miercuri, 19 mai 2010

Nu cred ca viata e o scena, vad ca scena palpita...

Piesa de teatru Sufletul. Puncte de veghere, regizată de Radu Afrim, a fost jucată la Casa de Cultură a Studenţilor pe 18 mai 2010 în cadrul festivalului de teatru Euroart, aflat la a IV-a ediţie. Din distribuţie fac parte actorii Teatrului “Maria Filotti” din Brăila: Liliana Ghiţă, Alin Florea, Liviu Pintileasa, Emilian Oprea, Mihaela Trofimov, Dan Moldoveanu, Monica Zugravu Ivaşcu, Claudiu Urse, Adrian Ştefan, George Crinta şi Ionel Spalatu. Stilul regizoral inconfundabil promovat de Radu Afrim m-a frapat încă de la ediţia de anul trecut a festivalului de comedie Euroart şi cred că aş recunoaşte o piesă semnată de acesta chiar dacă aş intra în sală cu ochii închişi. Îmbinarea cu succes a tehnicilor regizorale clasice şi moderne (folosirea simbolurilor, modalitatea dialogică, gen conversaţie la masă, dar şi introducerea unei coregrafii inedited în piesă, muzica particulară, utilizarea măştilor pentru efecte speciale, jocul de lumini etc.) coroborează la realizarea atmosferei care se proiectează într-o stare de spirit care se vrea deopotrivă delicată şi hilară. Radu Afrim reuşeşte să aducă în scenă ceea ce restul au posibilitatea să trăiască, mai puţin să exprime: faptul că uneori duritatea şi tandreţea îşi fac depotrivă loc într-o situaţie de viaţă dintre cele mai comune. Ce poate fi mai comun decît un priveghi? Însă aici priveghiul lui Nikodim devine locul cel mai fascinant cu putinţă - se petrec lucruri pe care cu greu ni le-am putea reprezenta: bocitoarea “autentică” recită versuri de o naivitate copleşitoare care te fac să rîzi pînă la lacrimi, prietenii decedatului aduc o stripteuză ucraineancă pentru a-i conferi acestuia o veritabilă “petrecere a burlacilor” înainte de “marea trecere”, lucru care o fac pe săraca Nadia să-şi încheie rîndul cu un leşin, un ţipăt îngrozit atunci cînd, trecînd de la unul la altul, dă de mustaţa rece a împietritului Nikodim, adus de prieteni din patul mortuar la masă. Protagoniştii, rînd pe rînd, încearcă patul destinat mortului, sexualitatea dezlănţuită, muzica orgiastică aproape la un anumit moment, nealungînd moartea cum am putea crede, ci aducînd-o şi mai aproape: eros şi thanatos torc de o parte şi de alta a scenei firul incredibil al “petrecerii” de neimaginat, care debutează cu apariţia “marii mume” şi sfîrşeşte cu simbolul angelic. Între timp, pericolul de a fi înghiţiţi cu toţi în neant vine şi trece pe neobservate: bocitoarea, “lucrul dracului”, deschide şi închide de cîteva ori uşa, poartă între moarte şi viaţă. Moartea e aici un fenomen absolut banal, egalînd prin mediocritate viaţa de care a avut parte personajul în cauză. Nu e minciună poate că fiecare purtăm cu noi propria moarte, în sensul că e imposibil să mori de moartea altcuiva, cum s-ar zice, şi că aceasta din urmă nu poate fi mai demnă, mai cu greutate ori mai pitorescă decît ceea ce am trăit efectiv în timpul vieţii. Şi, totuşi, în ciuda acestui adevăr, piesa lui Afrim ne taie respiraţia în toate sensurile posibile, ceea ce mă face să mă întreb: prin ce o existenţă atît de ştearsă ori o moarte ridicolă (de exemplu, la serviciu, pe schele, i-a căzut un sac de mortar în cap) pot scoate pe cineva din limitele normalului, al cotidianului, al banalităţii înspre inedit? Pe scenă moartea lui Nikodim e trăită ca şi cum restul personajelor ar lua în rîs posibilitatea propriei lor morţi. Acesta e, cred, motivul pentru care comedia are mai mult ca niciodată aspecte groteşti: atunci cînd cineva se luptă cu propria limită (fie că aceasta e de ordin intelectual, politic, moral, ori în ultimă instanţă e reprezentată de chiar fenomenul morţii) e inevitabil ca, ori să se acopere ca-ntr-o mantie în ridicol, ori să se “îmbuibe” de grotesc, ambele categorii estetice fiind prezente din plin în piesă: cu gura plină şi capul îmbibat de alcool personajele scot atîtea perle că le-am putea culege într-o săptămână de pe scenă dacă am fi siguri că le-am găsi pe toate, după ce “ta-ra-ra” nu se mai aude şi iluştrii “nebuni” au părăsit “arena”. Dacă într-adevăr a fost vorba despre suflet e cazul să ne întrebăm abia la final: modalităţile de a-l veghea nu sunt decît feluri diferite de a concepe viaţa, moartea, de aici - cred - jocul de cuvinte care admirabil s-a creat între “puncte de veghere” şi “puncte de vedere”. Oricît de diferite perspectivele, împărţim aceeaşi lume, acelaşi “pat”, aceeaşi moarte…Aplaudăm natural, relaxat, surîzînd şi părăsim sala de spectacol, ignorînd pentru moment implicaţiile socio-politice ale piesei despre care au scris, poate, alţii. Pentru o clipă vreau să uit că trăiesc, deşi am intrat în Europa, într-o Românie situată în hăurile balcanilor, împestriţată de mizerii atribuite atît de pe nedrept “occidentului”. Să fim orientali şi să minţim că nu suntem doar morţii vii în “libertate”…


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/05/nu-cred-ca-viata-e-o-scena-vad-ca-scena.html

4 comentarii:

  1. Foarte interesanta cronica! Pesemne ca in tine, Dana, statea ascuns un critic teatral. Dar nu e tirziu nici acum...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu statea ascuns deloc, era perfect vizibil si a mai facut Dana (chiar si publicat) cronici teatrale, doar ca nu avea blog pina acum;)

    RăspundețiȘtergere
  3. Ar fi fost perfect vizibil (criticul teatral), daca ai fi fost transparenta ca ferestrele basilicii Sf. Petru. Sau poate am io ochii mai slabi si nu vad duhul prin piele? Enigmatic, nu?

    Dar unde ai publicat cronicile?

    RăspundețiȘtergere
  4. In Opinia Studenteasca..Imi placeau enorm piesele regizate de Alexander Hausvater...
    Am si jucat intr-o piesa in liceu, dar nu aici (ci in Anglia)cind am studiat teatru la scoala (dar nu aici.....:)

    RăspundețiȘtergere