Tango
in fum de tigare (o piesă a argentinianului Salvador
Tragi-comedia a devenit, poate, genul dramatic ce se pliază cel mai bine
pe profilul omului contemporan, de aceea, cred că textul lui Salvador Amore nu
poate fi decît binevenit pe scena Ateneului ieşean.
Replicile savuroase conturează patru caractere fundamental diferite, pe
fundalul unor situaţii de viaţă realiste: cuceritorul incurabil narcotizat de
ideea de femeie, “femeiuşca de treabă” dependentă de gelozie pentru a reuşi să
simtă autenticitatea inautenticului (!), încarnarea senzualităţii feminine,
agăţată ca de un fir de o dragoste imposibilă şi paradoxală faţă de soţul ei,
care nu-i decît cel de-al patrulea caracter – îndrăgostitul care-şi înnăbuşă
sentimentele în spatele îndatoririlor aşa numit conjugale (plătite şi
neplătite) şi al dispreţului profund care-l desparte de soţia pe care o iubeşte
la limita paroxistică a imposibilului şi a nebuniei.
Piesa e surprinzător de realistă în joc şi trăire (ceea ce în genere ar
putea constitui un defect, în acest caz poate fi cotat ca o reuşită) şi ne prinde, totuşi, în mrejele ei ca-n-tr-o
poveste. Cu toate acestea, ce se petrece efectiv pe scenă în ritmuri de tango
şi în fum de “ţigare” nu se poate relata mai mult decît am facut-o deja.
Nu contează atît de mult nici faptul că “Don Juan” îşi înşeală ultima
iubire, nici că femeia dependentă de mitul cuceritorului înţelege într-un final
să încerce să se desprindă de iluzia unui bărbat dorit de toate femeile, dar
care se întoarce mereu la matcă, aducînd ofrandă în jerbe de spini orgoliului
ei, nici că îndrăgostitul-soţ, în ciuda eficienţei de care dă dovadă în plan
social, e neputincios în faţa unor sentimente contradictorii, care îl
imobilizează în faţa perisabilului unui trup care-i aparţine şi pe care,
totuşi, nu–l poate profana din cel puţin două motive: e dezamăgit de dorinţa
fără obiect a soţiei lui, simţindu-se, în acest mod, dispensabil, apoi pasiunea
dusă la extrem îl conduce la imobilizarea şi înnăbuşirea propriei dorinţe, iar
în cele din urmă la uciderea celei pe care, în fapt, n-o mai poate iubi. Nu
contează nici că “Don Juan” se sinucide aici pentru că a fost părăsit,
schimbînd în mod paradoxal rolurile cu soţul, pentru ca Don Juan în sfîrşit s-a îndragostit, aşa cum însuşi mărturiseşte la
începutul piesei.
Piesa aduce în prim plan prin replici cu măiestrie construite teme
clasice, moderne şi contemporane: datoria, virtutea, viciul, banii, căsnicia, sexul, dragostea, fidelitatea,
trădarea etc. Dar cel mai mult mi-a plăcut cum trăirile sunt duse la limită şi
cum contrariile se ating pas cu pas: virtutea nu-i decît neputinţa viciului
(soţul aşa cum e văzut de amicul său), dragostea nu-i decît imposibilitatea de
a iubi o femeie în carne şi oase (“Don Juan”) sau dependenţă de cuceririle aleatorii
ale “partenerului”, menite mai mult să infirme decît să confirme ceva (Laura), pasiunea
nu-i decît contrapartea nebuniei atunci cînd realitatea nu poate fi acceptată (din
nou soţul), iar “Maria Magdalena” devine prezentă mai mult decît oricînd atunci
cînd înţelegem că sufletul Mariei şi trupul Magdalenei merg împreună, deşi
adesea ni se spune contrariul (“soţia”).
Niciun personaj al acestei piese nu e autentic şi aici intervine, cred,
ironia: “Don Juan” e o caricatură ce trădează mitul, soţia e o femeie isterică,
care-şi revarsă instinctele materne asupra soţului, soţul e puternic doar
atunci cînd îi ameninţă cu puşca pe ceilalţi într-un moment de altfel incomod,
iubita lui “Don Juan” e patetică prin dependenţa ei de o iluzie, de altfel
destul de “fumată” în societatea actuală.
Şi astfel pe scenă se întînesc
eşecuri de personaje mai actuale ca niciodată şi rîdem în hohote la replicile
inteligente din piesă fără să conştientizăm că asemenea lor suntem poate şi noi,
noi spectatorii…
http://dyntabu.blogspot.com/2010/05/despre-noi.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu