Titlul nu e menit să provoace nostalgii. În univers nu mai e nici măcar frig, e indiferent.
E Frig în universul uman dominat
de cruzime, prejudecăți neonaziste, extremisme, crime arbitrare, remarcam
odinioară, la scurt timp înainte de pandemie, cu privire la analiza unui
spectacol după piesa suedezului Lars Noren. Soluțiile exacerbat naturaliste, sânge
din plin, vopsea roșie ce împroașcă, gesturi obscen macabre, un pumn încleștat
ce stinge reflectoarele – agresivitatea generalizată punea acolo în mișcare un
veritabil motor al cruzimii umane.
Oameni care nu au învățat nimic din marile lecții ale istoriei, cum ar fi
cea a Holocaustului, mai există și astăzi, fără îndoială. Însă indiferența
naturii, impresia că cerul pe care îl privești e un cadru nemișcat și
înmărmurit, faptul că emoțiile trec pe lângă noi, îmbrăcate în indiferență ca
într-o cămașă de forță denotă că un absurd de o altă factura decât cel camusian
își face loc, un static generalizat, generând o estetizare de tablou a naturii
și de tabloid a condiției umane.
Dacă am luat și încă iau foarte în serios tot ceea ce se petrece în
vremurile de criză pandemică pe care le traversăm, nu pot să nu remarc un
tragicomic cu privire la mască. Acum, mai mult decât la începutul pandemiei de
Covid-19, când masca a devenit opțională în spațiile publice deschise neaglomerate
și obligatorie în spațiile închise sau deschise aglomerate, când practic e la
latitudinea fiecăruia să fie cu mască sau fără mască în funcție de cum
interpretează legea, apar situații complet hilare: masca în barbă și masca
într-o ureche, masca la butonieră, mai exact prinsă de nasturele de la cămașă
ca să fie la îndemână, masca – punguța cu doi bani – purtată ca o gentuță în
formă de trapez de prinzători, în mână, masca la încheietura mâinii ori masca
de braț. Și câte și mai câte.
Evident, în teatrul contemporan al străzii, măștile mai mult cad decât se
poartă. În teatru acest fenomen începuse să fie interesant, actorul om și omul
actor, renunțarea la convenție și umanizarea replicilor și a posturilor
scenice. Însă noua estetizare a lumii dă unora ceva mai mult de furcă, iar pe
alții îi lasă complet indiferenți (adică inconștienți, pentru că, să fim
serioși, cine își mai dă seama cu adevărat de cum își poartă sau nu își poartă
masca în zilele noastre?) Dacă totuși s-ar ține cont, măcar pe ici pe acolo, nu
numai că s-ar remarca peisajul grotesc, dar am avea bătăi de cap suplimentare. O
plimbare cu masca la butonieră și o descindere la restaurant (mi-e frig, prefer
să stau înăuntru) – unde pui masca, să fie la îndemână, iar manevrarea acesteia
să nu fie improprie, clar – mai bine o arunci, e vreun coș prin preajmă, sper
că nu ai uitat masca de rezervă acasă etc.
Cât privește măștile muzelor Melpomene și Thalia, deocamdată singura
problemă a teatrului contemporan e gradul de estetizare la care s-ar recurge. Cea mai mare pondere a esteticii
spectacolului contemporan începe să revină tehnologiei multimedia, filmărilor
video introduse în spectacole ș.a.m.d. Evident, spectacolele nu vor mai fi nici
măcar reci, ci vor avea acel iz de indiferență pe care neavizatul l-ar putea
confunda cu plictisul; și nu l-am putea condamna pentru că are și omul
contemporan, printre atâtea probleme cu măștile reale, dreptul la puțină emoție
netrucată, măcar atunci când vizitează regnul estetic.
Dincolo de indiferența care pare să vrea să pună stăpânire pe tot, natură,
teatru, om, actor, se observă o încercare tot mai pronunțată de inversare a câmpurilor,
realul, natura, dar mai ales lumea omului se estetizează (tragicomic, grotesc,
fie și absurd sau indiferent), iar arta, care până acum găsise o soluție în
revenirea la firesc, se robotizează, se transformă în instalație, în imagine,
în flash, ceea ce nu echivalează cu o dezestetizare, doar cu o altfel de
estetizare, care foarte curând se va repercuta asupra lumii omului, și așa destul de
compromisă.
Omului contemporan începe să-i convină tot mai mult această indiferență.
Pentru că e comodă. Lecția Covidului, în ciuda a tot, pentru majoritatea și în
ciuda aparențelor, nu a fost una a asumării gravității unei situații, ci a
nepăsării. Și mă întreb cu cât poate fi mai primejdios un teatru indiferent
decât o viață indiferentă. Lucrurile nu sunt cu totul și cu totul noi și mă abțin
cu greu să nu dau referințe, pentru a spune că nu e chiar deloc o revenire la
lumea ca teatru, nici o pliere a teatrului pe robotizarea, care până la urmă
nici nu era chiar așa de puternică, introdusă de corporatism, dar sunt cu totul
și cu totul alte nuanțe, alte guașe, mai bine zis.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2021/06/cu-masca-fara-masca.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu