Umbre de porti pe ziduri

Visul sau Damen-Vals
Regia: Irina Popescu Boieru
Distribuţia: Monica Bordeianu (Silvia), Haruna Condurache (Melania)

În cea mai mare parte, monologul Silviei (în interpretarea magistrală a actriţei Monica Bordeianu), frustrată din cauza unei vieţi lipsite de finalitate, pe care munca înjositoare şi datoria faţă de sora bolnavă incurabil o reţin de la a alege drumul fără întoarcere, susţine în întregime textul dramatic al lui Dumitru Radu Popescu.
Visul sau Damen-Vals, pe care am vazut-o anul trecut la sala Pogor fiul, iar în stagiunea curentă în scenă la sala studio a Teatrului Naţional din Iaşi, e o piesă scurtă, foarte tensionată, cu o încărcătură emoţională destul de puternică.
Meditaţii la limită pe marginea unor teme precum viaţa, moartea, eşecul, fericirea răzbat din textul deosebit de sugestiv al lui Dumitru Radu Popescu.
Ca o răfuială continuă cu balul de adolescentă cînd prinţul Filip evita să o invite la dans, cu propria mamă din mormînt, care le invidia fetelor somnul, cu doctorii care mint, cu ceilalţi oameni care nu sunt decît nişte nemernici, cu propriile aşteptări, cu speranţele deşarte, cu regretele trecutului, cu moartea atît de invocată şi pentru care se crede pregătită, doar ceilalţi o împiedică să ia calea prin care “fata se va preschimba în pasăre” (în toate mitologiile păsările simbolizează sufletul care trece în altă lume), se derulează acest monolog – o spirală ce ajunge în acelaşi punct de unde a plecat, dar după ce parcurge un traseu al umilinţei.
Leit-motivul albului însoţeşte valsul trist, nedansat, un vis care se ţese asemeni unei pînze de păianjen, prin ochiurile căruia intră şi ies în ritm sacadat cuvintele: există o floare în Mexic, care îşi schimbă culoarea de cîteva ori pe zi, dar numai noaptea, atunci cînd e albă, are miros; ninge alb; Silvia e pură.
Doar cînd Silvia află de moartea Melaniei, abia cînd cu adevărat “eroina” noastră rămîne iremediabil singură, dincolo de umbrele trecutului, prezenţa fantomatică a acesteia din urmă se face simţită în platou.
O imagine macabră asupra universului se inserează ca o întunecată aluzie: stăm pe cimitire, morţii sunt pretutindeni sub paşii noştri, cei slabi îngropaţi mai la suprafaţă, cei puternici – mai adînc . Poate că aerul pe care-l respirăm, îmi amintesc un vers al lui Nichita Stănescu, nu-i decît preaplinul sufletelor celor ce nu mai sunt.
Valsul trist se închide cu o reverenţă şi Silvia este redată braţelor fascinante ale visului, care o cuprind ca-n-tr-un cleşte.
Mă gîndesc că am putea crede că moartea, care poate surveni oricum, printr-o maladie iminentă ori prin propria noastră voinţă, dragostea neîmplinită, viaţa ratată nu sunt decît în aparenţă concluziile acestei piese.
De fapt, poate că nu e vorba aici decît despre mîntuire şi despre modalităţile reale sau iluzorii prin care cineva ar putea crede că eliberarea poate fi atinsă; sunt prezente ideea mîntuirii prin curăţenia trupului şi a sufletului, cea a mîntuirii prin dragoste, cea a mîntuirii prin suferinţă, prin efort continuu, prin viaţă sacrificată pentru ceilalţi.
Rînd pe rînd, personajul acestei piese ratează cam toate posibilităţile care i s-au conferit spre a se mîntui: împlinirea prin iubire, pentru că nu ajunge la comuniune, de asemenea nici comuniunea prin întrajutorarea celorlalţi nu e realizată pentru că aceasta îşi dispreţuieşte semenii, crezînd în mod sincer că oamenii trăiesc fiecare în propria lor carapace, fără a le păsa unul de altul. Că-şi iubeşte sora şi crede că se sacifică pentru ea nu e decît un fir de care se agaţă, o altă iluzie.
În mod iluzoriu, Silvia judecă lumea “în numele neprihănirii ei” şi se leagă de o analogie greşită între propria persoană şi Iisus. În fapt, un altfel de Mesia, pe dos sau, simplu, ratat, în persoana Silviei speră, crede, invocă o minune; dar “revelaţia” amară la care ajunge e că unica “minune” de care poate fi capabilă nu-i decît propria-i nepuntinţă de a schimba realitatea, destinul, trecutul, boala, viaţa, moartea...

Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/06/umbre-de-porti-pe-ziduri.html