Paradoxuri in noapte

Insomniacii, de Mimi Brănescu, Teatru – 74, Tîrgu Mures, regia Sorin Militaru, o producţie a Teatrului de Artă Bucureşti, distribuţia completă: Liviu Cheloiu / în Un om, George Constantinescu / în Alt om şi Marin Grigore/ în Nenorocitul, în scenă la Casa de Cultură a Studenţilor pe 22 mai, orele 20



Re(marcant) pentru piesa de teatru Insomniacii e jocul celor trei actori, mai mult decît orice altceva: regia, fără îndoială ireproşabilă, scenariul, de altfel savuros în replică, nu atît original, cît surprinzător, paradoxal şi de un comic deopotrivă picant şi usturător, decorul – o bancă, o funie ce apare mai tîrziu (dar la momentul oportun, ce altceva ne mai trebuie?!) şi luna plină imaginată, dar nu imaginară - extrem de simplu, pentru că piesa se complică deja prin celelalte aspecte…
Cînd un om nu are somn începe sa scrie…Cînd doi oameni nu au somn încep să discute, eventual privind la lună, la luna plină…Unul se crede extraterestru, nemuritor şi aşteaptă un semn de la un altfel de Mesia ce-va-să vină, intrînd într-un scenariu paranoid, dar, ca orice paranoic, uimindu-te prin seriozitatea de replică, coerenţa argumentării şi conştiinciozitatea în a-şi urmări propriul scenariu, celălalt ar putea fi un tăntălău care telefonează necunoscuţilor la 4 AM ori mută mobilierul vecinilor, deoarece are cheia de la toate apartamentele din blocul său (chiar el şi-a făcut cheile – nu se ştie niciodată cînd se poate întîmpla ceva, o inundaţie, un incendiu …). “Nebunul” îi ţine “tăntălăului” prelegeri de logică: nu e totuna calul lui Harap Alb cu El Zorab, apoi oamenii sunt oameni şi caii cai, că doar de asta sunt diferit numite, lucru pe care tăntălăul îl află abia acum cu stupoare…,“nebunul” descoperă că se cunoşteau dinainte din telefoanele nocturne (sau să fie matinale mai degrabă…). Şi ca scenariul să fie complet, mai apare un “nefericit” căruia i-a fugit soţia cu tata, dar nu atît de asta îi pasă lui, ci de a doua soţie a bunicului, ori mai curînd de verişoara primară Florenţa…ori nici el nu mai ştie exact din cauza cărei iubiri imposibile se simte dator sa-si pună ştreangul de gît şi are nevoie de ajutorul primilor doi. Că se răzgîndeşte ulterior, ori că victima auto-victimizatoare încearcă să devină, dintr-o confuzie atotcuprinzătoare victimizator, fără ca măcar să poată repera “vinovaţii” nu-i decît a doua parte…Să fie acesta “semnul” pe care îl aşteaptă primul – “un om”, doar aventura zborului unui ratat îi mai poate confirma “fîl-fîl, …, t(p)ac-t(p)ac”…
Trei personaje în căutarea unei “lumi” s-au întînit pe o scenă “lunatic” de selenară şi, fără orice urmă de melodramă, au redenumit “rîsu’ - plînsu’” stănescian - o stare de maximă perplexitate în care te regăseşti întru totul şi care, totuşi, te depăşeşte într-un anume mod, astfel că după – rămîi fără cuvinte…Ceea ce înseamnă că nu am scris despre piesa pe care am vazut-o ieri seară…

Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/05/paradoxuri-in-noapte.html