Adunând 1cu -1de un număr infinit de ori (”1−1+1−1+1−…”), am putea obține 0 ”(1−1)+(1−1)+…=0+0+…=0”, la fel de bine cum am putea obține 1, ”1−(1−1+1−1+…)=1−0=1”, ceea ce presupune că suma e finită, ajungând la următorul paradox: ”1=0”. Suma lui 1 cu -1 este indefinită (”1-1+1-…”). Deoarece paradoxul lui Zenon, la care se face aluzie în scenariu, implică faptul că suma infinită a unor cantități finite este infinită.
Inevitabil, filmul lui Gabriel de Achim, având o structură de tipul
flashforward-flashback, jonglează cu ideea de temporalitate. Nașterea, moartea,
ce-va-fi-după (interpretat explicit de regizor ca 1 sau 0, ca ființă sau nimic,
eventual ca eternă repetiție a vieții în ”cealaltă viață” ca într-o transă,
aluzie posibilă la cărțile morților, tibetană, egipteană etc.).
Uneori ninge cu zăpadă. În aprilie 2001 a nins, peste copacii înfloriți,
iar florile de cireș au înghețat. Elementul de poezie din filmul realist,
dublat de un scenariu suprarealist (teatru în film), jonglând subtil cu ideea
de scenariu alternativ, de lumi posibile, totul fiind însă explicat cât mai
veridic, prin scenele succesive ce compun filmul, nu poate fi evitat. Scenariul
este însă cumva lăsat la latitudinea spectatorului; cu cât mai multe detalii
surprinse, cu atât mai mult sens acordat. Pentru Ana (Luiza Gherghinescu), fetița
care trăiește în preajma morții, suferind de o maladie incurabilă, cu
conștiința morții ei iminente adânc înscrise în ceilalți, în mama (Anca Androne)
și în tatăl ei (Bogdan Dumitrache), ”1+1-1+1…” nu-i decât miniscenariul unei
sume imposibile. În noaptea în care s-a născut, sufletul ei a căutat refugiu în
preaplinul suferinței ei sau în hăul căscat de amestecul de fericire și
vinovăție din el. Poate pentru că nu s-a născut ori pentru că nu era decât un
personaj în scenariul revelat la final? Dar unde era ea atunci când copilul nu
mai era?
Alteori ninge cu întuneric. Într-o noapte, ca-ntr-o profeție inversată, din
mașina de poliție în care se recupera după momentele de deznădejde trăite, lui i
se pare că o vede pe ea cazând de pe podul Grant; sau poate se aruncase deja? Poate
că s-a sinucis împreună cu copila? (așa cum micuța îi ceruse încercând să
rezolve paradoxul lui 1 care adunat cu -1 cumva ar trebui să dea 1) Sau doar
l-a părăsit, după moartea fetiței? Dintr-o profeție (jocul inițial al ghicirii
viitorului) ce e mai probabil să se adeverească în scenariu, verosimilul sau incredibilul?
Un carusel de gânduri, de emoții tari, care te îngheață, de cadre
nocturne cu ninsoare din București (leit-motivul ninsorii), urmate de flashuri
care explicitează nu doar din punctul de vedere al scenariului, ci și în
încercarea de a se imprima spectatorului nevoia unui fir roșu propriu care să
asocieze metaforele cu fapte în căutarea unui parcurs (sărutul morții,
negativul cu ”-1+1…”, copilul sufocat etc.).
Ce fel de mamă și-ar sufoca propriul copil? O mamă ale cărei convingeri
ideologice devin mai puternice chiar decât instinctul matern. O mamă al cărui
copil, dacă ar fi supraviețuit, s-ar fi aruncat de la fereastră din adânci
convingeri poate dostoievskiene în brațele îngerului salvator (când îngerul era
uneori o femeie întruchipând suprema inocență și puritatea izbăvitoare), totuși
căzând pentru ceilalți (bunăoară, un polițist oarecare care s-ar fi întâmplat
să fie martor la eveniment) ca un sac de cartofi, care scoate un sunet grav și
oferă o imagine dezastruoasă. Dintr-o cameră în care lasă în urmă un castel de
cărți, clădite sub forma unui cub, în care titlul ori simpla așezare sunt
suficiente pentru a schimba interpretarea scenariului, care se risipește la
simpla atingere a celui ce întruchipează el însuși un înger (de)căzut. Într-o
lume unde de la ferestre se aud glasuri scandând ca la un meci cu Rapidul la vederea prăbușirii aproapelui. Poate că acel septembrie când ea și-ar fi dorit să-l
părăsească ori noaptea de disperare nu erau decât remușcări privitor la vina
asupra originii bolii incurabile a copilului nenăscut încă.
Fiecare element și fiecare personaj din film își află o justificare
ulterioară în rolurile multiple, în cadrele dure din piesa de teatru, ca formă
de terapie pentru sine (absurdul lui Kafka din ”Metamorfoza” sau Procesul este inedit interpretat în
grilă suprarealistă), iar în cele din urmă în piesa de teatru în etapa de lectură
cu actorii din final, ca formă de terapie a sinelui (”Iisus a rămas pe stânci”).
Un veritabil catharsis, pentru privitor.
Deși toți actorii au roluri multiple care întregesc, din fragmente,
scenariul din comentariul de final, Bogdan Dumitrache face, prin rolurile sale,
un tur de forță, pentru că e realmente de invidiat pentru toate ipostazele de
rol prin care trece și stările de spirit pe care le imprimă caracterelor sale, dând dovadă de maturitate artistică în
crearea atâtor ipostaze ale sinelui personajului pe deplin asumat.
(Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu
întuneric, regia: Gabriel de Achim, scenariul: Gabriel de Achim, Cosmin
Manolache, distribuția: Anca Androne, Bogdan Dumitrache, Luiza Gherghinescu, Silvana
Mihai, Gheorghe Ifrim, Rolando Matsangos, muzica originală: Vlaicu Golcea, coregrafia: Florin Fieroiu, vizionare: 15.07.2022, Cinema Ateneu Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2022/07/uneori-ninge-cu-zapada-alteori-cu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu