Harold si Maude de Colin Higgins
Regia: Irina Popescu Boieru
Distribuţia: Mihaela Arsenescu Werner, Cosmin Maxim, Haruna Condurache, Constantin Puşcaşu.
Îmi amintesc că am citit cîndva status-ul de mess al unei prietene şi că acolo era scris: „A-l iubi pe cel nefericit pentru nefericirea lui e o lege prea mare pentru a se naşte altundeva decît într-o inimă nevinovată”. E un citat, desigur, prefer să îl las în sfîntul anonimat, dar să îl consider motto-ul cronicii teatrale la o piesă pe care am vazut-o mai demult, mai exact pe 6 ianuarie 2008, dar care se joacă încă la Teatrul Naţional din Iaşi: Harold si Maude.
O piesă de referinţă în stagiunea actuală a Naţionalului ieşean, Harold şi Maude întîlneşte patru actori talentaţi şi-i pune în mare dificultate pentru că rolurile interpretate de aceştia sunt multiple. Nimic nu e mai uşor pentru un actor decît să se joace pe el însuşi într-un acelaşi rol, cu diferite variaţii de nuanţă, dar gama de referinţă rămînînd aceeaşi (actorul de soap opera îl numesc eu) şi, la extrema cealaltă, nimic nu e mai greu decît să-ţi joci opusul, să te uiţi pe tine însuţi într-un rol diferit de personalitatea reală (actorul triumfal). La medie, între cele două, e destul de dificil să joci roluri distincte, cu atît mai mult cu cît e vorba de una şi aceeaşi “partitură” (ca să nu repet “piesă”).
Scenariul este absolut incredibil, comedia e savuroasă şi nu lipsită de accente tragice, personajele sunt întruchipate cum nu se poate mai bine, regia e ireproşabilă, nu-mi rămîne decît să vorbesc despre …HAROLD şi MAUDE…
Harold Chasen e un adolescent de 19 ani, aproape 20, cu un „simţ mai ciudat al valorilor”, moştenit de la tatăl său, care îşi construieşte un mod de viaţă care e, de altfel, modul său particular de a se distra, din false sinucideri, prin care critică viaţa burgheză, monotonă, adevărate opere de artă ale ridicolului şi absurdului, care însă nu au efectul scontat în termeni de istericale materne şi tocmai de aceea se reiterază, motiv pentru care sus-numita, oarecum exasperată, încearcă să-i găsească o „consoartă” printr-o agenţie matrimonială, soluţia aparentă a tuturor problemelor comportamentale ale lui Harold, dar în mod ingenios toate pretendentele sunt puse pe fugă de potenţialul „mire”, care va avea de luptat cu o altă ameninţare: înrolarea în armată, de care îl scapă originala Maude...
Dacă nu pregăteşte capcane de protest în formă suicidară, Harold merge la groapa de gunoi ori urmăreşte cum sunt demolate clădiri sau aruncă în aer laboratorul de chimie, motiv pentru care s-a şi încheiat periplul său şcolar, sau asistă la înmormîntările mici cu precădere, deoarece aici emoţia e mai intensă şi "poţi vedea cum sicriul e coborît în groapă"; Harold e deja un simbol al insului contemporan, care doar prin provocări extreme mai poate stoarce din organul vital ca dintr-un burete pe jumătate uscat simţiri puternice.
Pe terenul celor umbriţi fără întoarcere şi al celor înlăcrimaţi o întîlneşte pentru prima dată Harold pe Maude, care fără vreun minim efort reuşeşte să-l lase perplex chiar şi pe el: sub un copac, ca la un picnic, cu nonşalanţă, aceasta mînca pepene roşu, scuipînd cojile într-un coif de hîrtie, disfrutînd clipa şi tot ceea ce se întîmpla în cimitir; ideile îndrăzneţe ale octogenarei contese Mathilda Chardin îl apropie de linia normalităţii cît ai clipi pe tînărul Harold: deoarece sfinţii nefericiţi sunt o contradicţie în termeni în opinia lui Maude (nu degeaba se cheamă preafericiţi), aceasta schiţează un surîs cu pixul împrumutat de la Harold, pe chipul Madonnei – în timp ce tînărul urmăreşte înmărmurit dacă nu cumva îi vede cineva.
Maude se conduce după o filosofie de viaţă inedită ce o poziţionează cumva „dincolo de bine şi de rău”, în amoralitate şi este genul de persoană care nu are ce pierde: trăieşte cu intensitate deplină clipă de clipă ca şi cum fiecare moment unic ar putea fi ultimul şi ca şi cum nu ar putea risca să o prindă moartea nepregătită, adică departe de sine însăşi, de creatură lunatică, minunată, absurdă, nonconformistă, palpitînd de viaţă, de idei, de armonie. E greu să îţi imaginezi că ar mai putea fi asemenea oameni, care să creadă că proprietatea e un lucru absurd de vreme ce venim fără nimic în această lume şi plecăm fără a lua nimic din lumea aceasta cu noi, care să „împrumute” maşinile altora cu o dezinvoltură aparte şi fără a stîrni ranchiună, propovăduind non-ataşamentul faţă de lucruri; oameni pe care nu te poţi supăra, deoarece, chiar dacă încalcă toate regulile pe care ne-am obişnuit să le respectăm în societate, poartă cu sine o lume a lor atît de bogată în semnificaţii, încît te fac să uiţi de tine însuţi şi, fascinat, să le îngădui orice erezie, orice act cît de rebel, anarhic. Probabil că aşa trebuie să fi simţit şi Harold.
Prietenia sau idila spectaculoasă dintre Harold şi Maude e un joc iniţiatic, prin care bătrîna va trece împăcată „de la iarnă la primăvară”, iar tînărul, care „n-a trăit încă, dar a murit, în schimb, de cîteva ori”, va avea curajul de a zbura, de a risca, de a-şi asuma o viaţă de om. Călătoria simbolică în dublu sens - dinspre viaţă înspre moarte şi dinspre moarte înspre viaţă - se regăseşte în miezul acestui scenariu atît de autentic pus în scenă la Iaşi.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/06/cind-dreptele-paralele-se-intilnesc.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu