Regizorul Ovidiu Lazăr construiește un spectacol excentric, suprarealist, coerent despre drumurile omului care nu duc nicăieri. Viața noastră e doar o căutare perpetuă, absurdă, fără sens, cu final tragic.
Peregrinările lui Jean/Ionuț Cornilă, care părăsește confortul familial,
pornind spre căutarea a altceva (a fericirii, a absolutului, a Sfântului Graal,
a unei iluzii etc.) sunt puse în scenă în patru episoade (sufocat de cei patru
pereți scorojiți și de monotonia cotidianului, Jean pleacă de acasă; are o
non-întâlnire cu o damă care nu-și mai face apariția în fața unui muzeu păzit
de două figuri stranii care-l supun pe protagonist unui examen filosofic; este
pus la zid de solitaritate, în mijlocul unor întâlniri pestrițe; sfârșește
tragic, după ce-și potolește setea și foamea într-un așezământ de falși
călugări, un centru de reeducare și de impunere a credinței în Dumnezeu).
Spectacolul marchează 40 de ani de carieră teatrală pentru regizor și îl
readuce în atenția publicului printr-un text greu. Ovidiu Lazăr este un regizor
de idei. Poate de aceea, preferă să-și plaseze actorii în plan secund (cu foarte
mici momente-excepții care confirmă regula unui gap între actor și publicul său), ceea ce face ca detaliile, în
special mimică, să nu fie vizibile. Aici intervine rolul Ar7e care a luat
foarte multe cadre cu actorii la repetiții și completează detaliile la care mă
refer și cărora li se simte lipsa în spectacolul propriu-zis. Un ecran de
proiecție cu aceste detalii, derulate în timp real în timpul spectacolului, ar
fi salvat situația de a da o șansă actorilor să se facă vizibili, chiar dacă
intențiile regizorului au fost poate altele. Până și detaliile suprarealiste
meritau evidențiate pe un asemenea ecran de proiecție, punctând obsesii
regizorale, idei, stări.
Jean este condamnat pentru necredința lui, pentru că mintea și inima lui
sunt complet disociate, pentru că el nu se consideră responsabil pe motiv că
”noi nu suntem lucrurile pe care le facem”, pentru că ”nu crede ce gândește, nu
gândește ce crede”. La nivel de replică, motivele osândei sale fără de speranță
apar încă din episodul al doilea. În ceea ce privește faptele propriu-zise,
încă din primul episod (fuga). La nivel de mijloace scenice, valiza roșie plină
cu praf din primul episod anticipează finalul protagonistului.
Regizorul Ovidiu Lazăr este adeptul simetriilor, al construcțiilor scenice
de proporții, al unui excentrism care se regăsește și scenic, dar și în construcțiile
absolut neobișnuite de personaj (Mătușa Adelaida/Georgeta Burdujan, cei doi
paznici de la muzeu/Robert Agape, Răzvan Conțu etc.). Revin asupra a ceva ce am
spus mai sus: pentru ca aceste simetrii, excentricități să fie vizibile,
regizorul preferă planul secund. Totuși, ar trebui găsită o soluție și pentru
ca jocul detaliat, lucrat, atent construit al actorilor să fie vizibil. Într-unul
dintre puținele momente-excepții, Horia Veriveș (Fratele Tarabas de la falsa
mănăstire) pășește în față și se apropie de prim-planul scenei pentru a simți energia
sălii; el face un rol echilibrat, calculat, foarte bun.
Despre titlul ”Setea și Foamea” s-a spus că ar fi setea și foamea de
absolut, de existență autentică, aș putea adăuga, de ființă, de orice l-ar
putea scoate pe om din mocirla propriei stări existențiale obișnuite. Însă Jean
își potolește setea și foamea în neant, la așezământul unde își va găsi
propriul sfârșit neavând a da nimic în schimb pentru spiritualitatea ce i-a
fost înfățișată. Jean e omul care nu a realizat nimic în viața lui, care are praf
în buzunare și în minte, un căutător nu de comori, dar de înțelegere,
înțelegere și edificare la care nu ajunge, oricâte țări și oricâți oameni ar fi
întâlnit, cu oricâte situații s-ar fi confruntat. De aceea, neavând a da nimic
în schimb, după ce-și potolește setea și foamea spirituale, este sacrificat.
Jean a ratat aproape 15 ani de existență a fiicei sale, a ratat o viață
împlinitoare alături de soția și de fiica sa, iar când a realizat că acesta ar
fi fost sensul său în viață, s-a dovedit a fi prea târziu. În ceea ce-i privește
pe interpreții protagoniștilor, Mălina Lazăr/Marie Madeleine are un joc de
păpușă mecanică (în acord cu absurdul piesei), exceptând câteva scurte momente,
în timp ce Ionuț Cornilă/Jean e foarte veridic (în acord cu mesajul realist),
ceea ce-i aduce lacrimi în ochi la aplauze, trăind pe parcursul spectacolului
pe deplin greșelile, eșecul și ratarea personajului său.
(Setea și foamea de Eugène
Ionesco, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, regia: Ovidiu Lazăr,
scenografia: Anda Pop, spațiu sonor: Ovidiu Lazăr, Daniel Baltariu,
distribuția: Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Georgeta Burdujan,
Robert Agape, Răzvan Conțu, Emil Coșeru, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Haruna
Condurache, Dumitru Georgescu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Diana Roman,
Brândușa Aciobăniței, Luca Gumeni, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Ciprian
Bobârnat, premiera: 22 martie 2026, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, Sala
Mare)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu