Frederic
Biegbeder, Un roman francez, Editura Pandora M, 2010
Orice
autobiografie ar putea fi justificată în două moduri diferite, ca o necesitate
interioară a unui autor de a-și rememora trecutul prin scris și prin nevoia
cititorilor de a cunoaște viața unui autor. Romanul autobiografic la care mă
refer răspunde în special primei cerințe enunțate, fără a neglija nici faptul
că, în ciuda transfigurărilor survenite, nimic nu poate fi mai aproape de
realitatea și mai autentic decît narațiunea despre viața unei personalități izită
de ea însăși.
Romanul se
compune din 43 de scurte secțiuni (vocea narativă se individualizează la mai
mult de 40 de ani, cu precizie 43) și un epilog, intercalînd evenimentul
petrecut în ianuarie 2008 cînd Beigbeder este arestat preventiv pentru posesie
și consum de droguri în plină stradă și străfulgerări retrospective, rescrieri încărcate
de emoție ale propriei copilării. Pe coperta volumului este chiar portretul romancierului
la vîrsta de 9 ani, ”antiportretul lui Dorian Gray”, ”martor al decrepitudinii”
(p. 123).
Romanul reflexiv autobiografic al lui Beigbeder nu are forța
artistică a trilogiei formate din Memoriile unui tînăr țîcnit, Dragostea
durează trei ani și Shitter’s Club, cînd viața autorului se lăsa ghicită în
spatele avatarurilor personajelor. Cu toate acestea, poate interesa mai mult
decît pentru valoarea autobiografică. Mai ales prin cugetările lui Beigbeder
asupra condițiilor de (im)posibilitate ale unei autobiografii.
Atunci cînd intenționează
să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent
insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește
nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei
amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de
uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire” (p. 194). Uitarea
ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității - un frate perfect, care
chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul
Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență
identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi
părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung
ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul
timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță, apoi o fiică în fața căreia cu durere trebuia
să justifice disoluția unor sentimente față de mama ei, divorțul, divorțurile, parcursul înspre societatea
actuală sau ”povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhiști au
ajuns capitaliști mondialiști” (p. 211).
Autobiografia lui
Beigbeder reprezintă o afirmare de crez artistic, o profesiune de credință și o
elogiere a literaturii ca tehnică de evadare din realul insuficient și
nesatisfăcător: ”Literatura își aduce aminte ceea ce noi am uitat. A scrie
înseamnă a citi în tine însuți. Scrisul reînsuflețește memoria” (p. 18) și
”Fericirea de a fi rupt de lume iată cea dintîi dependență a mea (...) De atunci, nu m-am mai putut opri să nu
folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul și scrisul ca mijloc de
a-l opri” (p. 120).
În același timp,
autobiografia de față este un exercițiu privat al autorului ei, prin care acesta
își retrăiește copilăria și se îndepărtează iremediabil de ea, odată ce a
fixat-o într-o anume formă prin scris, maturizîndu-se: ”Problema este că n-am
de ales: trebuie să îmi amintesc pentru a putea îmbătrîni. Detectiv al propriei
mele vieți, îmi reconstitui trecutul
plecînd de la rarele indicii de care dispun. Mă străduiesc să nu trișez deși
timpul mi-a dezorganizat memoria de parcă ar fi un pachet de cărți cu indicii
amestecate (...) Viața mea este o enigmă polițistă în care grota amintirii
înfrumusețează, deformînd fiecare probă” (p. 48).
Rememorarea nu-i
decît pretextul pentru ca Beigbeder să vorbească despre sine în prezent, despre
convingerile și eșecurile vieții unui ”un egoist romantic” (p. 187), alergic la
viața de familie (”O familie este un grup de persoane care nu reușesc nicicînd
să comunice, în schimb se întrerup unii pe alții zgomotos, exasperîndu-se...”, pp.
49-50 sau ”Fericirea repetitivă, plicticoasă și monotonă ca o litanie e
suspectă, p. 183), de două ori divorțat, care acceptă ca nimeni altul, cu
autoironie, că ”viața e o vale a plîngerii” (p. 39) și că ”moartea iubirii este
ireversibilă” (p. 186). Tot el definește iubirea într-un mod la fel de inedit:
”un electroșoc care resuscită memoria” (p. 149).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu