Comedia ne salvează

 

Regizorul Florin Caracala are tendința să fie în general foarte riguros și tehnic în ceea ce privește lucrul cu actorii sau detaliile din spectacolele sale. Rigoarea, spiritul de analiză cu care-și disecă personajele, înclinația spre abstractizare își pun amprenta asupra unui univers parcă desprins dintr-un muzeu. Însă aceasta nu e decât o latură a modului în care acest regizor se manifestă artistic, vizibilă mai mult în Libertate la Bremen (TNI, 2021); în Oameni singuratici, aceste aspecte privesc în mai mare măsură scenografia și întâlnirea fericită dintre trecutul autorului și prezentul regizorului.

Sunt foarte multe chestiunile care țin de un pariu pe care regizorul îl face în privința spectatorului de teatru (cum se va simți, când se va emoționa, când va fi pe punctul de a plânge, când va râde, când comedia îl va fi salvat). De fiecare dată, un pariu câștigat. E foarte controlată prezența regizorului în spectacol, ceea ce nu prejudiciază autenticitatea emoției. Începând cu proiecțiile inițiale, trecând prin gesturile febrile ale actorilor, spre momente de final paroxistice, fie într-un sens (dramatic – momentul de autoflagelare cu Braun/Răzvan Conțu), fie în celălalt (comic – momentul cu gorile, al cărui eroi sunt Johan/Marian Stavarachi și tatăl/Daniel Busuioc). Miza, ce pare să fie ceva mai mult decât un concept regizoral, ar putea să constituie un crez: comedia are un efect terapeutic, purificator, eliberator, comedia salvează. Pe pielea celor din sală, un altfel de catharsis, prin comedie, e resimțit. Songul din final vine să permanentizeze, în memorie, starea.

Proiecțiile în timp real cu cadre din scenă, frenezia actorilor, rupturile de ritm contribuie foarte mult la caracterul filmic pe de o parte și la dinamicitatea spectacolului pe de altă parte. De o anume paradoxalitate, aspirând la un interval între detașare și implicare, țin faptul că cineva, detașat brechtian, filmează (decupajele sale sunt direcții de perspectivă,  orientează și educă privirea), dar acel cineva e un personaj – operatorul/Marian Chiculiță –, face parte din spectacol, iar ulterior se va putea observa că nu e deloc detașat, ci implicat afectiv. Paradoxale sunt șoaptele amplificate cu ajutorul microfoanelor, faptul că personajele nu se prea privesc în ochi în clipele vitale, penumbrele ce adăpostesc situații grave, obscuritățile ce clarifică și sufletele dezbrăcate de semnificații. Actorii își îmbracă rolul ca pe o haină (modul aproape automat în care soția/Mălina Lazăr leagănă copilul, exploziile exacerbat deznădăjduite ale mamei/Tatiana Ionesi, tactul tatălui/Daniei Busuioc), iar personajele sunt ipostaze multiple.

Replici semnificative anticipă momentele din spectacol sub formă de titluri asumate regizoral la persoana I plural și atribuite prezentului uman. De cele mai multe ori, acțiunile scenice sunt desfășurate simultan în mai multe planuri și la cele două niveluri, propriu-zis scenic și cinematografic. În spațiul extrascenic, actorii, umanizați, devin privitori ca la teatru. Culisele (garderoba), microfoanele de amplificare a sunetului, manipularea decorului sunt la vedere. Cu toate acestea, convențiile, teatrală și cinematografică, care se asociază și se întrepătrund, fără a-și aduce pagube reciproc, ci mai curând punându-se una pe cealaltă în valoare, fac un subtil pact între autor, regizor și spectator. Spre exemplu, naturalismul (sângele de pe piciorul Annei/Andreea Boboc, de pe trupul lui Braun/Răzvan Conțu sau cel cu care pictorul își semnează declarația de dragoste adresată amicului său, Johan/Marian Stavarachi) reprezintă în spectacol o asemenea convenție.

Printr-un demers aplicativ, se face trecerea de la teoria asupra salvării prin comedie la practică. Astfel că una dintre scurtele discuții care au loc între personaje (Johan și Anna) este urmată de scene, și de un fel (dramatice) și de celălalt (comice), a căror succesiune, dozare și pondere conduc la efectul de catharsis pe care îl putem atribui spectacolului, cu mențiunea că nu mai e vorba de o purificare prin tragedie, ci de o eliberare prin comedie. Drama nu face decât să susțină, să contureze și să dea sens acestui nou tip de catharsis. Cam aceasta ar fi revelația pe care o aduce regizorul Florin Caracala într-un spectacol extrem de viu, visceral, intens.

 

(Oameni singuratici după Gerhart Hauptman, traducere: Paul B. Marian, regie, scenografie, adaptare text, univers sonor: Florin Caracala, distribuția: Marian Stavarachi/Johannes Vockerat, Mălina Lazăr/Kathe Vockerat, Tatiana Ionesi/Doamna Vockerat, Daniel Buzdugan/Domnul Vockerat, Răzvan Conțu/Braun, Andreea Boboc/Anna Mahr, Marian Chiculiță/Operatorul, asistent de regie: Marian Chiculiță, video design: Andrei Cozlac, mișcare scenică: Alice Veliche, pregătire muzicală: Cezar Ichim, premiera: 15 mai 2022, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, Sala Teatru la Cub, un spectacol realizat de TNI în coproducție cu FaPt – Fabrica de Artă și Producție Teatrală și Centrul Cultural German Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2022/05/comedia-ne-salveaza.html