Un roman francez

Frederic Biegbeder, Un roman francez, Editura Pandora M, 2010

Orice autobiografie ar putea fi justificată în două moduri diferite, ca o necesitate interioară a unui autor de a-și rememora trecutul prin scris și prin nevoia cititorilor de a cunoaște viața unui autor. Romanul autobiografic la care mă refer răspunde în special primei cerințe enunțate, fără a neglija nici faptul că, în ciuda transfigurărilor survenite, nimic nu poate fi mai aproape de realitatea și mai autentic decît narațiunea despre viața unei personalități izită de ea însăși.

Romanul se compune din 43 de scurte secțiuni (vocea narativă se individualizează la mai mult de 40 de ani, cu precizie 43) și un epilog, intercalînd evenimentul petrecut în ianuarie 2008 cînd Beigbeder este arestat preventiv pentru posesie și consum de droguri în plină stradă și străfulgerări retrospective, rescrieri încărcate de emoție ale propriei copilării. Pe coperta volumului este chiar portretul romancierului la vîrsta de 9 ani, ”antiportretul lui Dorian Gray”, ”martor al decrepitudinii” (p. 123).

Romanul reflexiv  autobiografic al lui Beigbeder nu are forța artistică a  trilogiei formate din Memoriile unui tînăr țîcnit, Dragostea durează trei ani și Shitter’s Club, cînd viața autorului se lăsa ghicită în spatele avatarurilor personajelor. Cu toate acestea, poate interesa mai mult decît pentru valoarea autobiografică. Mai ales prin cugetările lui Beigbeder asupra condițiilor de (im)posibilitate ale unei autobiografii.

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire” (p. 194). Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității - un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță,  apoi o fiică în fața căreia cu durere trebuia să justifice disoluția unor sentimente față de mama ei,  divorțul, divorțurile, parcursul înspre societatea actuală sau ”povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhiști au ajuns capitaliști mondialiști” (p. 211).

Autobiografia lui Beigbeder reprezintă o afirmare de crez artistic, o profesiune de credință și o elogiere a literaturii ca tehnică de evadare din realul insuficient și nesatisfăcător: ”Literatura își aduce aminte ceea ce noi am uitat. A scrie înseamnă a citi în tine însuți. Scrisul reînsuflețește memoria” (p. 18) și ”Fericirea de a fi rupt de lume iată cea dintîi dependență a mea (...)  De atunci, nu m-am mai putut opri să nu folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul și scrisul ca mijloc de a-l opri” (p. 120).

În același timp, autobiografia de față este un exercițiu privat al autorului ei, prin care acesta își retrăiește copilăria și se îndepărtează iremediabil de ea, odată ce a fixat-o într-o anume formă prin scris, maturizîndu-se: ”Problema este că n-am de ales: trebuie să îmi amintesc pentru a putea îmbătrîni. Detectiv al propriei mele vieți, îmi reconstitui  trecutul plecînd de la rarele indicii de care dispun. Mă străduiesc să nu trișez deși timpul mi-a dezorganizat memoria de parcă ar fi un pachet de cărți cu indicii amestecate (...) Viața mea este o enigmă polițistă în care grota amintirii înfrumusețează, deformînd fiecare probă” (p. 48).

Rememorarea nu-i decît pretextul pentru ca Beigbeder să vorbească despre sine în prezent, despre convingerile și eșecurile vieții unui   ”un egoist romantic” (p. 187), alergic la viața de familie (”O familie este un grup de persoane care nu reușesc nicicînd să comunice, în schimb se întrerup unii pe alții zgomotos, exasperîndu-se...”,  pp.  49-50 sau ”Fericirea repetitivă, plicticoasă și monotonă ca o litanie e suspectă, p. 183), de două ori divorțat, care acceptă ca nimeni altul, cu autoironie, că ”viața e o vale a plîngerii” (p. 39) și că ”moartea iubirii este ireversibilă” (p. 186). Tot el definește iubirea într-un mod la fel de inedit: ”un electroșoc care resuscită memoria” (p. 149).

 Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/un-roman-francez.html

 

 

 

 

Yesterday

I'm in the wrong world, I know it

I came here because of you:

Now you're gone.

I cannot afford another

wrong world:

Therefore I stay -

But I can't look at people's faces anymore


Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/06/yesterday.html

Umbre de porti pe ziduri

Visul sau Damen-Vals
Regia: Irina Popescu Boieru
Distribuţia: Monica Bordeianu (Silvia), Haruna Condurache (Melania)

