Ce-am făcut cu cele ce ne-au cutremurat?

 

Termenul ”Dumnezeu” este vid pentru cel ce nu crede că există și nevid pentru cel ce crede. La fel se întâmplă cu cel de-ai cincilea personaj (Cerșetorul) din text, înlocuit de regizorul Florin Caracala cu personajul Copilul/Toma Ghilaș, prezent în momentele de dezvăluiri cruciale ale celor patru personaje, care nu spune nimic, dar ai cărui ochi văd totul. Cu lada care e goală (”Dumnezeu a murit”) în sensul că valorile noastre s-au schimbat iremediabil. Și am încetat să credem. Cine e copilul? Pe de o parte, fiul Katiei și al lui Leo care au avut o legătură. Iar pe de altă parte, ar putea avea o semnificație simbolică profundă (simbolistica cifrei șapte). La un moment dat, el desenează spirale, în timp ce oamenii prinși în capcana trecutului casei de pe Mangrovelor 77 încearcă să descifreze ce s-a întâmplat de lucrurile din viața lor, din lume s-au schimbat iremediabil, și-au pierdut sensul. Spirala lui Fibonacci a dispărut din ADN-ul oamenilor, aceștia nu mai sunt în egală măsură umani, dar și din tot ceea ce există. Copilul ar mai putea fi Leo de dinainte de terapie, ipostază care îl însoțește mereu așteptând să fie eliberat. Extrapolând foarte mult, Copilul ar putea simboliza Anticristul.

Textul Stelei Giurgeanu nu este doar confirmat valoros (nominalizat la UNITER la categoria ”Cea mai bună piesă a anului” în 2019 și câștigătorul concursului ”Lecturi la Cub” de anul acesta, fiind montată inițial ca spectacol-lectură), ci este realmente deosebit (fluent, configurează personaje credibile și situații scenice coerente), calități pe care le preia și regizorul Florin Caracala într-un spectacol onest, curat teatral, asumat, cu intenții de actualizare și adaptare la realitatea noastră (problemele planetare enumerate la radio, printre care Covidul și războiul din Ucraina).

Regizorul Florin Caracala creează un cub ca o capsulă a timpului (ca-n vremea pandemiei când s-a reinventat pe sine, izolând actorii de public, odată cu spectacolul Libertate la Bremen) – casa unde se întâlnesc cei patru convocați de destin, de întâmplare sau poate de un al cincilea personaj misterios să salveze umanitatea din om (simbolistica măștii smulse de pe chip printr-o ședință de hipnoză și oglindirea în sinele cel mai adânc). Prin traducerea scenică a textului Stelei Giurgeanu, regizorul mizează pe suspans în revelarea identității personajelor. Astfel că la final se resimte un puternic efect cathartic, la care contribuie și schimbarea registrului sonor.

Una dintre temele importante ale textului și implicit ale spectacolului este egoismul. Asociat cu rațiunea și cu eliminarea compasiunii, egoismul e parte a unei morale de stăpâni, a oamenilor puternici care au înnăbușit în ei latura emoțională (Leo/Dumitru Georgescu este astfel adeptul căii raționale și a uciderii sufletului; el crede că cei vulnerabili sunt inutili și trebuie să dispară). De cealaltă parte, morala sclavilor, a oamenilor care valorizează bunătatea, mila, dăruirea (Amelia/Irina Răduțu-Codreanu și Katia/Miruna Sticea). Amelia crede că salvarea unui om este la fel de importantă ca salvarea întregii omeniri și la fel ajunge să creadă și Tobi în final. Tobi/Constantin Pușcașu e un psihoterapeut ratat, căzut în patima beției, inventatorul inițial al căii rațiunii propovăduite de Leo pe rețelele de socializare. Amelia e una dintre primele lui paciente care a reușit să se dezbare de morala egoistă și să treacă de partea cealaltă. Leo e și el fostul pacient al lui Tobi, numai că nu știe acest lucru, și nici spectatorul nu o știe. Ce nu mai știe spectatorul? Că Leo e fiul Ameliei, că Leo și Katia au fost împreună și au un copil etc. Dar spectatorul va afla totul treptat, în doze mici de narativitate cu suspans, umor negru și emoție, trăsături pe care însuși regizorul le-a identificat la propriul său spectacol. Regizorul Florin Caracala construiește spectacol în mod rațional, meticulos, cu respect maxim față de textul autorului, iar poezia și emoția sunt la fel de lucid introduse acolo. De aceea, totul devine extrem de personal.

Ce-am făcut cu cele ce ne-au cutremurat? Pandemiile, războaiele, traumele. Identific o încercare de răspuns la Miruna Sticea care pe tot parcursul spectacolului prevește doar în sine. Sau la Constantin Pușcașu care e foarte în elementul lui pe scenă. Sau la Irina Răduțu-Codreanu al cărei personaj se refugiază în nevoia de ordine și disciplină. Sau la Dumitru Georgescu al cărui fiecare gest e studiat. În lacrimile din ochii tuturor la final. După ce s-au întâlnit, Leo, Amelia, Tobi și Katia au de vindecat niște răni, au de redat un nou sens vieții. Actorii joacă foarte natural, iar granița dintre personaj, om și actor este extrem de fragilă. În ceea ce privește momentele de poezie și emoție din spectacol, se pășește pe cioburi de sticlă. Fărâme de suflet, urme ale traumelor și ale celor ce ne-au cutremurat.

 

 

(Casa cu stihii de Stela Giurgeanu, regia și scenografia: Florin Caracala, distribuția: Constantin Pușcașu/Tobi, Dumitru Georgescu/Leo, Miruna Sticea/Katia, Irina Răduțu-Codreanu/Amelia, Toma Ghilaș/Copilul, asistent regie: Luiza Cupceac, regia tehnică: Ioan Ursulescu, premiera: 19 decembrie 2025, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/12/ce-am-facut-cu-cele-ce-ne-au-cutremurat.html

Your body is a battleground

 

Your body is a battleground

Artă și afiș, imagine și text, insolita imagine a Barbarei Kruger Your body is a battleground, creată în 1989, este un protest feminist care pledează pentru dreptul femeii de a dispune de propriul corp. Având o puternică tentă feministă, spectacolul regizorului Botond Nagy ar putea trimite, prin ușoara reformulare a titlului original, la acest tip de libertate a femeii de a face sau nu avort. O întreagă discuție s-ar putea isca aici în termeni de etică aplicată: rodul unui viol nu ar trebui născut, dacă femeia nu dorește acest lucru; pe de altă parte, copilul nu are nicio vină; dar nenăscutul nu e tocmai un copil, e un fetus fără drept la viață deoarece nu are încă o conștiință. Lupta e a mamei cu propria conștiință. (Poate că nu e de prisos să adăugăm, dincolo de această introducere, că titlul spectacolului se referă la practicarea violării femeii adversarului în război ca mijloc de destabilizare a inamicului.)

Apoi,  textul de acum trei decenii al lui Vișniec este aruncat în actualitate, fiind aduse în discuție 58 de cazuri de femicid în România anului 2025, prin etalarea unui mic afiș. Dar și prin tema războiului la care face referire, invadarea Ucrainei de Rusia.

Însă lucrurile nu se reduc la aceste aspecte. Spectacolul de regie al lui Botond Nagy aspiră la echilibrul dintre implicare și detașare. Personajul Kate, multiplicat temporal, este jucat de trei actrițe dintre care Livia Iorga și Diana Roman exprimă opoziția dintre implicare și detașare, fiecare intervenind după caz (psihanalizarea conflictelor interetnice versus atitudinea empatică față de Dorra/Andreea Boboc sau alte fragmente din jurnal descriind impresii cu un profund impact emoțional asupra personajului Kate). Mălina Lazăr (cea de-a treia Kate) creează momente de excepție care sunt uneori detașate (raportul psihoterapeutei), dar și implicate (trecutul familiei sale care a emigrat din Irlanda în Statele Unite ale Americii). De altfel, fiecare dintre cele actrițe care o impersonează pe Kate au parte și de momente implicate, și de momente detașate. Diana Roman, bunăoară, rostește cu detașare la microfon fragmente de jurnal, pentru a intona, la același microfon, un cântec de jale copleșitor.

În ceea ce privește rolul Dorra, putem afirma că Andreea Boboc se întrece pe sine. Rolul ei este rescris astfel încât momentele când întruchipează bărbatul bosniac în textul lui Vișniec sunt înlocuite de intervențiile celor cinci – bărbați balcanici, soldați, fantome ale soldaților morți, prunc nenăscut multiplicat care-și revendică dreptul la viață. Cuvintele Andreei Boboc sunt sfredelitoare, monologurile sunt hohote care se revarsă răvășind lumea spectatorului. Simultan, cei cinci acompaniază prin acțiunile lor din plan secund (capsula scenică) monologurile vibrante ale Andreei Boboc, astfel încât coregrafic, muzical și actoricesc, spectacolul devine un geamăt de proporții, strident și asurzitor.

Lamentarea se transformă în furie, țipătul și durerea în rușine, scrâșnetul suferinței în speranță. Paradoxul însoțește periplul chinuitor al Dorrei (prestația Andreei Boboc e un tour de force) de la incapacitatea de a mai crede în Dumnezeu și refuzul de naște copilul, rezultatul violului a cinci soldați despre care nu știe dacă erau croați, sârbi sau musulmani, la seninătatea conferită de acceptare din final.

Mijloacele regizorale de detaliu, iar nu de ansamblu al construcției spectaculare impresionează prin delicatețea lor – un cuvânt greu de digerat privitor la un spectacol al brutalității – îngerul albastru care sângerează, floarea din țeava puștii – sau prin indelicatețe – sfâșierea și stoarcerea mandarinei, apoi aruncarea resturilor. Ambele aspecte sunt deopotrivă prezente în spectacol. Paradoxul și aspirația spre echilibrul dintre detașare și implicare spectaculare, alături de suprapunerea planurilor prim dramatic și secund coregrafic, sunt mari calități ale spectacolului. În ceea ce privește mijloacele regizorale de ansamblu, măștile anti-gaz, vegetația, amplificarea sonoră tind spre detașare, în timp ce solicitările pruncului nenăscut și efectele scenice, pietrele, micul mormânt construit de Dorra/Andreea Boboc (”imaginea țării mele”) tind spre implicare. Desigur, un rol important în realizarea acestor efecte îl are și textul lui Matei Vișniec, regizorul nedesprinzîndu-se de acesta, dimpotrivă valorificându-l spectacologic. Spectacolul e o întâlnire fericită între regizor și scriitor.

 

 

(Femeia – câmp de luptă, după Despre sexul femeii – câmp de luptă în Bosnia de Matei Vișniec, regie artistică: Botond Nagy, dramaturg: Diana Nechit, decor: Raul Cioabă, costume: Ioana Ungureanu, muzică: Claudiu Urse, coregrafie: Alice Veliche, light și video design: Cristian Niculescu, distribuție: Andreea Boboc, Diana Roman, Livia Iorga, Mălina Lazăr, Aurelian Iordache, David-Daniel Deca, Dragoș Codrescu, Alexandru Lilă, Marius Olteanu, premiera: 7 decembrie 2025, sala Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/12/your-body-is-battleground.html