perioada comunistă dintre anii 1965 și 1977, care reprezintă, în opinia autoarei, intervalul cel mai suportabil existențial și de efervescență teatrală din zbuciumata istorie a comunismului românesc, merită să fie supuse atenției: investigația sociologică asupra teatrului a lui Pavel Câmpeanu în contextul în care facultățile și institutele de cercetare sociologică fuseseră închise și dezbaterea cu privire la actul critic.

În perioada comunistă, figură singulară prin tipul cercetărilor întreprinse și a studiilor publicate, Pavel Câmpeanu se preocupă de analiza publicului și a publicurilor de teatru. Îl interesează atât eventuale creșteri procentuale ale publicului de teatru în perioada menționată, cât și motivele acestei creșteri (mai multe teatre subvenționate). De asemenea, aproximează, în funcție de numărul de bielete vândute, numărul de spectatori care au frecventat mediul teatral. Pledează pentru introducerea cercetării de tip sociologic în câmpul artistic și evidențiază avantajele acesteia pentru înțelegerea publicului și captarea de noi publicuri.

Odată introdusă în viața teatrală, cercetarea sociologică ar putea să înregistreze influența repertoriului asupra consumului, frecvența cu care e prezent un public țintă la teatru, să șteargă distanțele dintre publicuri ori să ofere fiecărui public ceea ce el așteaptă. Pavel Câmpeanu folosește chestionare pe grupe de vârsta și pe grupe profesionale. În urma interpretării acestora, ajunge la tot felul de concluzii cu privire la Bucureștiul teatral al intervalului menționat de subtitlul volumului: cel mai stabil public de teatru îl formau elevii și studenții (cu precădere la trecerea spre anul 1970).

Pavel Câmpeanu insistă asupra necesității de a diferenția gustul personal de expresia preferințelor: în timp ce gustul depinde de memoria emoțională a persoanei, expresia critică a preferințelor depinde de un anumit context, mediu cultural. Sunt avute în vedere preferințe legate de oră, dar și de teatre, actori, dramaturgi. El a observat că a obținut mai multe răspunsuri cu privire la chestiunile neutre și care nu necesitau cunoștințe în domeniu, și mai puține cu privire la chestiunile specifice legate de piese, autori, regizori sau actori. Chiar dintre cei din urmă, care au răspuns la întrebările cu caracter specific, o bună parte dintre respondenți riscau să confunde mesajul cu mesagerul, actorul cu personajul. Sau să identifice în mod indirect mesagerul (ca fiind actorul, iar nu regizorul), iar o asemenea identificare poate fi privită ca o problemă actuală. La aceasta s-ar mai putea adăuga și eterna dispută dintre adepții textocentrismului și susținătorii libertății de viziune a regizorului.

Printr-o încercare de arheologie critică, în finalul volumului, Miruna Runcan pune mai presus de problema spectacolului viu, problema criticii vii. Cu alte cuvinte, se preocupă, în cadrul unei analize retorice, de cum actul critic conservă spectacolul supus atenției, oferind, acum sau peste ani, în cronici, alături de alte mărturii, fotografii, filmări (filmările ar putea face o concurență teribilă criticii fidele imaginii spectaculare!), interviuri, reportaje, o imagine credibilă și vie asupra sa.

În discursul critic pot fi evidențiate mai multe dimensiuni: dimensiunea contextual empatică, cea contextual comparativă (culturală), cea hermeneutică, cea descriptiv-spațială, cea descriptiv-interpretativă și cea axiologică. Sunt astfel acoperite reacțiile cronicarului, la întâlnirea cu înregistrarea reacțiilor publicului, apoi spectacolul poate fi subsumat unei perspective ideologice sau operei mai generale a dramaturgului, respectiv regizorului, sunt descifrate intențiile spectacolului, conceptul și viziunea regizorală, relațiile dintre text și spectacol ca atare, mai contează și dimensiunea descriptivă propriu-zisă care trimite la scenografie, costume, muzică și alte aspecte, la aceasta din urmă adăugându-se analiza construcțiilor de rol, a prestațiile actoricești. Nu în ultimul rând, valoarea spectacolului e afirmată răspicat sau diluată în frazele care au în vedere descrierea sau hermeneutica spectacolului.

Miruna Runcan exemplifică succint toate cele șase dimensiuni în critica teatrală a intervalului avut în vedere, supunând atenției faptul că o interesează actul viu al criticii de teatru, ”capacitatea cronicii de a reconstrui în fața cititorului, peste timp, o imagine coerentă și vie asupra reprezentației”. Sunt recuperate voci critice și fragmente din cronicile timpului, punându-se în evidență atât dimensiunile discursului critic, cât și capacitatea cronicii nu doar de a înregistra fidel, ci de a face ca un spectacol să reziste în timp. Dacă provocarea criticii din perioada comunistă a fost aceea de a-și face loc pentru a reflecta, interoga și evalua printre solicitările ideologice ale aparatului de partid, de a fi un profesionist înainte de toate, iar nu un activist propagandist, provocarea criticii în general rămâne aceea de a rezista nu prin judecăți de valoare considerate a fi de nezdruncinat, dar care nu rezistă neapărat testului timpului, ci prin descrieri detaliate și analize pertinente care rămân ”o sursă mereu regenerabilă”.

Miruna Runcan a fost nominalizată anul acesta de juriul Uniter la premiul pentru critică de teatru. Gala Uniter 2021 va avea loc pe 19 iulie la TNB.

(Miruna Runcan, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. II Amăgitoarea primăvară 1965-1977, Editura Tracus Arte, 2020)

Dana Țabrea

Cu mască, fără mască

 

Titlul nu e menit să provoace nostalgii. În univers nu mai e nici măcar frig, e indiferent.

E Frig în universul uman dominat de cruzime, prejudecăți neonaziste, extremisme, crime arbitrare, remarcam odinioară, la scurt timp înainte de pandemie, cu privire la analiza unui spectacol după piesa suedezului Lars Noren. Soluțiile exacerbat naturaliste, sânge din plin, vopsea roșie ce împroașcă, gesturi obscen macabre, un pumn încleștat ce stinge reflectoarele – agresivitatea generalizată punea acolo în mișcare un veritabil motor al cruzimii umane.

Oameni care nu au învățat nimic din marile lecții ale istoriei, cum ar fi cea a Holocaustului, mai există și astăzi, fără îndoială. Însă indiferența naturii, impresia că cerul pe care îl privești e un cadru nemișcat și înmărmurit, faptul că emoțiile trec pe lângă noi, îmbrăcate în indiferență ca într-o cămașă de forță denotă că un absurd de o altă factura decât cel camusian își face loc, un static generalizat, generând o estetizare de tablou a naturii și de tabloid a condiției umane.

Dacă am luat și încă iau foarte în serios tot ceea ce se petrece în vremurile de criză pandemică pe care le traversăm, nu pot să nu remarc un tragicomic cu privire la mască. Acum, mai mult decât la începutul pandemiei de Covid-19, când masca a devenit opțională în spațiile publice deschise neaglomerate și obligatorie în spațiile închise sau deschise aglomerate, când practic e la latitudinea fiecăruia să fie cu mască sau fără mască în funcție de cum interpretează legea, apar situații complet hilare: masca în barbă și masca într-o ureche, masca la butonieră, mai exact prinsă de nasturele de la cămașă ca să fie la îndemână, masca – punguța cu doi bani – purtată ca o gentuță în formă de trapez de prinzători, în mână, masca la încheietura mâinii ori masca de braț. Și câte și mai câte.

Evident, în teatrul contemporan al străzii, măștile mai mult cad decât se poartă. În teatru acest fenomen începuse să fie interesant, actorul om și omul actor, renunțarea la convenție și umanizarea replicilor și a posturilor scenice. Însă noua estetizare a lumii dă unora ceva mai mult de furcă, iar pe alții îi lasă complet indiferenți (adică inconștienți, pentru că, să fim serioși, cine își mai dă seama cu adevărat de cum își poartă sau nu își poartă masca în zilele noastre?) Dacă totuși s-ar ține cont, măcar pe ici pe acolo, nu numai că s-ar remarca peisajul grotesc, dar am avea bătăi de cap suplimentare. O plimbare cu masca la butonieră și o descindere la restaurant (mi-e frig, prefer să stau înăuntru) – unde pui masca, să fie la îndemână, iar manevrarea acesteia să nu fie improprie, clar – mai bine o arunci, e vreun coș prin preajmă, sper că nu ai uitat masca de rezervă acasă etc.

Cât privește măștile muzelor Melpomene și Thalia, deocamdată singura problemă a teatrului contemporan e gradul de estetizare la care s-ar recurge.  Cea mai mare pondere a esteticii spectacolului contemporan începe să revină tehnologiei multimedia, filmărilor video introduse în spectacole ș.a.m.d. Evident, spectacolele nu vor mai fi nici măcar reci, ci vor avea acel iz de indiferență pe care neavizatul l-ar putea confunda cu plictisul; și nu l-am putea condamna pentru că are și omul contemporan, printre atâtea probleme cu măștile reale, dreptul la puțină emoție netrucată, măcar atunci când vizitează regnul estetic.

Dincolo de indiferența care pare să vrea să pună stăpânire pe tot, natură, teatru, om, actor, se observă o încercare tot mai pronunțată de inversare a câmpurilor, realul, natura, dar mai ales lumea omului se estetizează (tragicomic, grotesc, fie și absurd sau indiferent), iar arta, care până acum găsise o soluție în revenirea la firesc, se robotizează, se transformă în instalație, în imagine, în flash, ceea ce nu echivalează cu o dezestetizare, doar cu o altfel de estetizare, care foarte curând se va repercuta  asupra lumii omului, și așa destul de compromisă.

Omului contemporan începe să-i convină tot mai mult această indiferență. Pentru că e comodă. Lecția Covidului, în ciuda a tot, pentru majoritatea și în ciuda aparențelor, nu a fost una a asumării gravității unei situații, ci a nepăsării. Și mă întreb cu cât poate fi mai primejdios un teatru indiferent decât o viață indiferentă. Lucrurile nu sunt cu totul și cu totul noi și mă abțin cu greu să nu dau referințe, pentru a spune că nu e chiar deloc o revenire la lumea ca teatru, nici o pliere a teatrului pe robotizarea, care până la urmă nici nu era chiar așa de puternică, introdusă de corporatism, dar sunt cu totul și cu totul alte nuanțe, alte guașe, mai bine zis.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/06/cu-masca-fara-masca.html