În cea mai mare parte, monologul Silviei (în interpretarea magistrală a actriţei Monica Bordeianu), frustrată din cauza unei vieţi lipsite de finalitate, pe care munca înjositoare şi datoria faţă de sora bolnavă incurabil o reţin de la a alege drumul fără întoarcere, susţine în întregime textul dramatic al lui Dumitru Radu Popescu.
Visul sau Damen-Vals, pe care am vazut-o anul trecut la sala Pogor fiul, iar în stagiunea curentă în scenă la sala studio a Teatrului Naţional din Iaşi, e o piesă scurtă, foarte tensionată, cu o încărcătură emoţională destul de puternică.
Meditaţii la limită pe marginea unor teme precum viaţa, moartea, eşecul, fericirea răzbat din textul deosebit de sugestiv al lui Dumitru Radu Popescu.
Ca o răfuială continuă cu balul de adolescentă cînd prinţul Filip evita să o invite la dans, cu propria mamă din mormînt, care le invidia fetelor somnul, cu doctorii care mint, cu ceilalţi oameni care nu sunt decît nişte nemernici, cu propriile aşteptări, cu speranţele deşarte, cu regretele trecutului, cu moartea atît de invocată şi pentru care se crede pregătită, doar ceilalţi o împiedică să ia calea prin care “fata se va preschimba în pasăre” (în toate mitologiile păsările simbolizează sufletul care trece în altă lume), se derulează acest monolog – o spirală ce ajunge în acelaşi punct de unde a plecat, dar după ce parcurge un traseu al umilinţei.
Leit-motivul albului însoţeşte valsul trist, nedansat, un vis care se ţese asemeni unei pînze de păianjen, prin ochiurile căruia intră şi ies în ritm sacadat cuvintele: există o floare în Mexic, care îşi schimbă culoarea de cîteva ori pe zi, dar numai noaptea, atunci cînd e albă, are miros; ninge alb; Silvia e pură.
Doar cînd Silvia află de moartea Melaniei, abia cînd cu adevărat “eroina” noastră rămîne iremediabil singură, dincolo de umbrele trecutului, prezenţa fantomatică a acesteia din urmă se face simţită în platou.
O imagine macabră asupra universului se inserează ca o întunecată aluzie: stăm pe cimitire, morţii sunt pretutindeni sub paşii noştri, cei slabi îngropaţi mai la suprafaţă, cei puternici – mai adînc . Poate că aerul pe care-l respirăm, îmi amintesc un vers al lui Nichita Stănescu, nu-i decît preaplinul sufletelor celor ce nu mai sunt.
Valsul trist se închide cu o reverenţă şi Silvia este redată braţelor fascinante ale visului, care o cuprind ca-n-tr-un cleşte.
Mă gîndesc că am putea crede că moartea, care poate surveni oricum, printr-o maladie iminentă ori prin propria noastră voinţă, dragostea neîmplinită, viaţa ratată nu sunt decît în aparenţă concluziile acestei piese.
De fapt, poate că nu e vorba aici decît despre mîntuire şi despre modalităţile reale sau iluzorii prin care cineva ar putea crede că eliberarea poate fi atinsă; sunt prezente ideea mîntuirii prin curăţenia trupului şi a sufletului, cea a mîntuirii prin dragoste, cea a mîntuirii prin suferinţă, prin efort continuu, prin viaţă sacrificată pentru ceilalţi.
Rînd pe rînd, personajul acestei piese ratează cam toate posibilităţile care i s-au conferit spre a se mîntui: împlinirea prin iubire, pentru că nu ajunge la comuniune, de asemenea nici comuniunea prin întrajutorarea celorlalţi nu e realizată pentru că aceasta îşi dispreţuieşte semenii, crezînd în mod sincer că oamenii trăiesc fiecare în propria lor carapace, fără a le păsa unul de altul. Că-şi iubeşte sora şi crede că se sacifică pentru ea nu e decît un fir de care se agaţă, o altă iluzie.
În mod iluzoriu, Silvia judecă lumea “în numele neprihănirii ei” şi se leagă de o analogie greşită între propria persoană şi Iisus. În fapt, un altfel de Mesia, pe dos sau, simplu, ratat, în persoana Silviei speră, crede, invocă o minune; dar “revelaţia” amară la care ajunge e că unica “minune” de care poate fi capabilă nu-i decît propria-i nepuntinţă de a schimba realitatea, destinul, trecutul, boala, viaţa, moartea...

Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/06/umbre-de-porti-pe-ziduri.html

Cînd dreptele paralele se întîlnesc: Harold şi Maude

Harold si Maude de Colin Higgins
Regia: Irina Popescu Boieru
Distribuţia: Mihaela Arsenescu Werner, Cosmin Maxim, Haruna Condurache, Constantin Puşcaşu.

Îmi amintesc că am citit cîndva status-ul de mess al unei prietene şi că acolo era scris: „A-l iubi pe cel nefericit pentru nefericirea lui e o lege prea mare pentru a se naşte altundeva decît într-o inimă nevinovată”. E un citat, desigur, prefer să îl las în sfîntul anonimat, dar să îl consider motto-ul cronicii teatrale la o piesă pe care am vazut-o mai demult, mai exact pe 6 ianuarie 2008, dar care se joacă încă la Teatrul Naţional din Iaşi: Harold si Maude.
O piesă de referinţă în stagiunea actuală a Naţionalului ieşean, Harold şi Maude întîlneşte patru actori talentaţi şi-i pune în mare dificultate pentru că rolurile interpretate de aceştia sunt multiple. Nimic nu e mai uşor pentru un actor decît să se joace pe el însuşi într-un acelaşi rol, cu diferite variaţii de nuanţă, dar gama de referinţă rămînînd aceeaşi (actorul de soap opera îl numesc eu) şi, la extrema cealaltă, nimic nu e mai greu decît să-ţi joci opusul, să te uiţi pe tine însuţi într-un rol diferit de personalitatea reală (actorul triumfal). La medie, între cele două, e destul de dificil să joci roluri distincte, cu atît mai mult cu cît e vorba de una şi aceeaşi “partitură” (ca să nu repet “piesă”).
Scenariul este absolut incredibil, comedia e savuroasă şi nu lipsită de accente tragice, personajele sunt întruchipate cum nu se poate mai bine, regia e ireproşabilă, nu-mi rămîne decît să vorbesc despre …HAROLD şi MAUDE…
Harold Chasen e un adolescent de 19 ani, aproape 20, cu un „simţ mai ciudat al valorilor”, moştenit de la tatăl său, care îşi construieşte un mod de viaţă care e, de altfel, modul său particular de a se distra, din false sinucideri, prin care critică viaţa burgheză, monotonă, adevărate opere de artă ale ridicolului şi absurdului, care însă nu au efectul scontat în termeni de istericale materne şi tocmai de aceea se reiterază, motiv pentru care sus-numita, oarecum exasperată, încearcă să-i găsească o „consoartă” printr-o agenţie matrimonială, soluţia aparentă a tuturor problemelor comportamentale ale lui Harold, dar în mod ingenios toate pretendentele sunt puse pe fugă de potenţialul „mire”, care va avea de luptat cu o altă ameninţare: înrolarea în armată, de care îl scapă originala Maude...
Dacă nu pregăteşte capcane de protest în formă suicidară, Harold merge la groapa de gunoi ori urmăreşte cum sunt demolate clădiri sau aruncă în aer laboratorul de chimie, motiv pentru care s-a şi încheiat periplul său şcolar, sau asistă la înmormîntările mici cu precădere, deoarece aici emoţia e mai intensă şi "poţi vedea cum sicriul e coborît în groapă"; Harold e deja un simbol al insului contemporan, care doar prin provocări extreme mai poate stoarce din organul vital ca dintr-un burete pe jumătate uscat simţiri puternice.
Pe terenul celor umbriţi fără întoarcere şi al celor înlăcrimaţi o întîlneşte pentru prima dată Harold pe Maude, care fără vreun minim efort reuşeşte să-l lase perplex chiar şi pe el: sub un copac, ca la un picnic, cu nonşalanţă, aceasta mînca pepene roşu, scuipînd cojile într-un coif de hîrtie, disfrutînd clipa şi tot ceea ce se întîmpla în cimitir; ideile îndrăzneţe ale octogenarei contese Mathilda Chardin îl apropie de linia normalităţii cît ai clipi pe tînărul Harold: deoarece sfinţii nefericiţi sunt o contradicţie în termeni în opinia lui Maude (nu degeaba se cheamă preafericiţi), aceasta schiţează un surîs cu pixul împrumutat de la Harold, pe chipul Madonnei – în timp ce tînărul urmăreşte înmărmurit dacă nu cumva îi vede cineva.
Maude se conduce după o filosofie de viaţă inedită ce o poziţionează cumva „dincolo de bine şi de rău”, în amoralitate şi este genul de persoană care nu are ce pierde: trăieşte cu intensitate deplină clipă de clipă ca şi cum fiecare moment unic ar putea fi ultimul şi ca şi cum nu ar putea risca să o prindă moartea nepregătită, adică departe de sine însăşi, de creatură lunatică, minunată, absurdă, nonconformistă, palpitînd de viaţă, de idei, de armonie. E greu să îţi imaginezi că ar mai putea fi asemenea oameni, care să creadă că proprietatea e un lucru absurd de vreme ce venim fără nimic în această lume şi plecăm fără a lua nimic din lumea aceasta cu noi, care să „împrumute” maşinile altora cu o dezinvoltură aparte şi fără a stîrni ranchiună, propovăduind non-ataşamentul faţă de lucruri; oameni pe care nu te poţi supăra, deoarece, chiar dacă încalcă toate regulile pe care ne-am obişnuit să le respectăm în societate, poartă cu sine o lume a lor atît de bogată în semnificaţii, încît te fac să uiţi de tine însuţi şi, fascinat, să le îngădui orice erezie, orice act cît de rebel, anarhic. Probabil că aşa trebuie să fi simţit şi Harold.
Prietenia sau idila spectaculoasă dintre Harold şi Maude e un joc iniţiatic, prin care bătrîna va trece împăcată „de la iarnă la primăvară”, iar tînărul, care „n-a trăit încă, dar a murit, în schimb, de cîteva ori”, va avea curajul de a zbura, de a risca, de a-şi asuma o viaţă de om. Călătoria simbolică în dublu sens - dinspre viaţă înspre moarte şi dinspre moarte înspre viaţă - se regăseşte în miezul acestui scenariu atît de autentic pus în scenă la Iaşi.


Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/06/cind-dreptele-paralele-se-intilnesc.html